N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

Gherla, 1963

Conversaţie cu colonelul Traugott Br. Formula lui Nietzsche -Jenseits von Gut und Bose^ - nu este, îi spun, decît repetarea unui adevăr creştin de mult ştiut, asupra căruia a stăruit cu deosebită pricepere Meister Eckhart în secolul al XlV-lea. Dumnezeu e dincolo de toate celelalte noţiuni ale relativităţii noastre.

Meister Eckhart speria călugăriţele din Colonia - şi-şi scandaliza superiorii - începîndu-şi predicile cu fraze ca: Dumnezeu nu e bun, Dumnezeu nu e drept, Dumnezeu nu e necuprins, Dumnezeu nu e puternic. Urma o pauză de consternare, iar după aceea fraza era reluată: aşa cum nu e nici rău, nici nedrept, nici mic, nici slab; Dumnezeu stă dincolo de aceste subîmpărtiri. (Prosper Merimee în Cronica domniei Iui Carol al IX-lea a imaginat o situaţie asemănătoare, dar în stil glumeţ: pariul pe care-1 cîştigă un predicator exclamînd pe ton de injurie la începutul cuvîntării sale: „sîngele şi moartea Hristosului!")

Formula nietzscheană a fost interpretată în sensul că ne este permis să fim răi. înseamnă că n-a fost măcar citită cu atenţie. E o invitaţie la starea unde nu mai există nici binele, nici răul, după cum în acea „regiune" nu mai pot fi concepute în nici un chip bipolarităţile, dualităţile, contradicţiile.

292

Acolo unde nu există (încă nu există ori nu mai există) ştiinţa binelui şi răului, stăpîneşte bunătatea pură a lui Dumnezeu şi a primelor zile ale creaţiunii.

Cît de greşit este să poţi crede că dincolo de bine şi rău ar fi permanentizarea şi definitivarea unuia din cei doi termeni. Pe tărîmul acela binele e unul şi e absolut. Acolo ajung cei doi eroi ai Cavalerului Ordinului Santiago, tatăl şi fiica, în piesa lui Montherlant, conto-pindu-se în Unul.

Cum mi-aş închipui, exprimată în termeni lumeşti, o asemenea stare? Prin muzica lui Mozart, care şi ea nu e nici tragică, nici veselă, ci graţioasă şi euforică, nedespărţită, neştiutoare. Şi în orice caz nu prin rămînerea printre răbufnirile dublului teren predilect al răutăţii: mahalagismul şi zavistia.

1969

Kisiakov, personajul unui roman de Henry Troyat, duce pînă la capăt raţionamentul ereticului Marcion (Dumnezeul din Vechiul Testa­ment, Tatăl, este de fapt zeul răului).

Fantasmă de manicheism absolut: răul, ca şi binele, este de esenţă divină. Vrînd să alunge răul din creaţiune, Hristosul 1-a trădat pe Dumnezeu care, furios, s-a bucurat de răstignire, de umilinţele şi de suferinţele lui Iisus.

Dumnezeu, creatorul lumii aşa cum este ea, nu-i tot una cu blîndul prooroc voitor de o lume din care să dispară tot vicleşugul. Tatăl a tăcut şi n-a intervenit pentru că îl ura pe crucificat, lăsîndu-1 să moară în chinuri.

într-atîta ni se pare nouă oamenilor de bizară ideea iertării încît Zola în romanul său Madeleine Ferrat susţine că Hristos poate ierta, dar Dumnezeu Tatăl nu; şi că pînă la urmă tot suntem aspru pedepsiţi pentru ceea ce am făcut, măcar de ne-am căit. La Tatăl nu ţine căinţa!

(Marele umanist, umanitar şi progresist Zola!)

293