N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

421

Scriitorul-călugăr participă şi la festivalurile „Lucian Blaga" de la Sebeş, unde citeşte comunicări, ţine slujbe, după care, cu profesorul Achim Mihu, „dă o fugă" pînă la Păltiniş, la Noica. Acum nu i se mai „îngăduie", ca la începutul deceniului, să plece în străinătate. La Paris fusese găzduit în casa lui Mircea Eliade, sănătatea mereu precară i-o îngrijea doctoriţa Marie-France Ionesco, îl primesc prieteneşte şi-i dăruie cărţi Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Eugen Ionesco, Emil Cioran. (La rindul său, după eliberarea din detenţie, trimitea mereu prietenilor din străinătate pachete cu cărţi, pentru a-i ţine la curent cu apariţiile mai importante din ţară.) Legăturile cu „dizidenta", cu „duşmanii vînduţi străinătăţii", nu plac, după cum nu plăcea nici modul lui de a scrie, nici prezenţa sa „dubioasă" la cenaclurile tinerilor, nici multele vizite pe care le primea la Robia. Este pus sub urmărire atentă, şi pe la mijlocul anilor '80, securitatea descinde la mînăstire procedînd la o percheziţie severă. I se confiscă toate cărţile primite cu dedicaţie de la „transfugi", iar asupra P. S. Iustinian Chira Maramureşanul se fac presiuni pentru a-1 alunga din cinul monahal pe călugărul care „nu-şi vede de treabă" şi „face politică duşmănoasă". Episcopul găseşte însă şi tărie, şi mijloace să-şi apere protejatul, şi nu cedează. Nu ţinuse călugărul-cărturar la universitatea catolică de la Chevetogne prelegeri reliefind virtuţile culturii româneşti şi ale ortodoxiei? Va să zică, şi acolo şi la Lourdes catolicii îl invită să rămînă la ei, iar noi să-1 alungăm? N-ar fi bine!

1988. Un remarcabil eseu-sinteză închinat geniului „Luceafărului" îi apare ca prefaţă la cartea doamnei Svetlana Paleologu-Matta, Eminescu şi abisul ontologic, tipărită la Aarhus, în Olanda.

1988. ,Amînîndu-i" în continuare apariţia volumului cu cronici şi eseuri pe teme contemporane (care „aştepta", periodic împrospătat, din 1984 la Editura Dacia!), „consiliul culturii" permite Editurii Eminescu să tipărească volumul (cu un titlu fericit şi semnificativ ales) Prin alţii spre sine. Şi în cazul acestui volum - altfel nici că se putea! - realizarea se îndepărtează de intenţie. I se publică, în cele din urmă, nu toate, ci doar o parte din studiile apărute odinioară în „Revista Fundaţiilor". Şi din nou, în a doua parte a cărţii, eseuri pe teme consacrate, şi mai puţin contemporane.

Avea să fie ultimul volum antum N. Steinhardt.

29 martie 1989. Inima ostenită a scriitomlui-călugăr îşi opreşte bătăile la spitalul din Baia Mare. Nu i-a fost dat să se stingă acasă - acasă se simţea cu adevărat numai la Rohia - ci în drum spre Bucureşti. Nici nu închisese bine ochii, şi la mînăstire şi-au făcut apariţia nişte „tovarăşi" scotocindu-i prin puţinele lucruri după niscai manuscrise. Le-o luase însă (cu puţin) înainte Ioan Pintea. în schimb,

422

la înmormîntare şi-au luat revanşa: au filmat, au filmat... Şi, desigur, din înalt ordin, înmormântarea trebuia redusă la strictul necesar, „tară discursuri în plus". Care, vezi Doamne, s-ar fi putut referi şi la dîrzenia de-o viaţă a dispărutului, la peregrinarea prin temniţele comuniste. Deci, n-a putut vorbi nici măcar „Conu Alecu" (Paleologu), cel mai bun prieten al său. Restricţiile au fost totuşi compensate de strălucirea solemnei slujbe religioase oficiate de un impunător sobor de preoţi, stareţi, călugări în fninte cu P. S. Iustinian Chira Maramureşanul. Şi de cuvîntul rostit din partea Uniunii Scriitorilor de poetul (greco-catolic! Cum le mai orinduieşte soarta pe toate!) Adrian Popescu. Netemător, cu demnitate, acesta a dat glas adevărului şi, recurgînd la dubla paralelă Păltiniş -Rohia, Noica - Steinhardt, a subliniat că ea se impune de la sine, fiind vorba de

„ ...doi intelectuali deprimă magnitudine ai literelor române, care au ştiut să ardă generos pînă la capăt, pentru o idee care e mai presus de individ şi priveşte o tară întreagă... "

Apariţii postume

• JURNALUL FERICIRII (Editura Dacia, 1991; ediţie îngrijită şi Postfaţă de Virgil Ciomoş) constituie, conform menţiunii înscrise pe pachetul sigilat de autor, autenticul Testament literar al lui N. Steinhardt.

Este lucrarea capitală a autorului, şi insistenţa cu care revine asupra ei, pe parcursul a mai bine de 12 ani, dovedeşte din plin acest lucru. Iată un scurt istoric al variantelor şi avatariilor cunoscute de acestea:

— Textul originar (îl vom nota Text I) conţinînd cea. 570 pagini dactilo a fost finalizat la începutul anilor '70. La puţină vreme, în urma unei percheziţii, este confiscat de securitate. Socotindu-1 definitiv pierdut, după vreo doi ani N. Steinhardt încearcă reconstituirea lui. Rezultă

- Textul 2, mai amplu, de cea 760 pagini dactilo, care desigur nu putea reconstitui cu fidelitate structura şi detaliile primului. Face demersuri pe lîngă Uniunea scriitorilor şi, după cîţiva ani, la insistenţele preşedintelui Uniunii, Dumitru Radu Popescu. securitatea restituie Textul I.

423

- Reintrat în posesia acestuia (şi probabil la sugestia prietenilor din străinătate) N. Steinhardt pune la punct o variantă prescurtată, de cea 480 pagini dactilo (Text 3) care ajunge în Occident. Acest text, cum arată Virgi] Ierunca în revista „Dialog" (1990) a fost transmis, cale de aproape 2 ani (1988-1989), de postul de radio „Europa liberă" în emisiunea Cartea pe unde.

- între timp (după 1980), autorul revizuieşte şi corectează atît Textul 1, cît şi Textul 2. Pe la jumătatea deceniului, aflîndu-se la Bucureşti, autorul este chemat la securitate „pentru a da o declaraţie". Fusese, nu cu multă vreme în urmă, vizitat la Rohia „de patru scriitori bucureşteni". Unul dintre aceştia vorbise despre cărţile cu autograf primite de N. Steinhardt de la prietenii săi din străinătate. Evident, urma să aibă loc o percheziţie la Rohia. Textele 1 şi 2, aflate acolo, erau în pericol. N. Steinliardt apelează la prietenul său, Virgil Ciomoş, care-1 va aştepta la aeroportul din Cluj pentru a-1 duce în grabă, cu maşina sa, la Rohia. Aşa au fost puse la adăpost (ascunse) manuscrisele, Virgil Ciomoş devenind astfel executor testamentar pentru Jurnalul Fericirii.

Textul 1, în îngrijirea lui Virgil Ciomoş, este publicat de „Dacia"' în 1991. La primul Salon Naţional al Cărţii, Marele premiu, „Cea mai bună carte a anului", este decernat „Daciei" pentru Jurnalul Fericirii (în 1992).

La ora actuală (noiembrie 1993) cartea se află în curs de traducere (în franceză, germană) pentru a apare în cîteva ţări europene.

Monologul polifonic (Dacia, 1991; ediţie îngrijită şi Cuvînt înainte de Virgil Bulat). Conţine eseuri şi cronici scrise de N. Steinliardt între 1983-1989, a căror publicare în volum fusese mereu amînată. Cărţii i s-a decernat, în 1992, premiul POESIS „Pentru cea mai bună îngrijire de ediţie".

MONAHUL NICOLAE DELAROHIA, Dăruind, vei dobîndi. Cuvinte de credinţă (Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, Baia Mare, 1992). Cartea conţine predicile (scrise şi ţinute) de monah în decursul anilor, unele apăiute în „Telegraful român" şi în alte publicaţii eclesiastice.

NICOLAE STEINHARDT. MONAHUL DE LA ROHIA răspunde la 365 de întrebări incomode adresate de ZAHARIA SÂNGEORZAN (Ed. revistei Literatorul, Buc, 1992). Conţine reflecţii, opinii, răs­punsuri date prin corespondenţă întrebărilor puse de Z. Sângeorzan.

424

N. STEINHARDT, Primejdia mărturisirii (Convorbiri cu loan Pintea, Editura Dacia, 1993). Volum complex, conţinînd, pe lîngă convorbirile cu tînărul său discipol loan Pintea, eseul politic Agonia Europei, fragmente din proiectatul Jurnal de la Jilava, cîteva eseuri inedite ş.a.

Volumul încheia, în linii mari, publicarea creaţiei lui N. Steinhardt. Dată fiind însă prezenţa sa „de primă magnitudine" în literatura noastră, rămîne de realizat în viitor o integrală a operei. Care, pe lîngă reeditarea critică, ştiinţifică a lucrărilor publicate, să conţină variantele rămase inedite (de pildă, Textul 2 din Jurnalul Fericirii) ca şi un corpus din bogata corespondenţă purtată de scriitor cu atîtea din personalităţile de marcă ale culturii româneşti din acest secol şi sfîrşit de mileniu.

425