N. Steinhardt Jurnalul fericirii

vine degrabă înapoi din călătorie.

- în anii noştri se rîde - influenţa hotărîtoare e a şmecherilor - de cei ce merg la moarte. A protestat împotriva intelectualilor contaminaţi de şmecheri un Român, Eugen Ionescu. (Folosind prilejul filmului regizat de T. Richardson despre războiul din Crimeea şi inutila şarjă de la Balaclava.) Le răspunsese mai de mult un alt Român, un poet, Ion Barbu, care a înţeles ce e jertfa şi cît de curat poate luci tăişul scos din teacă - le sabre au clair - pentru a sluji dreptatea:

Spălări împărtăşite? înnoiţi Arginturile mai botezătoare Şi inima calărilor ― spuzi ţi De dreaptă ziua-aceasta suitoare.

- Experienţa Michelson-Morley mai poate folosi la ceva. La rezolvarea marii probleme: de vreme ce Dumnezeu e dincolo de bine şi rău, înseamnă că nu există nici binele nici răul şi că facerea binelui devine o simplă iluzie, o inutilă obsesie.

Că Dumnezeu stă dincolo de noţiunile noastre de bine şi rău nu încape îndoială. O spune categoric un atît de mare teolog ca Meister Eckhart, o spune întreaga teologie apofatică. (Dumnezeu nu poate fi definit pe bază de atribute pozitive, ci numai pe cale negativă: nu e bun, nu e rău, nu e mare..., dar mai ales o spune însuşi Mîntuitorul: „Că el face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi." Mat. 5, 45; id Luca 6, 35: „Că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi."¹)

Răspunsul la întrebarea de ce ― în aceste condiţii ― mai are rost să făptuim binele ni-1 dă tot experienţa Michelson-Morley. Suntem părţi ale unui sistem închis de unde nu putem face observaţii absolute asupra temeiurilor morale ale universului. Nu suntem în situaţie de Dumnezeu, ci în situaţie de om, care de fapt nici nu poate şti nimic. Cine spune că ştie se înşeală, îl vădeşte experienţa Michelson-Morley. Putem şti unele mărunţişuri, unele fleacuri: că suma unghiurilor unui triunghi este egală cu o sută optzeci de grade, că inima are două atrii şi două ventricule, că, pe scara internaţională, de la gradul şase în sus cutremurele sunt pustiitoare... şi altele la fel. Marile adevăruri absolute însă nu le putem şti din cauza experienţei Michelson-Morley: suntem înlăuntrul sistemului, nu putem nici face constatări absolute, nici avea certitudini. Ce putem avea? Doar intuiţii, bănuieli, credinţe.

Putem doar crede, cînd e vorba de lucruri serioase.

110

Şi credem că în sistemul acesta închis în care ne aflăm singura cale pe care ne putem apropia de absolutul Dumnezeu (cel ce nu e nici bun nici rău) este calea binelui.

E o credinţă intuitivă, incertă, relativă, strict empirică, naivă, copilăroasă. Şi e singura.

De ce totuşi o primim?

Pentru că binele (şi numai binele) ne învaţă a săvîrşi Hristos în care credem şi care e Mijlocitorul nostru cu absolutul Tată situat dincolo de bine şi rău; care, cînd S-a întrupat, a mers numai pe calea binelui. Şi pentru încă un motiv: experienţa noastră existenţială ne dovedeşte că numai cînd facem binele dobîndim ceva ce răii nu pot avea: liniştea şi pacea - bunurile supreme.

(Nu ştiu că-i aşa. Cred că-i aşa şi constat ― experimental - că aşa

e.)

Dumnezeu nu e bun sau rău, dar aici, în situaţia noastră relativă, în sistemul nostru închis, dominat cu exclusivitate de rezultatele experienţei menţionate, pentru noi care nu putem avea cunoştinţe absolute, aici şi pentru noi, provizoriu şi relativist, singura cale dătătoare de linişte şi pace şi de acces la Hristos (care pe acest pămînt, cît a stat pe el, n-a tăcut decît binele şi ne-a dat de înţeles că pînă una alta binele singur ne poate duce spre absolut) este a săvîrşirii binelui. Ni se cere, şi în această privinţă, smerenie; smerenia de a ne da seama că nu suntem în situaţia divinităţii, ci a făpturii. Dumnezeu poate fi dincolo de bine şi rău, noi nu.

- Al Pal.: Tu toate le vezi teologic. Te-ai făcut teolog!

Eu: Desigur. Condiţia umană e o condiţie teologală. Asta e marea trăsătură specifică a omului: nici rîsul, nici lacrimile, nici minciuna, nici gîndirea pe categorii generale (Julian Huxley)... însuşirea specifică omului e gîndirea teologică.

-Ce a dus la instaurarea dictaturii în Germania? Laşitatea social-democraţilor şi a ministrului prusian de interne, Severing, care s-a lăsat dat afară din biroul său de şef al atotputernicei poliţii a Berlinului de către doi inşi neidentificaţi şi prezenţa (constatată de la fereastră) a unui aşa-zis pluton militar în curtea clădirii ministeriale. Cedez în faţa forţei, a spus Severing cu emfază. De unde, ceda în faţa neantului.

Ce a îngăduit republicanilor francezi să-1 mateze pe foarte popularul şi puternicul general Boulanger? Curajul primului ministru Charles Floquet.

Pe lista eroilor mei preferaţi figurează la loc de mare cinste acest nume puţin cunoscut: al unui om care n-a fost decît un politician şi

111

n-a ocupat decît prea puţin exaltanta funcţie de ministm al republicii a treia. Dar erou a fost - şi ce tip formidabil!

Era preşedinte al Camerei cînd a venit ţarul la Paris, pentru prima oară de la proclamarea Franţei ca republică, [-au fost recomandaţi ţarului înalţii demnitari. Floquet i-a strigat de la obraz: „Trăiască Polonia, domuule\"

El, ţivilul, n-a şovăit să-1 provoace pe fercheşul general Boulanger la duel; şi nu numai că 1-a provocat la duel, dar I-a şi pfcvocat pe cavalerist la un duel cu spada; şi nu numai că 1-a provocat la un duel cu spada, dar s-a şi priceput, ţivilul, să-şi rănească adversarul.

(în asemenea condiţii fireşte că e greu să dai jos guvernul legal). A ştiut de asemeni să înfrunte şi, la nevoie, să dea peste nas. Celui ce ridică semeţ glasul, îi răspunde cu glas şi mai ridicat, de sus. La vîrsta dumitale, îi strigă lui Boulanger,'Napoleon murise. Dar ce nu face? îl mută pe Boulanger în provincie, îl dă în judecata înaltei Curţi, îl pune sub supraveghere, îl scoate la pensie, îl reformează pentru greşeli de serviciu. Cînd sufragiul universal îl retrimite pe general în Cameră, guvernul obţine invalidarea alegerii. Ministrul de interne al lui Floquet, un anume Constans, nu-i decît un poliţist şi recurge la procedee lipsite de eleganţă, de omenie (îl ameninţă pe Boulanger cu arestarea, o îndeamnă pe amanta lui, Doamna de Bonnemain, să fugă în Belgia). Dar dacă generalul Boulanger nutreşte planuri care nu sunt confonne cu cea mai strictă legalitate, de ce ar fi guvernul stînjenit de ea? Arme egale, acesta-i principiul sfînt.

Severing şi social-democraţii lui nici măcar n-au încercat să se opună. Argumentul lor e că orice încercare ar fi fost inutilă. Nu se ştie! Acţiunea stîmeşte întotdeauna noi serii de posibilităţi: eşti dator să dai hazardului o şansa, timpul şt probabilitatea nu sunt perfect previzibile - şi nici reacţiunea poporului faţă de conducători care nu se lasă călcaţi în picioare. Şi-apoi mai e şi cuvîntul acela hulit: onoarea.

Nu le sade bine oamenilor de stat să facă pe mironosiţele sub cuvînt de strictă respectare a legalităţii (tocmai că n-o respectau, îngăduiau să fie terfelită) şi de resemnare în faţa tortei (aşa-zisei forţe) - teza lui Severing; ori sub cuvînt de creştinism (foarte greşit înţeles) - teza lordului Halifax. Oamenilor de stat le sade bine să apere instituţiile obşteşti şi ordinea publică încredinţată lor de naţiuni. Severing, măcar, nu pretindea că e creştin. Dar celălalt comitea grava şi ruşinoasa eroare de a confunda religia creştină cu imbecilitatea şi vinovata slăbiciune.

'6'

- Numai comunist nu sunt, dar cînd citesc că unul din miniştrii Comunei de la Paris, Delescluze, văzînd că situaţia e pierdută-19 Mai 1871 - îşi ia jobenul şi puşca şi se urcă pe baricadă unde e ucis, nu pot

112

să nu încerc un fior şi să nu iau - măcar mintal! - poziţia de „onor la erou" ca şi în faţa Sfîntului Ioan Nepomuk care decît să divulge regelui Boemiei taina spovedaniei reginei mai bine primeşte a fi azvîrlit în apele Vltavei; ori în faţa monseniorului Affre, arhiepiscopul Parisului, căzut şi el, în timpul sîngeroaselor ciocniri din Iunie 1848, tot pe o baricadă. Ce căuta acolo? Ieşise din reşedinţa lui şi găsise un loc înalt de unde să încerce a-i împăca pe beligeranţi. „Locul păstorului e lîngă turma sa" -cuvintele săpate pe mormîntul monseniorului Affre la catedrala Notre Dame -, de cînd el le-a adeverit, nu mai sunt o formulă, ci sunt o idee-forţă, energie, viaţă. Prin mărturisirea lor de către oameni, preceptele Scripturii participă de la esenţa Crucii denumită „dătătoare de viaţă" nu numai pentru că ne asigură nouă învierea din morţi ci şi pentru că preface vorbele în fapte, cifrul în limbaj clar, tiparele Infonne structurate vii, ideile şi principiile în germeni. Sîngele e roditor; pătimitorul de pe cruce, oricine ar fi, suferă dar se bucură şi de un privilegiu: e auzit şi nu rămîne fără urmaşi.

Nu este nevoie să ai o simpatie deosebită pentru protestanţi, dar cine poate spune că nu 1-a mişcat, dacă a fost la Paris, monumentul lui Coligny pe care stă scris A rămas neclintit ca unul care a văzut pe nevăzutul împărat?

Toate-s bune şi frumoase pînă la adicătelea; atunci se dau cărţile pe faţă, arunci, cum grăieşte Pavel, nu se mai vede ca prin oglindă, în ghicitură; ci faţă către faţă; şi atunci rămîne numai acesta: curajul în faţa morţii. Restul, oameni buni şi fraţi bărbaţi, restul reprezintă cum spun contestatarii: nu cuvinte, ci vorbe; nu vorbe, ci palavre; nu palavre, ci lozinci.

BUGHI MAMBO RAG

Pluralul lui piuă? Pive, cu v... Pisicile ceacîre de culoare albă sunt toate surde, am avut eu una, o chema Mispuf... Vezi naţionaliştii ăştia unguri, sunt zece, toţi condamnaţi pentru naţionalism, să ştii că nici unul nu ne vorbeşte... ca şi cum nici n-am exista... Cele mai bune hoteluri din lume sunt Atlantic la Hamburg, Fontainebleau la Miami unde maître de bouche e un mare aristocrat francez şi, la Taormina, fosta mînăstire transformată... Nu te teme, turmă mică... Singurul dintre ei care ne vorbeşte şi se poartă frumos şi are sentimente Jiloromăne e inginerul Bethlen, un conte... de, nu-i de mirare, cînd te gîndeşti că în timp ce în Europa făcea ravagii războiul de treizeci de ani, război

113

religios, strămoşul lui, Gabii el Bethlen, principe al Ardealului, proclama încă din 1620 libertatea ele conştiinţă şi recunoaşterea tuturor confesiunilor... Georges, mon ami, poate ştii tu ce sunt acele aristoloches de care vorbeşte Gide în Paludes? Ce-or ji, dragă?... Sunt nişte plante agăţătoare. Grecii credeau că uşurează naşterile, de unde numele lor de la grecescul lokhos...

Mai 1950

Manole, venit ca niciodată într-un suflet, îmi aduce o ştire senzaţională: Marcel Avramescu a fost hirotonit şi funcţionează la biserica Albă. Să mergem, zice Manole, să-1 vedem; îi vom spune „părinte".

Nu-1 găsim pe noul preot la biserică.

- Dau însă eu de el, abia în 1953, cînd a fost transferat la biserica de la Schitul Maicilor, într-un cartier mai periferic şi bătrînesc, într-un decor de aşezămînt religios provincial din vremuri apuse.

încep să merg des pe la preotul acum strict ortodox (fenomen â la Thomas Becket?), cu înfăţişare de sfint pictat pe icoană de sticlă, cu gesturi hieratice, păr legat în coadă pe ceata şi voce învăluită, ajunsă pînă la noi parcă dintr-o rafinată Tebaidă cu mijloace mecanice de transmisiune.

Teatru? Atunci teatru atît de perfect îneît nu poate fi jucat decît după un text compus de actorul însuşi. La nivelul acesta sinceritatea şi artificialul s-ar confunda, aşa cum elementele îşi pierd însuşirile specifice şi prezintă comportamente nouă în apropiere de zero absolut.

Camera 18

Teoria chineză despre ming, expusă de dr.-ul Al-G. - cuvintele în sine nu înseamnă nimic de nu li se împlineşte conţinutul - aduce mult cu a lui Brice Parain: cuvintele sunt numai nişte făgăduinţe.

Nu ajunge să fii tată, după fire, ca să te poţi chema tată: mai şi trebuie să te porţi ca modelul în care se cuprind, arhetipal, calităţile legate de acest titlu. Şi tot astfel: fiul, ostaşul, învăţătorul, slujbaşul, cărturarul... (D-aia poate că se făcea deosebire în vechime între profesor şi cărturar.)

Cuvmtul e descriptiv şi virtual. Funcţionalitatea şi existenţa i le asigurăm noi, behavoristic.

114

Gherla, septembrie 1963

Duhnind şi el a parfum ordinar (ca să nu-i trăsnească putoarea din celule se împarfumează cu toţii), „Coreeanul"', unul din caralii buni, intră devreme în celulă şi întreabă care vrea să iasă la corvezi în curtea fabricii.

Ca „nesincer cu ancheta", ca purtător al etichetei „favorizare de legionari" şi ca distrofic, nu am fost scos pînă acum la nici o muncă.

Sunt nişte scînduri de cărat, explică binevoitor Coreeanul.

Propunerea constituie un eveniment excepţional. E un prilej ce nu trebuie scăpat, ieşim o mulţime.

Bine am făcut, în curînd împlinesc patru ani de celulă şi electricitate; lumina zilei şi cerului dau curţii banale şi murdare a fabricii un aspect feeric şi - din cauza unor vagonete care circulă transportînd cherestea -un aspect de magazin cu jucării, de Disneyland; Zina păpuşilor de Bayer, Ţara de dincolo de oglindă'. îţi vine să zburzi, să cînţi, să te urci pe vagoane; petrecem o zi încîntătoare, mîncăm în aer liber, vorbim tare, rîdem, nu lipseşte mult ca să ne credem în excursie.

Mai e şi bucuria întîlnirii altor feţe; cad, în cursul dimineţii la o grămadă de scînduri, cu un necunoscut de la care aflu că e Vasile Vasilache, monahul, fostul stareţ de la Procov, fratele lui Haralambie pe care l-am cărat afară cu pătura din camera patruzeci şi patru.

Părintele Vasile ştie despre moartea fratelui său la infirmeria închisorii şi ascultă îngîndurat amănuntele pe care sunt în măsură să i le pot da. Ceva mai tîrziu, un alt deţinut venit să ne fie de ajutor, arată ca e de la înalta trădare. într-o doară îl întreb dacă ştie ceva despre Gigi Tz., pe care-1 bănuiesc tot la înfiorătorul Piteşti. îi vorbesc despre Gigi, artistul, omul... Deţinutul mă ascultă zîmbind uşor. Cînd am terminat panegiricul: Tz. e aici, la Gherla, în aceeaşi celulă cu el; ri-a vrut să iasă la lucru fiindcă are de compus o poezie. (Gigi „scrie" mult în închisoare.)

Uluit şi emoţionat, îl rog pe tovarăşul de cameră al lui Gigi să-i spună acestuia să se ceară a doua zi la corvezi (Coreeanul ne înştiinţase pe drum că va fi de lucru în continuare) ca să ne putem vedea. Numele meu îi e cunoscut deţinutului; 1-a auzit de la Gigi. (Arestarea lui în 1950 ne prinsese certaţi. A! orice ar fi, un lucru e sigur: că de supărări şi certuri m-am lecuit pe veci.)

Petrec restul zilei şi seara într-o stare de efervescenţă.

Primul lucru pe care-1 aflu în faţa unui maldăr nou de scînduri de la omul meu de ieri: azi, la prima oră, Gigi a fost scos din cameră, graţiat.

Graţiat, după patrusprezece ani din cincisprezece cîţi avea de făcut.

115

- Religia la liceul Spiru Haret am făcut-o cu preotul paroh al bisericii Silvestru - cartier burghez de semi-centru al capitalei -, un bărbat falnic, barbă mare roşcată, proprietar de vie bună, vechi şi statornic liberal, iubitor de vin negru vîrtos şi de bucate de soi şi mai cu seamă de sarmale. Ochiadele pe care le arunca femeilor, cu destulă discreţie dealtfel, păreau a nu rămîne întotdeauna platonice.

M-a simpatizat; eram, din patru, singurul evreu care nu venise cu cerere de scutire şi certificat că urmează religia la rabin. Prin cursul superior (ne-a fost profesor în toate clasele) îi plăcea să declare: decît să văd ministru al cultelor pe un papistaş de-al lui Maniu, mai bine să-1 văd pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă, şi rostea numele meu.

Aveam mereu zece, spuneam Tatăl nostru şi mă închinam.

L-am iubit şi eu tare mult pe părintele Gheorghe Georgescu om simpatic, oricînd dispus s-o ia pe coarda sfătoşeniei, şi bun. O fi fost departe, foarte departe de modelul pastorului protestant ori clericului catolic, o fi săvîrşit şi păcate şi o fi avut slăbiciuni, dar preotul de mir niţel lumeţ nu mi s-a părut niciodată - şi nici atunci, în copilărie, cînd suntem îndeobşte exigenţi şi necruţători - un agent al vicleanului.

Preotul de mir în genul părintelui Georgesecu - dealtfel credincios înflăcărat, isteţ de gură, vorbitor ales, gata mereu să ierte şi surîdă, fără pic de acreală în sufletul lui lipsit de cotloane tenebroase - reprezintă unul din stilurile posibile (dacă nu şi recomandabile) ale ortodoxiei; nu-i un îndreptar, însă nici nu sunt - iac-aşa în ciuda moraliştilor şi ca să le fac rîcă evaporatelor mirene şi prea cucernicilor mireni -, nu sunt pentru nimic în lume voitor să arunc cu piatra în el. (După cum nici de dragul zeloşilor sectanţi nu confund Roma papală cu bîrlogul Curvei roşii şi sinagoga Satanei.) Poate că în şirul lung de minuni prin care Dumnezeu m-a dus la credinţă - căci pentru fiecare (oricît de neînsemnat) drumul e plănuit cu o de necrezut amănunţită grijă - e la locul lui şi chipul acesta de preot care multora din puriştii de astăzi le pare scandalos. (Cu atît mai mult cu cît, har Domnului, nevoia lor de fanatism şi intransigenţă este amplu satisfăcută de puterile statale laice.)

Ehei, copii dragi, lumea e mai complicată decît credeţi voi.

- Treptele iertării.

Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. (Şi iertarea fără uitare e ca şi cum n-ar fi, bătătură fără cîine, gură fără dinţi).

Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine.

(Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobîndi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta.)

116

Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greşit. (Cine ajunge să poată ierta pe cel faţă de care a greşit, cu adevărat izbuteşte un lucru greu, cu adevărat bate un record.)

Neiertarea de sine are un caracter mai grav decît s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpăţînatei şi contabilei noastre răutăţi. E şi cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Hristos (că-1 poate ierta) şi nici în bunătatea lui Hristos (că vrea să-1 ierte).

Cînd Francezii spun Dieu a cree 1 'homme ă son image qui le lui a bien rendiP, trăsătura aceasta a făpturii au avut-o desigur în vedere, specifică lui Iuda. Celui care ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa îi plătim cu aceeaşi monedă, închipuindu-ni-L după chipul şi asemănarea noastră: atît de răi şi neiertători încît nu ne vine a crede că Dumnezeu poate ierta cu desăvîrşire orice. Nu! Nu putem gîndi o putere, oricît de atotputernică în domeniul fizic (minunile materiale cele mai fantastice le admitem), în stare să facă lucrul acesta de neconceput: să ierte.

Pe de altă parte, întocmai ca domnul Perrichon (poartă pică celui care 1-a scos din prăpastie, îl adoră pe cel pe care, cică, 1-a scos el din prăpastie), îi iubim foarte puţin pe cei care ne-au scăpat dintr-o scîrbă, o belea; îi iubim însă, cu drag, pe cei cărora am avut prilejul să le venim în ajutor, să le dovedim puterea şi mărinimia noastră.

Gherla

Mi se descriu, în aceeaşi zi, două scene care nădăjduiesc să-mi rămînă întipărite în minte cîte zile voi trăi.

Prima, relatată de doctorul Răileanu: profesorul Paulescu, înainte de a-şi începe cursul, rostea întotdeauna Tatăl nostru.

A doua, evocată de admirabilul învăţător Nicolae Druică:

Tatăl lui Vasile Pârvan, învăţător şi el, care supraveghează îndeaproape educaţia fiului său, venea să asiste la prelegerile universitare ale celui care nu-i înşelase aşteptările. Se aşeza pe o bancă din fundul amfiteatrului şi se ridica odată cu studenţii la intrarea profesorului. Apoi se aşeza şi-i făcea semn băiatului că poate lua loc şi el şi începe a preda. Abia atunci şedea Pârvan şi după el toţi cei din aulă.

BUGHI MAMBO RAG

...Există o fotografie extraordinară a lui Proust, către