N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

De la Apenini la Arizi, povestea din Cuore, cu titlu atît de eufonic, mi-o evocă trecerea Avrameştilor de la Schitul Maicilor la biserica Udricani din Văcăreşti. Sau Ierusalimul din Dalecarlia, ideal, gîndit de ţăranii suedezi ai Selmei Lagerlof şi Ierusalimul din Ţara Sfîntă, al aceloraşi ţărani, acum doar emigranţi năpădiţi de griji.

Ctitoria clucerului Udrican nu le-a adus noroc lui Mihai şi Anei. Duhul de la Port-Royal n-a mai rezistat în Văcăreşti. Mahalaua, frenezia distingerii şi a compromiterii îi cuprinde pe amîndoi. Subterana, morbul auto-derîderii. Preotul îşi înşeală nevasta, dar nu cotoieşte şi cu perdea, ceea ce s-a mai prea văzut, ceea ce lumea ar fi înţeles şi poate iertat (oameni suntem, bre), ci platonic (pare-se), cu scene dramatice, complicat cotite, setoase de justificări, ceea ce nedumereşte şi înstrăinează. Preoteasa nu e nici ea mai bună; lipsită de smerenie femeiască, în loc de a îndura toanele bărbatului, de a medita chiar brutala formulă lipovenească a omului perfect (crede puternic în Dumnezeu, bea vîrtos, îşi bate în lege femeia), de a urma pilda doamnei Acarie (a dat ascultare poveţei duhovnicului - şi ce duhovnic! Simţul Francisc din Sales: atîta vreme cît eşti măritată nu te gîndeşti la castitate, ai o singură datorie, te supui) ce face? Umple tîrgul cu tînguieli, bate drumul Patriarhiei şi Departamentului cultelor cu plîngeri peste plîngeri şi lungi jalbe scrise.

- Dacă stau să mă gîndesc bine, pînă la botez, evenimentul cel mai de seamă pentru mine a fost admirativa prietenie pe care i-am purtat-o lui Manole.

121

L-am cunoscut în primele zile ale facultăţii. Era, ca şi Mihail Sebastian, un om de la Dunăre, dar nu din Brăila, ci din mai mărunta Olteniţa. Brăila: port internaţional; Olteniţa, tîrg înstărit. Deosebire de seamă. Tatăl murise de tînăr; erau trei copii crescuţi de o mamă brună, frumoasă, energică, o dată femeie; negustoreasă în Obor.

Respectul meu a fost de la început întreg şi necondiţionat. Din mai tot ce credeam şi spuneam atunci a tăcut degrabă ferfeniţă şi apoi s-a pornit să clădească din temelii

Cuget maurrasian, clar şi ponderat, tăios şi duşman al extravaganţei de orice fel, privea dispreţuitor optimismul generalizat şi politica stîngistă din Sărindar. Liberal in gîndire, sceptic în religie şi conservator în politică. Pe de-a-ntregul nu credea în nici o doctrina. Din toată inima era numai cu Junimiştii, aceştia-i erau idealul.

Ca maurrasist, mistica nu-1 interesa, îl preocupa însă funcţia socială şi politică a religiei şi pe aceasta ne-am întrebat cum s-o împlinim.

Raţionamentul lui Manole era simplu: de vreme ce ne-am născut ovrei (el pentru nimic în lume n-ar fi pus un e la început), ovrei suntem. Să fim, aşadar, ceea ce suntem.

Mă rog, nu-i destul; ca să fii ovrei trebuie să faci ca toată lumea (orice singularizare e suspectă): să aparţii tradiţiei tale, adică religiei iudaice.

Pun-te în căutare de un rabin. Primii paşi s-au dovedit destul de grei. La o adresă ce mi s-a dat am nimerit un haham. Manole s-a distrat grozav: anecdotă de Theodor Speranţia, ce mai la deal la vale. Dar am descoperit un coleg, fiu de rabin, conservator şi el, antiprogresist foarte, însă de nuanţă evreu mistic ortodox. A consimţit să ne asculte, dezaprobînd argumentele, nu concluzia; oarecare surpriză nu ostilitate.

Apoi a consimţit să ne prezinte tatălui său, care ne-a ascultat şi el, blajin, ne-a cercetat cu priviri adînci, înţelegîndu-ne numai în parte. Am citii atunci şi Copilul profet de Edmond Fleg. După aceea lucrurile s-au încurcat.

Reieşea că pentru a fi ovrei, măcar în sens de integrare într-un sistem de tradiţie socială, era nevoie să mergi la sinagogă vineri seară şi sîmbăta dimineaţa, toată; că trebuie să-ţi cumperi filacterii şi, desigur, şalul alb cu numele, ebraic, de talii - învăţînd ritualul folosirii acestora şi, mai înainte de orice, că trebuie să înveţi ebraica. Ebraica, adică ivrituU altă noutate. Soluţia citirii textului rugăciunilor cu litere latine n-am putut-o aplica. Existau, pare-se, unele cărţi de acestea, dar n-am dat de ele. Am nimerit într-o după-amiază catifelată de toamnă undeva pe chei, într-o curte cu orătănii multe, la un bătrin [despre] care auzisem

122
că are ce căutam. A ieşit din casă buimac - purta un halat imens - dar nici n-a priceput bine ce vrem.

Lui Manole regulile acestea nu i se păreau excesive, erau conforme cu disciplina şi efortul pe care orice societate este îndrituită să le ceară componenţilor ei. Mă rog, şi triburile sălbatice au resturile lor iniţiatice. Ne-am apucat aşadar de treabă, de cumpărături, de frecventarea regulată a sinagogii (unde oficia tatăl colegului nostru), iar mie mi-a revenit şi partea, mai grea, a învăţării ebraicei, unde am făcut de asemeni cîteva descoperiri în drum: că nu este de ajuns să cunoşti ebraica şi alfabetul ei, mai e necesară şi aramaica, aceasta avînd şi ea pentru comentarii un alfabet diferit, al învăţatului Raşi care şi el era, la rîndul lui, comentat cu alte litere... Pe scurt, repetam - viaţa doar imită arta - experienţa micului erou al lui Fleg şi constatam că dădusem de belea...

Cu ebraica n-a mers prea rău, aramaica mi s-a părut mai armonioasă (genitivul ei o fereşte de excesiva guturalitate a celeilalte), cu frecventarea sinagogii m-am împăcat însă mai puţin. Credeam că sinagoga e o biserică. Nu, e un locaş de recitare a unor texte, de exegeză şi îndeplinire a unor rituri. Religia evreiască e o religie „în suspensie" şi lipsită de cult, iar sinagogile nu-s decît „case memoriale"'. în esenţă, Templul fiind dărîmat şi jertfele de animale cu neputinţă, totul se reduce la citirea sau rostirea regulilor şi prescripţiilor. E o memorizare, şi un tip de structură absolută, unde virtualităţile nu se configurează.

Rabinul nostru vorbea fluent, dar într-o românească fantezistă ce adeseori întărea impresia de anecdotă scoasă din culegerile lui Speranţia. Şi amănuntele şi ansamblul mi se prezentau ca ceva rece, prăfuit, îndepărtat şi îndărătnic. Mi se făcea dor de biserica din Pantelimon, de biserica Silvestru şi de clopotniţa ei cu boltă (pe sub care se trece în strada Oltarului), de bisericuţa de la Clucereasa. Capacul 1-a pus rabinul, pe cale lingvistică, exprimîndu-se într-o Sîmbătă: şi a tăcut o gaură unde es sint heraus gehmăn ftacărăs*.

Experienţa maurrasistă a preluării tradiţiei religioase pentru integrarea în comunitatea socială a durat cît a durat şi nu m-a învrednicit decît de o foarte relativă cunoaştere a elementelor ebraice (apucasem totuşi să citesc Vechiul Testament în original, cu dicţionarul şi textul românesc alături) şi convingerea că a stărui e inutil. La care se adăoga o respectuoasă senzaţie de rămas bun definitiv în raport cu sinagoga.

Am încercat, de bună credinţă, cu bună credinţă. Pentru Manole a fost mai ales o experienţă, să-i spun, psiho-socială, pentru mine o trudă mai din inimă, mai febrilă. Am încercat.

123