N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

Februarie 1962

Şi bucuria voastră nimeni nu

o va lua de la voi.

loan 16,22

Aşa şi cu să mă ţin drept! Să

nu-mi pierd sufletul.

Paul Claudel

Celulele din Reduit, la Jilava, sunt deosebit de mohorîte şi au reputaţia unui regim şi mai sever decît „pe secţii". La 34 ajung venind de la „secret'⁴ unde am fost ţinut, cîtă vreme am făcut greva foamei, într-o celulă neîncălzită de cînd a fost construit fortul - odată cu inutila centură din jurul Capitalei - de către inginerul Brialmont. Frigul, mai teribil ca foamea şi setea (dar cel mai rău e nesomnul), m-a pătruns adînc..

Trebuie că arăt tare prăpădit, pentru că faimosul plutonier Ungureanu, care mă ia în primire la poarta Recitatului, mai că-mi

30

zîmbeşte (cum s-ar îmbuna, spre pildă, amatorul de bucate alese în faţa unui hartan de vînat neîndoios bine frăgezit) şi mă încredinţează şefului de cameră recomandîndu-i să-mi dea un pat singur şi să aibă grijă de mine. Sunt plasat "în patul cel mai de lîngă uşă, ca un suspect şi privit cu luare aminte de şeful camerei, un basarabean cu nume rusesc, o matahală, posomorit, cu priviri aspre; aflu curînd că-i periculos, se zice că-i un răspopit. Celula 34 e un fel de tunel întunecat şi lung, cu numeroase şi puternice elemente de coşmar. E o limbă, e un canal, e un maţ subpămîntean, rece şi profund ostil, e o mină stearpă, e un crater de vulcan stins, e o destul de izbutită imagine de iad decolorat.

In locul acesta aproape ireal de sinistru aveam să cunosc cele mai fericite zile din toată viaţa mea. Cît de absolut de fericit am putut fi în camera 34! (Nici la Braşov, cu mama. în copilărie, nici pe străzile nesfirşite ale misterioasei Londre; nici pe mîndrele dealuri ale Muscelului, nici în decorul de ilustrată albastră al Lucernei; nu, nicăieri.)

Sunt în cameră şi foarte mulţi tineri, supuşi unui tratament special de gardieni şi îndeosebi de şeful camerei. (Ura bătrînilor împotriva noii generaţii; care merge pînă la alianţa cu cei mai înverşunaţi dintre caralii pentru făurirea frontului comun împotriva desmăţaţilor şi necuviincioşilor. Un chip de solidaritate de generaţie şi vîrstă, foarte asemănătoare cu solidaritatea de clasă datorită căreia unii ţărani, muncitori şi mici amploaiaţi urăsc pe codeţinuţii titraţi, boieri sau burghezi mult mai aprig decît pe reprezentanţii administraţiei.) Din prima zi constat în toată celula o sete grozavă de poezie. învăţarea pe dinafară a poeziilor este cea mai plăcută şi mai neostoită distracţie a vieţii de închisoare. Fericiţi cei ce ştiu poezii. Cine ştie pe dinafară multe poezii e un om făcut în detenţie, ale lui sunt orele care trec pe nesimţite şi-n demnitate, al său e holul hotelului Waldorf-Astoria şi a sa e cafeneaua Flore. Ale lui îngheţata şi linionatele servite pe măsuţele braseriei Florian din piaţa San Marco. Ştia el, abatele Faria, ce face pregătindu-se pentru insula Monte-Cristo prin învăţarea pe de rost a tuturor cărţilor. Şi nici nu bănuia Nicolai Semenovici Leskov ce bine a grăit povăţuind: „Citeşte şi încearcă să te alegi cu un folos. O să ai parte de-o bună distracţie în monnînf. închisoarea fiind şi ea un mormînt, sfatul se adevereşte excelent: cui îi place să înveţe poezii nu se va plictisi niciodată în puşcărie - şi nu va fi singur.

Din acest punct de vedere stau bine. Ştiu pe dinafară Luceafărul, Scrisorile, foarte mult Coşbuc şi Topîrceanu (are deosebită căutare), mii (cred) de versuri de Gyr şi Crainic (înghiţite de la început, odată cu alfabetul Morse, de la veteranii legionari); am prins şi o mulţime din Verlaine, Lamartine şi Baudelaire; sonetul lui Arvers, fireşte (Ma vie a son secret, mon ame son mvstere), Samain — Au jardin de l 'Infante —

31

ceea ce, cînd îl repet ori îl predau, mă poartă cu gîndul la Ojardindilifant din la Medeleni şi la după-amiezele paradisiace din strada Pitar-Moşu. îmi găsesc deîndată un cerc de tineri care vor să înveţe Luceafărul şi aşteptau pe jăratec să vină cineva care să-1 ştie. în cameră se mai află şi un tînăr pastor luteran din Braşov, cu aspect de Gosta Berling; germana îi e limba maternă şi e poet el însuşi. înfocat admirator al lui Rilke din care a tradus; şi cunoaşte nenumărate poezii ale marelui poet, pe care le recită superb, cu o simţire vibrantă şi un tîlc nemaipomenit; are o răbdare de fier şi o bunăvoinţă refractară oboselii. Torul la el pendulează între semizeu şi slînt. Dacă ne-ar spune că

Mein Vater Parsifal trägt eine Krone

Sein Rittersohn bin ich, Lohengrin geinnant
ori dacă ne-ar mărturisi că e însuşi Siegfried picat după a sa Rheinfarhf de-a dreptul la Reduit l-ar crede orişicine.

Bruder Harald Sigmund — căci aşa îl cheamă, îndeajuns de wagnerian - se dovedeşte dintr-odată a fi minunea aceea pe care puşcăriaşului îi este rareori dat s-o întîlnească, dar de la care, cînd dă de ea, află ce poate fi bucuria: e curajos, e mîndru, de neînfrînt, politicos ca în salonul prinţului de Conţi unde se serveşte le the ă 1'anglaise, mereu zîmbitor şi demn ca modelele portretelor lui La Tour, Perronneau ori Van Loo, şi bine dispus, niciodată somnoros ori posac, doritor şi gata în orice clipă să înveţe orice, să discute, să asculte, să povestească, să comunice tot ce ştie: un domn, un nobil, un erou. Un asemenea om îţi dă, puternic, nostalgia evului mediu şi te apucă, în prezenţa unuia ca el, o crîncenă vrăjmăşie faţă de vremurile de astăzi şi împotriva democraţiei din tramvai la orele de vîrf. (Ce te împingi? dacă mt-ţi place ia-ţi maşină mică! nu ţi-ar fi ruşine să-ţi fie, nu că-i fi fim leu!) Uite că-i un leu, uite că există şi lei! Uite că nu sunt numai năpîrci şi tîrîtoare. Uite că poate însemna viaţa şi altceva decît supremul ideal al menţinerii rîndului la coadă ori al scoaterii vecinului din camera de alături spre a te extinde în locul lui.

Prezenţa tineretului - incomparabil mai rezistent (moraliceşte, căci sunt mai toţi tuberculoşi), mai blînd şi mai vertebrat decît bătrînii - şi a pastorului au ivit în camera aceasta o atmosferă de grandoare, de medievalism hieratic; filfiie invizibile mantii purpurii, lucesc fulgerătoare tăişuri de Damasc. Fiecare gest dezvăluie un donquijotism mocnit. Nu ştiu cum, dar sosirea mea, respingător de slab şi impresionant de palid, duhnind a ger, dîrdîind pînă şi-n priviri, însoţit de o aureolă de grevist al foamei, contribuie şi ea la accentuarea atmosferei de nobilă sfidare a realităţii. Mai sunt şi doi medici, oameni tare de treabă şi nişte ostaşi

32

din Oastea Domnului şi nişte sectanţi, apicultori şi ahtiaţi de psalmi (eu ştiu şi psalmi, învăţaţi mai toţi de la bonomul Hariton Rizescu, ţîrcovnic onorific la o mare biserică din centrul Bucureştilor); şi parcă toţi se întrec în a fi gentili unul cu altul şi toată lumea învaţă de dis-de-dimineaţă pînă seara poezii, pe nerăsuflate, şi se povestesc cărţi serioase, şi Bruder Harald se depăşeşte pe sine - recită, traduce, predă - şi relatează pe larg - cu modestie, dragoste şi simţul ecumenic al relativităţii - viaţa şi doctrina doctorului Martin Luther. De pretutindeni - ca norii de munte - se iscă şi se condensează în celula 34 atmosfera aceea inefabilă şi fără de seamăn pe care numai închisoarea o poate tauri: ceva foarte apropiat de ce va fi fost curtea ducilor de Burgundia sau a regelui Rene de la Arles ori a unei court d'amour provensală, ceva foarte asemănător cu paradisul, ceva foarte japonez, cavaleresc, ceva ce i-ar fi înnebunit pe Henry de Montherlant, pe Ernst Jiinger, pe Ştefan George, pe Marlaux, pe Chesterton, pe Soljeniţîn, ceva alcătuit din curaj, dragoste de para­dox, încăpăţînare, sfîntă nebunie şi voinţa de a transcende cu orice preţ mizerabila condiţie umană; ceva ce evocă numele aristocratice alese drept cele mai exaltante de Barbey d'Aurevilly: Hermangarde de Polastron şi Enguerrand de Coucy; ceva care, fără să înţeleg prea lămurit cum, îmi aduce dureros aminte de neizbutitul atentat din 20 Iulie '44 al lui von Stauffenberg şi al aristocraţiei germane¹⁰. Ceva ce-mi trezeşte în memorie şi aceste cuvinte ale lui Leon Şestov: „Pare-se că există două teorii, cu totul potrivnice, despre originea speciei umane. Unii susţin că omul coboară din maimuţă, alţii că a fost creat de Dumnezeu. Se ceartă grozav. Eu unul cred că se înşeală şi unii şi alţii. Teoria mea este următoarea: cei care cred că omul coboară din maimuţă, coboară cu adevărat din maimuţă şi alcătuiesc o rasă aparte, în afara rasei oamenilor creaţi de Dumnezeu şi care cred şi ştiu că au fost creaţi de Dumnezeu". Ceva care sună aidoma cu falnicul ritm al versurilor lui Gyr: „Unde-i Vodă Caragea? Iancu vrea să-1 vadă!" Ceva ce-mi confirmă în chip strălucit şi tangibil afirmaţia Simonei Weil: „Datorită bucuriei, frumuseţea lumii ne pătrunde în suflet. Datorită durerii, ne pătrunde în corp". în celula 34, bucuria — izvorîtă din aristocraţie, poezii şi sfidare - şi durerea (căci domneşte un frig cumplit, mîncarea e cu totul pe sponci, apa continuă să fie viermănoasă, încăperea e apăsătoare ca într-un film de groază, bruftuielile curg gîrlă, orice observaţie a caraliilor e însoţită de ghionţi sub fălci şi pumni în cap) se amestecă atît de inextricabil încît totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatică şi înălţătoare. Cînd vaca mănîncă iarbă, iarba se preface în came de vacă. Tot aşa, cînd pisica mănîncă peşte, peştele se preface în came de pisică. Suferinţa pe care o asimilăm, dintr-odată, devine euforie. Versurile lui Georg Trakl, învăţate de la părintele Harald, întăresc şi ele această senzaţie:

33
Wanderer tritt still herein

Schmerz versteinerte die Schwelle;

De erglänzt in reiner Helle

Auf dem Tische Brot und Wein".
Da, ne pătrunde parcă pe toţi bucuria senzaţională de după împărtăşania cu pîine şi vin, cu mult curatul Trup şi prea scumpul Sînge. Hasizii nu se îmbătau oare cu apă chioară invocînd numele lui Savaot? Nu suntem în stare să prefacem şi noi mizeria maţului acestuia de piatră şi înjosire în entuziasm? Lipsa de entuziasm, zice Dostoievski, e semnul sigur al pierzaniei.

Dar numai entuziasmul nu lipseşte în camera 34, şi dacă aşa stau lucrurile nimeni şi nimic nu-i pierdut. Nu ne este ruşine nici de exaltări la rece şi de un fel de neîntrerupt extaz, prevenitor şi solemn, tot potrivit recomandării lui Dostoievski ale cărui cuvinte „Omul nu există decît dacă există Dumnezeu şi nemurirea" le repetăm surîzînd cu subînţeles şi ni se par orbitor de evidente.

Şi aici, la 34, mi se arată din nou ceea ce mă străfulgerase şi la 18: că minunea face parte din viaţa reală, că e o componentă a lumii. Adhemar Esmein, pe planul dreptului constituţional, constatase desigur acelaşi lucru cînd susţinea — împotriva aşa-zişilor realişti ai ştiinţei juridice - că ficţiunile sunt şi ele realităţi. Minunea în celula 34 este ştiută şi acceptată ca un fapt indiscutabil.

Minune este şi felul cum ne purtăm unul cu altul, întrecîndu-ne în a ne ajuta, a ne vorbi delicat, a ne face viaţa cît mai plăcută unul altuia. O percheziţie îmi confiscă singura sticluţă unde îmi păstram lichidul negru care - spre norocul meu - ni se serveşte acum dimineaţa drept cafea în locul mai consistentului terci. Deoarece nu mănînc nimic din cîte ni. se dă, „cafeaua" îmi e o preţioasă rezervă. Confiscarea sticluţei ia proporţii de pierdere catastrofală. Percheziţia a avut loc dimineaţa şi pentru deţinerea sticluţei am fost violent surchidit şi ameninţat. Seara, la ora stingerii (nominală, pentru că becurile nu încetează a-şi răspîndi puternica lumină), cînd dau pătura la o parte, găsesc dedesubt o sticlă, mai mare decît cealaltă. Binefacerea e conformă cu cele mai stricte precepte critice, fiindcă nu ştiu cine a pus sticla, nu pot întreba, nu pot afla. Binefacerea aceasta (şi cum de a scăpat preţiosul obiect de la o percheziţie severă?) e act gratuit în deplin înţeles gidian, e şi mai gratuită decît crima lui Lafcadio. Absoluta discreţie recomandată de Mîntuitorul e prezentă neîntinat. Gestul acesta mă copleşeşte, mă trec fiorii orgoliului, mă clatin şi - s-ar fi putut altminteri? — îmi ud aşa-zisa „pernă" cu dulcile lacrimi fierbinţi ale fericirii.

34

Ianuarie 1960
în prima celulă de la Securitate, Mircea M., fost gazetar la „Universul", prins într-o mreajă de încurcături primejdioase. Mă primeşte cu multă, dar şi străduită bunăvoinţă. Se vede cît de măcinat e de hărţuieli. Fiind nou venit nu mi s-a luat pîiniţa adusă de-acasă şi-i dau prilejul, după doi ani, de a mînca o bucată de pită albă.

De la anchetă mă întorc de cele mai multe ori terfelit. Locotenentul-major Onea. dintre „metodele de simplă securitate'", cu mine a preferat-o pe a îndelung repetatelor loviri cu capul de pereţi; alteori sunt călcat în picioare (poartă cizme). Mai e şi tovarăşul maior Jack Simon, mustăcios şi rece, cu glas cristalin, care-mi pune în vedere că a hotărît, în calitatea mea de ovrei legionar, să mă omoare cu mîna lui. Deocamdată sunt pus pe rangă, soluţie disproporţionată faţă de ameninţare, dar neplăcută şi ea. Mircea M. se arată foarte complezent, moaie ambele prosoape — al meu şi al lui — şi cu gentileţe stingherit părintească (e mai tînăr ca mine) mi le aplică pe cap, pe coaste, pe tălpi, după cum e cazul.

într-o seară tîrziu, cînd sunt adus înapoi, îmi ghiceşte tulburarea deşi nu sunt vătămat. în cîteva cuvinte îi relatez - din josnic instinct al confesiunii pălăvrăgite — ce se întâmplase. Fusesem din nou confruntat cu ea. Ofiţerii îşi manifestaseră nemulţumirea faţă de „marfa", dar nu stăruiseră, iar la urmă - mirabilis res - aprinzîndu-şi tacticos ţigările şi apucîndu-se de taclale ne-au făcut semn că putem să ne apropiem unul de altul şi să conversăm liber. A venit spre mine, mi-a vorbit. Nu-i răspundeam. Sunt fîstîcit însă, nu aud bine şi-mi pare că totul durează mult. Cei doi îşi continuă la biroul lor pseudo-conversaţia de actori figuranţi în timp ce în mijlocul scenei evoluează şi înalţă glas eroii piesei.

A vorbit ce-a vorbit, apoi le-a spus ofiţerilor că terminasem. Fără grabă, m-a sărutat de două ori: o dată pe fiecare obraz, duios.

Povestioara mea i se pare senzaţională lui Mircea M. şi vrednică de trecut în analele Securităţii. îmi cere să i-o repet, o gustă şi nu încetează de a comenta: „Femeile, domnule, femeile. Cu astea nu ştii niciodată".

E mai complicat. Dar accesul destăinuirilor mi-a trecut şi renunţ la explicaţii mai laborioase. Cele relatate, în orice caz, i-au plăcut, l-au distrat, l-au liniştit: nu mai e sub anchetă, e sub narcoză, e în fermecata împărăţie a bîrfei, e pornit pe nesfirşitul drum de caravană al uimirii bărbăteşti în faţa sfinxului feminin. Ich bin der Răuber Orbazan.¹²

În fiecare seară, tovarăşul meu se roagă, scurt. (La Securitate e voie să te închini. Aveam să aflu mai tîrziu, la închisoare, că acolo nu

35

e voie.) Cînd se ridică în picioare, mă ridic şi eu şi stau lîngă el, împietrit, tulburat că nu mă pot asocia, decît printr-un vag şi neconcludent gest de politeţă, rugăciunii lui. Nu-mi fac cruce.

în a doua celulă, N.N.P., trecut la catolicism, mă îmbărbătează. Se roagă mult, recită rozariul sfintului Anton. Lui îi spun că aş dori să mă botez. E mai mult o veche visare, o tendinţă, acum fără sorţi de împlinire, încep să-mi dau seama că, vorbind pe şleau, e o dorinţă stăruitoare, ajunsă în stadiul nerăbdării.

Cînd mă înapoiez de la grefă, unde mi s-a adus la cunoştinţă condamnarea (şi nu mi-am putut opri un rictus nervos: treisprezece ani şi muncă silnică mi se păreau termeni melodramatici), îi arăt că nu e deloc probabil să pot rezista pînă la capăt şi că ar fi mai bine să mă botez. Cum însă? Să vezi că, soarta!, n-o să o pot face. N.N.P. - deţinut mai vechi decît M.M. - mă asigură că acum nu voi fi ţinut mult la Securitate şi că voi găsi fără îndoială în închisoare un preot care să se învoiască a mă boteza, clandestin se-nţelege, dar valabil. Toate camerele prin puşcării sunt pline de clerici de tot felul, numai că sunt în general temători, fapta e gravă; primesc sfatul, de vreme ce sunt hotărît, să folosesc cel dintîi prilej.

Imposibilul.

Acesta ni se cere.

Altminteri nu încape nici scăpare, nici ieşire, nici beatitudine. (Şi nici liniştea măruntă.)

Adagiul juridic nu se aplică în viaţa morală: dimpotrivă, c 'est ă l'impossible qu'on est tenu. Preceptul de drept (ă l'impossible nul n'est tenu) are o valabilitate strict limitată în domeniul sinalagmatic.

Atîta doar că există două feluri de imposibil: există imposibilul imposibil şi există imposibilul posibil. Imposibilul imposibil - cel fizic - nu are deloc o importanţă şi e lipsit de semnificaţie. Exemplul dat de vechii jurişti - deşi astăzi nu mai are haz - e cît se poate de concludent: nu te poţi obliga prin contract să mergi în lună. Desigur, nici nu vrea să spună mare lucru. Dar nu asta ţi se cere. Ţi se cere altceva. Nu ţi se cere de a merge în lună. Ţi se cere - şi-i cu totul altceva - luna de pe cer. Şi de preferinţă albastră.

Atîta timp cît nu ieşim din posibil, din contabilitate, nu putem nici concepe, nici pretinde paradisul.

Ce puteam face? întreabă executorul ordinelor date de un regim tiranic. Ce puteam face? întreabă ostaşul care a primit o misiune strigătoare la cer. Nimic, fireşte, nu puteau face nimic. Şi nici nu trebuie osîndiţi că n-au făcut nimic, că s-au supus şi au executat. De aceea şi sunt procesele de la Niirenberg o greşeală şi o ruşine. Ceva totuşi puteau face - şi fără risc: puteau să nu săvîrşească păcatul de prostie, puteau

36

adică să nu facă exces de zel, ci dimpotrivă: să execute agale şi-n silă, să mai amîne niţeluş, să transforme lenea în virtute, s-o ia încetişor de tot. Asta puteau - şi din păcate mulţi n-au făcut-o.

Iar dacă vreunul ar fi vrut (şi ar fi putut) să fie sfint sau erou sau creştin, tocmai asta făcea: imposibilul. Nu executa, fie ce-o fi! (Şi unei acţiuni care transcende şi rupe monotonia vieţii automate este de presupus că Dumnezeu nu i-ar fi răspuns prin nepăsare.) S-ar putea ca definiţia eroismului şi sfinţeniei să nu fie decît aceasta: să faci imposibilul posibil. Nu poţi - om de pe stradă - călca pe lună sau pe Marte, dar luna de pe cer poţi s-o cucereşti: ajunge să faci ceva ce este cu neputinţă în cadrul prudenţei temătoare şi logicii afîerosite contabilităţii. Executarea negrăbită, şireată, reticentă a ordinelor tiranice, bunăoară, ţine de imposibilul posibil şi de libertatea de a refuza. Legile lumii, aşadar, nu's o piedică totală pe calea ce merge spre paradis: sunt doar o piedică mai grea ce poate fi înlăturată prin reconsiderarea noţiunii (superficial examinată) de imposibilitate.

(Omul de pe stradă. De parcă nu ar intra şi într-o biserică - ai cărei întemeietori au ştiut să spună nu împăraţilor romani - sau n-ar avea şi casă, unde-şi petrece noaptea, perioadă a reflectării; căci dacă bufniţa stă lîngă înţeleaptă zeiţă Pallas pricina este că numai după pripa zilei urmează gîndirea, nocturnă şi calmă.)

Smochinul neroditor. Acesta cred că este sensul la prima vedere atît de nedrept al parabolei, unde Hristos mai degrabă îl recuză pe smochin, îi spune „lipseşte din faţa mea", decît îl blestemă. Parcă Hristos ne cere să lucrăm după soroace şi regulamente, ca la bănci. Frumos motiv: nu-i timpul meu! Oricînd e timpul de a face binele. Oricînd e timpul de a-1 îndatora pe Hristos. Şi după cum împărăţia lui Dumnezeu va veni pe negîndite, pe furate, tot astfel şi faptele care o prevestesc nu ţin seama de termene şi contracte.

Sau parcă prietenia stă în a răspunde: te voi ajuta dacă pot. De-aşa prietenie... Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement adverbial circumstanţial de timp sau de loc sau de mod. Iar Domnului cît îi place să ne dea numele de prieteni ai Săi!

- Din pilda talanţilor reiese că omul care a plecat departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mînă avuţia sa, este însuşi Dumnezeu: pe acela care, restituind un talant - atît cît primise - răspunde: „Doamne, te-am ştiut om aspru, care seceri unde nu ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat", stăpînul nu-1 contrazice, dimpotrivă îi confirmă caracterizarea, repetînd-o (Mat. 25, 26). Şi imediat după aceea unnea7 \

37

straniile cuvinte: „Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ceea ce are i se va lua."

Rezultă că lui Dumnezeu nu i se pot aplica simplistele idei pe care ni le făurim noi, oamenii, despre dreptate şi că relaţiile noastre cu Dumnezeu nu se întemeiază pe un do ut des contabil, în care noi să fim întotdeauna creditori şi beneficiari pasivi.

Dumnezeu seceră şi unde n-a semănat: înseamnă că trebuie să dăm de la noi, să ne străduim, să dăm cu împrumut, să luăm iniţiative. Atitudinea de: parcă ce rău am făcut eu! eu n-am făcut rău nimănui! fac şi eu ce pot! dacă nu pot mai mult! este - vorba lor - o atitudine de gură-cască, se află în contradicţie cu parabola talanţilor şi vădeşte că n-am înţeles cît de grav e păcatul de lenevire şi cît de concret consideră Dumnezeu îndemnul: cerurile se cuceresc. Nici cît de grav, de stârnitor ni se cer efortul şi năzuinţa spre imposibil, de nu chiar imposibilul însuşi.

- Cu Dumnezeu nu-i de glumit: „Ieşi din ţara ta şi din rudenia ta şi din casa tatălui tău", „la-ţi crucea ta", „Vino după mine", „Vegheaţi dar", „Spălaţi-vă şi curăţaţi-vă!", „Du-te şi strigă", „Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă".

Nu se stă locului; nu-i rost de încropire, de confort, de moale visare; Oblomov e osîndit; în lene, boală şi nebunie nu-şi poate nimeni găsi pretext. (Şi nici măcar în dreptate: smochinul.)

Dar Marta, atunci, de ce e dojenită? Pentru că o reţin fleacurile, se osteneşte în zadar şi pierde măsura, se agită. Domnul ne cheamă la treburi serioase: moartea e pe noi, şi noi cu ţigara în pat (ca Oblomov) ori ne spetim pentru nişte blide ca şi cum ar fi esenţe (ca Marta)!

- Fraza cea mai de folos pentru a te apropia de creştinism şi a începe să întrezăreşti o dîră de lumină este alcătuită din aceste cîteva puţine, uluitoare cuvinte ale lui Sir Thomas More (Saint Thomas More au grijă - îndreptăţită grijă - să-i spună catolicii englezi), adresate unui prieten căruia voia să-i dovedească absoluta încredere ce-i acordă şi serioasa sinceritate cu care-i vorbeşte: / trust I make myself obscure.

Mai ameţitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afară de: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele. Despre care îmi spun că dacă din toată Biblia n-ar rămîne decît ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esenţa divină a creştinismului. Deşi Papini afirmă că Fericirile sunt textul pe care globul pămîntesc şi omenirea îl pot invoca spre a-şi justifica rostul în cadrul unui concurs cosmic, mie unuia „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele" mi se pare şi mai obscur - apofatic, mai final. E paradoxal, e însăşi taina actului de credinţă prin efectul căaiia şi legăturile covalente

38

ale codului genetic - numai misterul nu le lipseşte! - sunt lăsate mult în urmă. Nu cred şi totuşi mă rog. Cred şi totuşi ştiu că nu cred cu adevărat. Cred de vreme ce-i spun „Doamne"' lui Hristos. Şi nu cred de vreme ce-1 rog să vină în ajutorul necredinţei mele. (Şi cui îi cer să mă vindece de necredinţă? Celui în care urmează să cred!) Cauzalitatea e desfiinţată, legea succesiunii în timp, ca tot ce-i material sau psihic, dispare. Şi cred şi nu cred, simultan. Dedublarea. Contradicţia. Deci incertitudinea, angoasa. Conştiinţa otrăvind totul, otrăveşte şi credinţa pe care în clipa cînd ne dăm seama de ea o prefacem în necredinţă deoarece gîndind credinţa o scoatem din inefabil, din candoare.

Dar şi ieşirea, nădejdea, nimic nu-i pierdut: pentru că, smerit, adaog: ajută-mă, luînd aminte că omeneasca mea condiţie e indiscutabil legată de paradox şi contradicţie. Simultaneitatea textului ar trebui să ducă la deznădejde dacă n-ar fi acel scurt ajută care - fărîmă de bob de sare, infim catalizator cu uriaşe puteri de transmutare şi nebănuite consecinţe combinatorii - rezolvă cuadratura şi preface strigătul buimăcirii în lacrimile încrederii.

- Acolo, în celula de la Securitate unde am stat cu N. N. P. -nepotul de frate al pictorului Gh. Petraşcu - mi-a fost dat să cunosc şi nefericirea cea mai atroce. Coincidenţele au lucrat cu o precizie neabătută. Eram prins în capcană, chinuit de ceva de care nu puteam fi absolut sigur - dar părea exclus să nu fie aşa -, în situaţia de a nu mă putea destăinui nimănui, nici omului de treabă alături de care mă aflam. Şi-n cuiat în vreo patru-cinci metri pătraţi. Genunea era lîngă mine: mişunînd, ca-n povestea lui Poe¹⁴ de şerpi, şobolani, apă puturoasă, întuneric şi viermi. Spaţiul, adică nu: timpul - la mine, spre deosebire de nuvelă -se restrîngea inexorabil. Iar cît despre trupele generalului Lassalle - care la Poe aduc soluţia liberînd pe deţinutul inchiziţiei — mi se spusese la anchetă: cu roaba, mă, să fi pornit Americanii voştri (poate că de aceea în jargon de puşcării, deţinuţii de drept comun - ei, pinguinii - ne spuneau nouă: Americanii) şi tot veneau, cît despre trupele generalului Lassalle nici gînd, s-au stins miracolele secolului nouăsprezece. Atunci am cunoscut groaza faţă către faţă, am ştiut ce este zidul lui Sartre, întunericul, derîderea, colţul. Va să zică nu scăpasem. Capul face, capul trage. Prins în cuptor, înăuntru. Ce-ai vrut, băiete, ai avut. în mocirlă. Şi de nicăieri nimic. Şi groapa, genunea, tot acolo, răbdurie.

Şi-atunci m-am aruncat în apa neştiută, tară a fi învăţat să înot şi cu ochii închişi; în cuptorul încins. Crezînd numai pe jumătate, ori pe sfert, ori şi mai puţin, aproape deloc, dar atît de nenorocit încît, nenorocirea însăşi substituindu-se credinţei, m-am încredinţat. Fără de

39

ruşine. Nu mi-a fost ruşine să mă rog. Poate că de aceea am şi fost ascultat.

- Dar cred ca mai bine este, după ce am lăsat (şi voi mai lăsa) imaginile şi gînduiile să se desfăşoare cum vor, să povestesc pe îndelete cum s-au petrecut lucrurile, s-o iau de la început.

Aflînd la 11 decembrie că Trixi fusese arestată („Marchiza", la telefon: nu-i acasă, s-a internat la spital), am ştiut că va veni repede şi rîndul meu. Trecerea cîtorva zile fără să se fi întîmplat nimic îmi stîrnea crescînd mirarea. Dintre toţi cîţi băuseră ceai din serviciul Rosenkavallier eram singurul care mai umbla liber. Am vorbit cu tata. Tata m-a încurajat spunîndu-mi că se prea poate să nu păţesc nimic, dar că se cuvine să examinăm toate eventualităţile. Ne sfătuim şi eu ajung în sinea mea la superstiţioasa concluzie că dacă nu sunt arestat pînă la sfîrşitul anului, înseamnă că am scăpat. Din ziua de treizeci şi unu decembrie îmi fac un soi de bornă magică, ceva şoptindu-mi din adîncuri neştiute că nu greşesc. Treizeci şi unu... De fapt treizeci, căci cine are să se apuce de arestări în ziua revelionului?

îi comunic acest termen precis şi tatii. Dacă nu mă ridică pînă atunci, sărbătorim amîndoi revelionul cu fast. Tata se învoieşte. A depăşit optzeci şi doi. Vrea puţin curcan şi, neapărat, nişte icre de crap.

Te întrebi uneori cum de nu-şi dă seama cancerosul - care slăbeşte văzînd cu ochii, pe care doctorul de multe ori trebuie să-1 fi pus în gardă prin efectuarea atîtor analize şi a biopsiei - cum, încercat de cumplite dureri, poate să nu înţeleagă ce are. Dar nici eu nu-s mai breaz. Picură zilele şi cu toate că nu pot să nu ştiu perfect de bine că este exclus şi de neînchipuit să nu fiu arestat, încep să nutresc speranţe din ce în ce mai idioate. Ba mă şi vizitează gînduî nebunesc că, cine ştie, ci toţi au complotat în adevăr şi mie, numai mie, nu mi-au destăinuit nimic. îmi joc teatru, îmi făuresc o irealitate din care logica a fost dată afară cu un bobîmac. Gust, ca de obicei, adîncul farmec al zilelor de Crăciun - din totdeauna cele mai frumoase ale anului, din piatră şi zgură să fii şi nu se poate să nu te fringâ - care trec cu bine. în ziua de douăzeci şi patru citesc ca-n fiecare an Colindul de Crăciun al lui Dickens şi nici de data aceasta nu izbutesc să-mi ţin ochii neumeziţi de lacrimi.

Şi apoi începe să mă poarte gîndul la revelion; mă grăbeşte să-1 pregătesc. Termenul acesta pe care ţi l-ai fixat cu totul arbitrar - mă înţeapă mintea - nu are nici o noimă; s-ar putea să fii tot atît de bine arestat la întîi, două sau trei ianuarie. Nu, ştiu eu ce ştiu: ceva cu totul fără de nume mă face să fiu sigur că dacă trece ziua de treizeci şi unu,