N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

Octombrie 1958

Cozile la care se rînduiesc evreii pentru depunerea de acte în vederea emigrării în Israel încep de pe la trei noaptea, apoi de pe la două, de pe la unu, de pe la unsprezece.

Sunt alcătuite de mici comercianţi minaţi, de bătrini şi bâtrîne rămaşi singuri în ţară, dar şi de membri de partid, directori şi directori generali de ministere, funcţionari superiori din institute centrale de stat, cadre din aparatul politic, din organele de miliţie şi securitate.

Impresia pe care o fac cozile e puternică. Sunt ovrei, totuşi, şi-n mine încep a mocni sentimente ciudate. Iar tata tună şi fulgeră. Tata, dealtfel...

(Dar asta-i altă poveste. Casa în care locuiam, nu a noastră, fusese bombardată la 4 Aprilie patruzeci şi patru. După 23 August ne primise la ea fiica generalului Butoianu, nea Mihai, fost coleg de clasă cu tata la liceul real Nicolae Bâlcescu din Brăila. De la spatele bisericii Olari pînă-n calea Moşilor pe unde încep să intre coloanele ruseşti dinspre Colentina sunt cîţiva metri.

La 30 August stăteau! şi eu pe marginea trotuarului şi priveam' tancurile. Jur că nu rideam, nu salutam, nu aplaudam, nu exclamam; stăteam şi priveam pur şi simplu, uite-aşa. Mă simt deodată strins de braţ şi blagoslovit cu un DOBITOCULE pronunţat desluşit şi apăsat - stai şi te uiţi, timpitule, staţi si vă uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă, uite-i cum rid, or să plingă lacrimi amare şi tu la fel... Hai acasă... îl iau pe tata prudent de mînă şi mergem binişor spre locuinţa din strada Olari a Butoienilor.)

* De la loan lanolide allu că a fost însuşi Valeriu Gafencu, unul din ..sfinţii închisorilor". (Nota aut.)

137

— Gestul acesta al scoaterii paşaportului din buzunar are într-însul ceva de truc, de scamatorie, de pehlivan. Sau de copil odios, rîzgîiat. Degetele încrucişate. Poa. Nu mă mai joc. Vreau la mama. Domnul Goe. Aidoma ţîncului care cînd nu-i mai place, nu-i mai convine, se retrage, o ia posomorit spre casă. Sau cîştigătorului care se ridică după ce a umflat toate poturile. Vreau la mama. Vreau acasă. Nu mă mai joc. îi bagi pe toţi în horă, îi aţîţi, tocmeşti lăutarii, încingi petrecerea, strigăturile de la tine vin, eşti cu ei — şi-i laşi baltă, mască, ţuţ. Adio. Plecăm. N-am cuvinte. Ia-1 de unde nu-i. Edgar Vălas cu bine. Observaţi la calitate. Trio Iozejhiv. Doctorr King, şedinţe de fachirism. Mafalda, calea Dorobanţi 43. Hîrtia glonţ scoasă din vestă ca asul de pică de sub mînecă. Laila, celebra votantă, calea Griviţei 373, tramvaiul 12 şi 24, în fundul curţii, de la 9-13 a.m. şi de la 17-20 p.m., în lipsa mea de acasă primeşte soţul meu, profetul Theodorescu. Şiretlicul, escrocheria, trişarea, păcăleala. Dacă-s proşti.

Oamenii cu scaun la cap sunt scîrbiţi - unii zîmbesc. Oamenii mai simpli sunt cuprinşi de o pică, o rîcă, o ciudă, o ură, cu sorţi de lungă durată.

(Cervantes în Algeria, după ani de zile, izbuteşte să organizeze cu alţi cîţiva o evadare. Noaptea se întîlnesc cu toţii pe ţărm. Corabia tocmită e acolo, gata de plecare. Lipseşte însă unul dintre ei. îl aşteaptă. Trece timpul. Se hotărăsc să plece fără cel care-i în întîrziere. Cervantes stăruie: să-1 aşteptăm, închipuiţi-v ă deznădejdea lui cînd va sosi şi va vedea corabia în larg... Mai stau, se perpelesc, vine şi cel lipsă... Era turnătorul. Sunt prinşi cu toţii şi duşi înapoi in sclavie.

Povestea aceasta atroce - unde Cervantes apare atît de nobil, dovedindu-se că nu întâmplător a scris el Don Quijote - mi-o aduc aminte, fără legătură directă, cozile de la prefectură.)

- Tot printr-o asociaţie de idei pe care, la început (apoi însă da) nu mi-o pot lămuri, îmi aduc aminte de (pseudo) memoriile lui Ciano, citite prin 1946-1947.

După 1942, dintr-odată, iată că tonul memoriilor lui Ciano se schimbă: acum vorbeşte ca un european, ca un aristocrat, ca un gentle­man, ca un liberal; ororile naziste îl scîrbesc şi-1 înspăimântă. Vrea pacea, vrea liniştea, vrea le bon vieux temps^iS\ Ta te uită! S-a zis cu imperiul, cu violenţa, cu uleiul de ricină; el, Ciano, oricum, sa se ştie, nu-i decît un diplomat, ca Talleyrand, ca Vergennes, ca Mettemich. El usturoi n-a mîncat. El unul mîinile cu sînge nu şi le-a murdărit. E un om de lume, cu păcate, dragă Doamne, dar mereu cu mănuşi albe.

Şi încep să apară în memorii personaje noi: Dumnezeu, Papa, regele, principele Umberto. Dar cînd? Cînd îşi aduce aminte Ciano de micul rege, de Papă, de Talleyrand, de Europa? Cînd 1-a încolţit frica şi s-a

138

văzut că trupele aliaţilor germani nu vor cîştiga războiul. Nu înainte. Numai atunci vechea, sănătoasa frică şi-a recunoscut copilul: mamă bună. Numai arunci apare iar H conte şi se pornesc a străluci valorile vechii civilizaţii liberale şi candelabrele saloanelor europene.

Şi la evrei vedem o revenire la trecut şi repudieri: dar repudieri provenite nu dintr-o evoluţie ori o cutremurătoare descoperire, ci datorită unor prea concreţi factori externi.

- Ierarhia păcatelor

Biserica le împarte în: veniale, de căpetenie, strigătoare la cer şi cele împotriva duhului sfint.

închisoarea cunoaşte numai două categorii: cele care se iartă (traficul de devize şi aur, trecerea ilegală a frontierii, furtul, omorul, curvia, preacurvia, pederastia, parazitismul, vagabondajul, defăimarea instituţiilor de stat) şi cele care nu se iartă (şantajul şi turnătoria).

(Nu le iertăm noi, oamenii; cînd e căinţă cutremurătoare, Dumnezeu ştie el ce face; în Procesul lui Iisus de Diego Fabri, Maica Domnului îşi întinde broboada de femeie sărmană pe capul trădătorului scuturat de hohotele de plîns ale părerii de rău.)

- Diviziunea muncii.

Occidentalii (Beckett, Ionescu, Cioran...) sunt nenorociţi pentru noi; iar noi - noi care ştim ce poate fi un petic de cer, o felie de pîine, un pat propriu, un cui, un creion — suntem fericiţi pentru ei.