N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

86

pe masă, plecăm în centru. Colonelul vrea să întâlnească un prieten clujean, pe care-1 caută, aşa încît umblăm încoace şi încolo prin oraşul cu iz de Kaiserstadl în miniatură şi piin de clădiri în stil baroc (cel mai evocator al liniştei şi opulenţei). La fiecare pas am impresia că trăiesc în anul 1900, că Europa e un vast salon, că lumea nu ştie ce-s frica şi angoasa. Parcă am fi, zău, în Stadtpark, statuile lui Mozart şi Johann Strauss ies dintre copaci şi Hori, pe terasa restaurantului cîntă o capelă, perechile circulă agale, capela execută valsul cel mai faimos, valsul imperial.

Trenul spre Bucureşti, pe care urmează sâ-1 luăm, pleacă la zece seara. După cîtva timp colonelul îşi găseşte prietenul tocmai la gară, iar eu rămîn de unul singur. Bani de autobuz să merg din nou în centru nu am, mult pînă la plecarea trenului de fapt nu mai este, euforia care m-a cuprins de cînd am părăsit Gherla este egalitară şi indiferentă, se porneşte o ploicică, aşa încît hotărăsc să mă plimb în jurul gării. Intru mai întîi într-o alimentară zgîindu-mă îndelung la mărfuri şi la preţuri. Pe urmă, ploaia oprindu-se de tot, pornesc pe o stradelă. Se-ntunecă de-a binelea şi aerul e umed; s-ar zice că tot mai picură niţel şi adie un vînt înmiresmat. Strada pe care mă aflu cred că e puţin circulată; acum e pustie; prin cele mai multe ferestre se vede lumina aprinsă. Nu e mai puţin calm şi mai puţin albastru decît în poezia lui Verlaine pe care George Mavrocordat mă punea mereu, nesăţios, să i-o recit. Dealtfel albastrul nu e o culoare, e şi el o linişte. Casele sunt toate curăţele, îngrijite, înflorate; în stilul acela pseudo-cubist de pe la 1925. Dar au ceva de fiinţe atente la forma exterioară, ceva de boneţică şi şorţ alb, de cafea cu lapte şi comuri cu unt; şi cît de tăcute, confortabile şi armonioase mi se par toate interioarele zărite pe ferestre!

îmi este dat, în cîteva clipe de intensă emoţie, să înţeleg mai bine ca oricînd unele din tainele majore ale vieţii.

înţeleg mai întîi că în lumea aceasta suntem cu torul părăsiţi de Dumnezeu, aşa cum constată şi Simone Weil şi câ această părăsire totodată este şi semnul suprem al „existenţei"' şi dragostei Iui Dumnezeu. Dumnezeu, zice ea, de aceea „se retrage" în chip absolut, ca să ne îngăduie a fiinţa (altminteri prezenţa Lui ar fi echivalentă cu anihilarea noastră), ca să ne lase o desăvîrşită libertate şi să asigure merit (ori mai bine zis sens) deplin îndrăzneţului nostru act de credinţă.

Abandonat fiind cu totul şi sortit unei trăiri în plină pătimire dialectică, înţeleg că ajutor raţional nu pot primi de nicăieri; stupefiantele, alcoolul, erosul, mîngîierile prin iluzii sau manii nu sunt valabile pentru că mă pun la discreţia bunăvoinţei altuia şi sunt temporare, ba şi supuse capriciilor timpului care le degradează; dovezi dirimante şi absolute nu există; teoriile se învechesc mai rău, ca oamenii, ca veşmintele, nu avem

87

de-a tace decît cu semne, iar semnele — desigur, nici nu era nevoie s-o spună atît de gălăgios Satire — semnele pot fi inteqjretate în două feluri: dialectica ne iese-n cale la tot pasul. Aşa fiind, înţeleg că nu mă pot bizui decît pe nişte foarte vagi intuiţii — nici urmă de constatări, reguli, siguranţă obiectivă etc. -, pe nişte prea tainice îndemnuri venite dintr-o lume pe care doar o simt şi o bănuiesc, din străfunduri foarte ascunse, din domeniul pe care Ortega îl socoteşte al credinţelor nu al ideilor.

Ce mai încoace şi încolo, sunt şi eu slavofil, subscriu programul noii mistici a lui Homiakov: preeminenţa legilor nescrise asupra oricărei dogme formulate, preeminenţa intuiţiei asupra cunoaşterii, preeminenţa legii religioase şi morale asupra oricărei logici şi oricărei raţiuni. Ce mai încoace şi încolo, tot iezuitul Auguste Valensin enunţă esenţialul cînd admite că, de i s-ar arăta, prin imposibil, pe patul de moarte, cu cea mai perfectă evidenţă, că s-a înşelat, că nu există supravieţuire, că nu există nici chiar Dumnezeu, nu i-ar părea rău că a crezut; ba s-ar şi socoti onorat că a crezut unele ca acestea, deoarece dacă universul este ceva imbecil şi vrednic de dispreţ, cu atît mai rău pentru univers, de greşit n-a greşit cel ce a gîndit că există Dumnezeu, ci greşeala este a lui Dumnezeu că nu există; ce mai încoace şi încolo, nu izbutesc a găsi nimic în afara sau deasupra crezului pe care şi-1 formulase Dostoievski şi pe care-1 prezintă ca foarte simplu: cred că nu există nimic mai frumos, mai adine, mai îmbietor, mai rezonabil, mai bărbătesc şi mai perfect decît Hristos, ba mai mult decît atît, dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afara adevărului şi că de fapt adevărul este în afara lui Hristos, mai bine aş rămîne atunci cu Hristos decît cu adevărul.

Asta-i tot ce am la îndemînă, cîteva citate (din oameni cumsecade) şi un sentiment — atît de firav, de nesistematic, de fragil. Şi totuşi acest vag, mărunt şi smerit capital - în urma anilor de închisoare e singura mea agoniseală, o bocceluţă - îmi este de ajuns pentru a-mi da o temeinică siguranţă şi a-mi transmite nedezminţita convingere că ştiu ce trebuie şi nu trebuie să fac.

Incertitudinea e legea fundamentală a civilizaţiei occidentale - şi îi e semn zodiacal; e şi condiţia de bază a creştinismului. Dar ei i se alătură — „nedovedită" pe plan omenesc, ştiinţific — acele convingeri care sunt mai tari ca teoremele, ca stînca. (Le avem de la autorităţi mai mari.) îndemnat de ele, voi şti mereu ce să fac, prin ele pot oricînd restabili rupta legătură cu Dumnezeu, şi bucuria; pe deasupra abisului, postul emiţător şi postul de recepţie pot intra instantaneu în comunicare.

în uşoara burniţă, de-a lungul străzii, înţeleg că nu se cuvine să facem nici un rău nimănui, că orice dezordine, mojicie, brutalitate, ceartă, enervare, dispreţ, jignire e de la diavol; că făptuirea binelui e maxima cea mai egoistă pentru că singură ea dă liniştea şi împăcarea cu sine; că

88

buna purtare şi colecţionarea de fapte bune sunt acel unic al nostru avut de care putem oricînd dispune (nu poate fi luat la nici o percheziţie); că oricine putînd oricînd ajunge, de unul singur, într-o celulă de închisoare ori măcar pe un pat de spital ori să se pomenească fără somn la ora două noaptea (ora teribilă a lucidităţii), nimic nu e mai amarnic şi mai aproape de iad - folosind un vocabular strict egoist - decît amintirea faptelor urîte, rele, meschine; decît golul talanţilor nefolosiţi şi darurilor irosite; că aşadar se cuvine a face binele cît mai e timp, înainte de a se ajunge la starea în care nu mai rămîne decît a fi (modalităţi ale lui a fi: după moarte, în închisoare, pe patul de spital, în deznădăjduită- ori iremediabilă - singurătate, la însingurată bătrîneţe sau. în registre minore: plimbîndu-ne pe stradă, aşteptînd la stop, puşi la refec în faţa unui ghişet); că, adunînd amintiri frumoase (dar nu regretul unor clipe de plăcere trecătoare, căci şi acela e chin), ne construim la drept vorbind noi înşine paradisul, care nu-i decît o sumă de fapte bune, de acţiuni nobile ori eroice, de purtări mărinimoase a căror aducere aminte e o sobă veşnic dulce şi caldă, un prilej de îndreptăţită şi calmă binefăcătoare mulţumire pentru a fi fost feriţi de schime şi josnicii; că siguranţă şi logică absolută nu avem, dar ştim întotdeauna ce se cade să facem, modest; ştim! Cu alte cuvinte, Dumnezeu e cu desăvîrşire absent în lume, dar e şi cu desăvîrşire prezent în lăuntrul nostru, aşa cum spune Kierkegaard, aşa cum a tunat şi Sf. Bonaventura; Dumnezeu este eminamente prezent sufletului ba şi chiar imediat cognoscibil.

Plec din Cluj liniştit, cu sufletul bogat în pace; întrezăresc o cuminţenie, o modestă cumpătare ce-ar putea să însemne apropierea de isihie.

"Garoafa singere colina

Şi Transilvania-i un Imn"

Ioan Aleaxandm

în tren, fireşte, nu dormim. Suntem cu toţii prea agitaţi (Scurtu ne povesteşte cele două evadări ale lui, de pe bac în deltă) şi toată lumea ne recunoaşte de unde venim - după capetele rase, după îmbrăcămintea ponosită, după totala paloare, după miros (mai cu seamă) -, ne face loc, ne dă de mîncare, ne vîră bani în hainele atîrnate de cuierele compartimentelor...

Din primii zori ni se desfăşoară sub ochi peisajul fertil şi impunător al Transilvaniei, care-şi deapănă parcă procesional solidele clădiri, turlele, ogoarele îngrijite, porţile întărite, grădinile precis demarcate, ferestrele ascunse de flori, drumurile netede, frumos pietruite, biserici le-cetăţi... Ardealul, Ardealul! încercăm o imensă bucurie mîndră; ne este îngăduit

89

să reluăm contactul cu ţara şi starea de libertate - (cită e; tata: nu te întrista, pleci dintr-o închisoare largă într-uns mai strimtă, iar la ieşire nu te bucura prea tare, vei trece dintr-o închisoare strimtă într-una mai largă) - prin acest peisaj nobil şi vrednic între toate, nicăieri nu e sordid, nisipos ori hîd, au fost dureri şi jale şi au cîntat păsări triste, dar n-au rămas mirosuri de mîl turcesc, peisaj onorabil şi cinstit, şi niţel emfatic, domnule părinte, mă rog matale, servus stimabile, cele şapte burguri, reţiproca, ceai cu lapte, peisajul care 1-a înduplecat pînă şi pe Caragiale. Şi ce curate sunt uliţele, şoselele, ogrăzile, ariile, cel puţin la orele acestea timpurii...

Patriotismul, zice Duiliu Zamfirescu, nu e o prejudecată după cum nu e judecată; patriotismul e un sentiment. Sentimente poate avea oricine. Şi care dintre puterile psihice stă mai în apropierea lacrimilor decît sentimentul'? Plîng uşor, prea uşor. Din închisoare m-am ales în orice caz cu o învăţătură: că expresia darul lacrimilor e cum nu se poate mai conformă realităţii.