N. Steinhardt Jurnalul fericirii

arunci ori ba. Aici, acum, acum, acum. Aici te declari băiete, aici, pe loc, alegi.

Acum trebuie să mă aleg, să mă proiectez. Mă avînt? Pot? Vreau? Ştiu? Ce curios lucru: văd că dacă vreau să apuc pe calea creştinismului trebuie să mint. Cum a minţit şi poporul acesta (în mijlocul căruia m-am născut şi spre care mă simt mereu atras) - şi bine a făcut - cînd a fost nevoit să se plece fesului, neamţului, moscovitului. Trebuie să mint aşa cum în matematici soluţia uneori nu poate fi găsită decît mai întîi complicînd datele, ocolind miezul problemei. Trebuie să mint. Asta înseamnă că lucrurile nu sunt atît de simple. Lumea nu e simplă. Asta înseamnă că bine a zis Julien Benda cînd a zis că urăşte pe cei ce complică lucrurile simple, dar nu mai puţin pe cei ce simplifică lucrurile complicate.

Creştinismul, băiete, nu-i tot una cu prostia. Apele rîului Tîrgului şi rîului Doamnei nu curg pentru netoţi şi clopotele bisericii Capra nu bat numai pentru babe cucernice. Las' că şi alea cît îs de surde şi tot o potrivesc.

Ea e pe-un scaun la vreo doi metri în stînga mea; ei în faţa, la birou. A, aţi vrea voi să mă las cuprins de vraja semi-visului, de fumul ameţitor al unei scenografii suprarealiste... Intelectualii or fi slabi, dar cunoaşterea cărţilor nu-i fără de folos căci poate da, acută, senzaţia unui deja vu ori măcar a unui deja imagine... Iată că prinde bine. Nici buchea nu-i de lepădat. Nu, oi fi eu ovrei şi sensibil, dar aţi uitat (şi ai uitat şi tu, cînd ai calculat cu ei, căci bunăvoinţa ta ce poate fi de nu mijlocul de a mă atrage alături de tine, de a-mi uşura drumul, de a-mi auri şi a-mi îndulci pilula de fiere care-i de căcat? - uite că am început să vorbesc buruienos, ca niciodată, şi ce stenic e! ce minunat mă simt - chirurgii şi militarii d-aia se vede că înjură, ca să nu piardă contactul cu fapta, să nu se lase furaţi de nepăsare, să nu le fie tot una), aţi uitat că sunt născut la mahala şi trăit la ţară. Pantelimonul şi Clucereasa.

15

Dur. Simplu. Plin de înţeleaptă şiretenie. Mai e timp. Creştinismul nu e neapărat bleg.

Aşadar:

- Nu ţin minte nimic. Nu ştiu să fi spart vreun pahar. Nu l-am auzit pe comeseanul nostru spunînd ceva duşmănos.

- Mă, ai fost la masa aceea? Şi nu s-a discutat duşmănos?

- La masă am fost, era ziua mea şi în ajun fusese a ei. Dar nu s-a discutat duşmănos.

- Nu ţii minte?

-Nu.

- Da paharu ţii minte că l-ai spart!

- Nici.

- Mă, ţi-e prietenă. (Şi mi-o arată, dramatic, ceremonios.) Recunoşti că ţi-e prietenă?

- Recunosc.

- Atunci? De ce ar spune că ai auzit ce n-ai auzit? Ce, nu cumva vrei să spui că minte?

- Nu ştiu. Nu spun că minte. Spun că nu-mi reamintesc eu nimic. Ceainicul e ceainic. Soba nu-i elefant. în pămînt încolţeşte griul.

Din piatră se fac case şi se durează statui. Hristos nu-i Dumnezeu al neorînduielii şi al măştilor. Jupîn Codîrlă greu de cap.

Iar ea? Ea e cu ei - simplu ca bună ziua. E de partea cealaltă. Da, au făcut ei ceva încă nefăcut. Au adus, e drep, în lume ceva nou: pînă acum dacă voiai să pierzi un om te adresai duşmanilor săi: soţiei de care a divorţat, prietenului de care s-a rupt, asociatului pe care 1-a tîrît la tribunal; aportul noului, inovaţia cea mai de seamă este că pentru a distruge un ins ei nu merg la certaţii ci la prietenii lui, la nevastă, la copii, la ibovnice, la cei pe care-i iubeşte şi-n care şi-a pus, omeneşte, prosteşte, încrederea şi setea de afecţiune.

Ameţeală. Ameţeala e senzaţia cea mai chinuitoare. Nici o durere nu-i atît de cumplită. Ameţeala. Lumea se învîrte, se desface, te desfaci şi tu, eşti rupt în bucăţi. Obiectele se răsucesc, am văzut eu un film expresionist după Crimă şi pedeapsa; toate erau strîmbe: acoperişurile, gardurile, felinarele. Chinul e atroce. Răsturnarea: prietenul te acuză. Blocurile se prăbuşesc. Ea e dincolo, acum e din ce în ce mai plictisită, („Ei ce zici? Uite-ţi marfa!"") mai chircită. Cutremurul spintecă solul şi-ţi spintecă fiinţa, pe o linie mediană.

Hai, hai, Dostoievski nu a predicat ameţeala, ci pe Domnul Hristos. Hai, înţelege şi dă-ţi seama de ce nu-ţi vine a crede: nu eşti prea fricos şi nu eşti sofisticat. A pătruns şi-n tine ceva din bruta vulpenie a mahalagiului, din încăpăţînarea ţăranului. Hai, ştii ce ai de făcut, hai nu te mai amăgi, ai şi ales; poţi rezista şi eşti treaz pe deplin, hai înţelege

16

- oricît te-ar uimi, te-ar speria - dă-ţi seama că ai cîştigat, ţine-1 pe NU în braţe, e al tău, suprarealismul e doar o teorie, viaţa nu-i tot una cu visul, aici nu-i ceainărie de opium şi nici salon al suavelor miresme, aici e un ticălos de birou de anchetă, statistica dovedeşte că realitatea nu-i vis: Valery avea dreptate.

Ai vrea tu să te refugiezi în frică, în brumă, în coşmar. . ai vrea... Ar fi uşor, - ce dulce ar fi să te poţi adăposti între vis şi viaţă, în confuzie sau incert, printre delicioase cadavre sau pe masa de operaţii, între umbrelă şi maşina de cusut, în cada lui Marat transformată în balon zburător, la Samarkand într-un palat din o mie de nopţi şi o noapte, în delir, delirul, izvorul tuturor compromisurilor. Dar nu te mai poţi recuza. Cine ţi-ar oferi adăpost? S-a zis cu tine, ovreiaşule, intelectualule, orăşanule: ai încălţat opincile realităţii, au să-ţi bătătorească tălpile. De-acum s-a isprăvit cu delicateţurile şi iluziile mîngîietoare, cu pleoapele lăsate peste lascive, odihnitoare alcătuiri de alte lumi, mai blînde, mai ductile. Nu te mai poţi refugia în imaginar: eşti bun de front, bun de rezistenţă, bun de minciuni sfinte şi grijuliu ticluite, bun de îndărătnicie. Eşti bun de foc. Nu ţi-a mers la reformare, Nuhăm. înainte, marş!

- Nae lonescu spune că cine nu are sînge românesc poate fi „bun Român", dar cu nici un preţ şi orice s-ar petrece nu poate fi „Român".

Aşa şi este, dacă nu-i decît pe măsura putinţelor omeneşti. Dar ce nu e cu putinţă la oameni e cu putinţă la Dumnezeu. Pe cale omenească, obişnuită, după fire, nu poţi trece de la însuşirea de „bun Român" la starea de „Român". Dar prin botezul sîngelui, ca vărul meu Teodor la Mărăşeşti, dar pe cale de transfigurare? Cum de nu şi-a adus Nae lonescu aminte de Matei 19, 26, de Marcu 10, 27, de Luca 18, 27? Cum de n-a înţeles că şi aici există un drum presărat cu flori de iasomie şi cu minuni, al înnoirii care face ca toate să devină cu putinţă, uşoare? Cui crede că vinul se poate preschimba în sînge, nu-i vine greu a recunoaşte că duhul poate săvîrşi mutaţii semiotice cu sîngele.

Biologic, etnic, da. Mistic, problemele se pun însă cu totul altfel şi ceea ce nu e cu putinţă pe un plan devine cu torul posibil, degrabă, pe celălalt.

(Matei 19, 26: Dar Iisus, privind la ei le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă: Marcu 10, 27: Iisus privind la ei, le-a zis: La oameni lucrul e cu neputinţă, dar nu la Dumnezeu. Căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă; Luca 18, 27: Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu. - Atenţie la acel privind la ei, care arată cîtă însemnătate

17

dădea lisus acestor cuvinte pline de tîlc, şi greu, poate, nu de înţeles, ci de asimilat.)


28 August 1964
Nimeni nu se face creştin, măcar de primeşte botezul, ca mine, tîrziu în viaţă. Gîndesc că nu-i altminteri nici în conversiunile cutremurătoare. Chemarea e mereu anterioară - oricît de adînc, de subtil, de iscusit ar fi tăinuită. Pascal: Tu ne mc chercherais poinl...^: Mereu logica răstălmăcită: cauţi ceea ce ai găsit, găseşti ceea ce ţi s-a pregătit, ţi s-a şi dat.

Trag două concluzii:

întîi, adevăratele temeiuri ale concepţiei creştine: absurdul şi paradoxul. Apoi, divinitatea lucrează amănunţit şi cu pricepere, şi cînd răsplăteşte şi cînd pedepseşte. Se înşeală amarnic toţi cei ce cred - şi nu-s totdeauna nerozi - că-1 pot duce pe Dumnezeu, că-1 pot şmecheri. Nicidecum. Dă sau bate cu nespus de migălit rafinament. De unde rezultă că Dumnezeu nu e numai bun, drept, atotputernic etc, e şi foarte deştept.


29 August
Mii de draci mă furnică văzînd cum este confundat creştinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tîmpă şi laşă, o bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decît să lase lumea batjocorită de forţele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definiţie osîndit la cecitate şi paraplegie.

Denis de Rougemont: Să nu judecăm pe alţii, dar cînd arde casa vecinului nu stau să mă rog şi să mă îmbunătăţesc; chem pompierii, alerg la cişmea. De nu, se numeşte că sunt fudul şi că nu-mi iubesc aproapele. Macaulay: este drept că nu avem voie să ne răsculăm împotriva lui Nero căci orice putere de Sus este, dar nici nu trebuie să-i sărim lui Nero în ajutor dacă se întâmplă să fie atacat. (Eisenhower şi Foster Dulles în toamna lui '56.)

Una e să te răscoli, alta e să aprobi. Cînd a căzut Iacob al II-lea, s-au găsit episcopi anglicani care să-1 urmeze în exil pe regele procatolic, ori poate catolic, numai pentru că era suveranul legitim şi, orice s-ar fi întîmplat, nu putea fi înlocuit.

18

Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie eretică deoarece nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei 10, 16: „fiţi dar înţelepţi ca şeipii şi nevinovaţi ca porumbeii") 'şi trece peste textele Sfîntului Pavel (Efes. 5, 17: „Drept aceea, nu fiţi fără de minte", II Tim. 4, 5: „tu fii treaz în toate...", 7/7. 1, 8: „să fie... treaz la minte" şi mai îndeosebi I Cor. 14, 20: „Fraţilor nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari").

Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blînzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tîmpiţi. (Numai despre păcatele noastre spune la Pateric „să le tîmpim".) Cum de-ar fi putut proslăvi prostia Cel care ne dă sfatul de-a fi mereu treji ca să nu ne lăsăm surprinşi de satana? Şi-apoi, tot la I Cor. (14, 33) stă scris că „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorînduielii". Iar rînduiala se opune mai presus de orice neîndemînării zăpăcite, slăbiciunii nehotărîte, neînţelegerii obtuze. Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice şi Leon Daudet, dar nu la bărboşi. Bărboşii se cade să fie înţelepţi. Să ştim, şi ei şi noi, că mai mult rău iese adeseori de pe urma prostiei decît a răutăţii. Nu, slujitorilor diavolului, adică şmecherilor, prea le-ar veni la îndemînă să fim proşti. Dumnezeu, printre altele, ne porunceşte să fim inteligenţi. (Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia - măcar de la un anume punct încolo - e păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului. Iar cînd au auzit glasul Domnului Dumnezeu... s-au ascuns.)

- Poţi să nu păcătuieşti de frică. E o treaptă inferioară, bună şi ea. Ori din dragoste: cum o fac sfinţii şi caracterele superioare. Dar şi de nişine. O teribilă ruşine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în faţa unei persoane delicate, a fi trîntit o vorbă urîtă în faţa unei femei bătrîne, a fi înşelat un om care se încrede în tine. După ce l-ai cunoscut pe Hristos îţi vine greu să păcătuieşti, ţi-e teribil de înşine.
Camera 18

De ce-1 sărută Iisus Hristos pe marele inchizitor în apologul din Fraţii Karamazov?

îi răspund doctorului Al-G. pre limba lui, adică în stil indianist: ca să-1 treacă de la avidya 3 la vidya 4 ca să spulbere maya 5, adică să împrăştie fumul, să îndepărteze vălul, să risipească magia. După ce este sărutat, marele inchizitor, în sfîrşit, vede realitatea. Sărutul, pe gură, acţionează ca un şoc, zguduie, trezeşte.

19

Capodopera artistică are un efect asemănător: şi ea dezvrăjeşte. Credinţa ne dă bucurie pentru că ne pune brusc de acord cu ce este real.
De unde rezultă ca realitatea - realitatea cea necoruptă - e frumoasă şi că rezonanţa e o lege fundamentală. Efectul Moessbauer generalizat.

- După arestarea lui Paul Dim., la începutul lui 1955, Yolanda St. - din familia lui Eminescu, nepoată de fiu a căpitanului Matei Eminovici (pînă prin 54, înainte de a se remărita, iscălea şi ea Eminovici) - i-a spus lui T.: „Bine i-au făcut. Sper să le dee măcar zece ani, şi lui şi celorlalţi." (Vorba vine, dar se vedea că-i supărată.) „Şi Nicu al tău, crede că-i stă frumos s-o facă pe legionarul?"

Am fost dojeniţi şi atunci şi mai tîrziu că am trăncănit prea mult, că n-am ştiut să ne ţinem gura. La care am putea răspunde: „Crezut-am, pentru aceea am şi grăit - şi noi credem, pentru aceea şi grăim." (II Cor. 4, 13) ori „Crezut-am, pentru aceea am grăit {Ps. CXV). Sau l-am putea cita pe un autor mai nou, pe Brice Parain, după care a vorbi sau a tăcea e tot una cu să trăieşti ori să mori.

Ne-a osîndit şi un tînăr la a cărui părere ţin mult. Acesta (Toma Pavel) 1-a invocat pe Wilhelm Tell. în stilul noii generaţii; Teii s-a priceput să tacă, şi-a ţinut îndelung moaca şi ca să evite orice provocare nici nu trecea prin piaţa unde sta găina lui Gessler. Dar cînd i-a venit la îndemînă, n-a mai stat pe gînduri, a trecut la fapte, fulgerător. Arde-l! (Pe Gessler, nu simbolul: pălăria.)

Aşa e. Argumentul e valabil şi-n fond rezumă istoria Românilor. Mărturisesc că vorbele înţelepte ale tînărului m-au usturat. Nu avem însă dreptul să ne apărăm şi noi trecutul, isprava? Poate că, în lipsă de altceva, nu-i nici vorbirea de lepădat. în orice caz, face cît o spovedanie, e liniştitoare. Sărmană apologie; dar dacă-i singura?

In legătură cu aceasta apare şi teribila problemă a lui 2+2=4.

Exemplul lui Tudor Vianu şi altora ca el, care ţineau cursuri serioase şi conferinţe instmctive ori rosteau fraze armonios şi temeinic înjghebate, ne era mereu dat - dat, de nu chiar azvîrlit în faţă. Dar nu vorbesc oare în deşert? întrebam noi. Nu, ni se răspundea, deoarece afirmarea adevărurilor veşnice este oricînd bine venită, e întotdeauna sănătos şi util să arăţi că doi şi cu doi fac patru. (Doi şi cu doi fac patru reprezenta formula bunului simţ, a dreptului natural, a nestricăcioaselor axiome.)

Povestea aceasta cu doi şi cu doi fac patru eu o ştiam încă mai de mult. Ştiam bunăoară de la Camus că „vine mereu în istorie o clipă cînd cei care afirmă că doi plus doi fac patru sunt pedepsiţi cu moartea." Iar de la Dostoievski, în alt fel, că două ori doi fac patru nu mai e viaţă ci obîrşie a morţii. Omului, zice Dostoievski, i-a fost neîncetat frică de această regulă; o tot caută, de dragul ei străbate oceanele, îşi jertfeşte

20

viaţa în căutarea aceasta, dar se înspăimîntă la ghidul că va da de ea. E un principiu de moarte, şi bun lucm este că uneori doi şi cu doi mai fac şi cinci. Orwell, însă, crede altminteri, crede că libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi plus doi fac patru şi că deîndată ce lucrul acesta e recunoscut restul tot urmează de la sine.

Cum puteam împăca între ele acestea toate, mai ales că silueta cărturarului care, în mijlocul iureşului, enunţă calm adevărurile simple şi eterne, nu e lipsită de măreţie?

Eram zăpăcit, pînă ce m-am putut lămuri; atît de mulţumit am fost de explicaţia găsită încît pe loc i-am trimis o scrisoare coanei Lenuţa, mama lui Alecu, vajnică reacţionară, femeie înaltă şi frumoasă, moldoveancă stăpînă pe un grai fără ocoluri şi perdele. Coană Lenuţo, i-am scris (şi mania aceasta de a ne expedia epistole unul altuia, loco, a fost şi ea criticată cu asprime, socotindu-se curat răsfăţ, înlăturind orice posibilitate de scuză), tiraniile nu interzic rostirea adevărurilor, ci numai a unora, mai bine zis a unuia anume, a celui de care o doare pe respectiva tiranie. Omul şi el înghite să-i spui multe de la obraz, dar se cutremură cînd dai peste ceea ce Englezii numesc „cadavrul din dulap" ori „adevărul de-acasă" şi începi a dezvălui ce singur nu îndrăzneşte a-şi mărturisi, cînd rişti să atingi punctul fragil şi vulnerabil despre care arhitectura esoterică spune că există în orice clădire înălţată pe suprafaţa pămîntului acestuia şi poate duce într-o clipită la năruirea edificiului întreg. The skeleton in the cupboard şi hometruth sunt expresii intraductibile în româneşte, dar îmbinîndu-le şi trecîndu-le în spaţiul mioritic, îmi vine a crede că sunt un fel de echivalent al soţiei meşterului Manole, prinsă în ziduri şi-n amintire şi rugîndu-se pentru bietul (ori ticălosul) de om creator cu suspine negrăite, ca Duhul pentru păcătos.

Revoluţia franceză era gata să îngăduie proclamarea multor adevăruri, dar pedepsea cu moartea pe cel care îndrăznea să îngîne că simplul fapt de a te fi născut nobil nu este un argument îndestulător pentru a ţi se tăia capul fără altă procedură decît simpla identificare. {Legea din Priar, anul II). Şi pe vremea lui Cromwell şi a puritanilor se spuneau multe lucruri bine intenţionate, dar vai de cel care punea la îndoială absoluta validitate a prescripţiilor morale din Vechiul Testa­ment, în sensul lor absolut literal. Şi în frumoasele oraşe Geneva, Miinster ori Florenţa, pe vremea lui Calvin, a lui Thomas Miinzer, a lui Johannes von Leyden ori a lui Savonarola se auzeau cuvîntări pline de adevăruri şi lucruri exacte şi se exprimau idei vrednice să fie luate în seamă, dar exista de fiecare dată cîte un adevăr scandalos - blasfematoriu - cu desăvîrşire interzis folosirii publice. Plata folosirii: moartea.

Secretul, aşadar, coană Lenuţă, iată-1: doi şi cu doi fac patru este o formulă algebrică: nouă ne revine de fiecare dată sarcina s-o

21

aritmetizăm. A spune că doi şi cu doi egal patru nu înseamnă a declara ca Tudor Vianu că Goethe a scris Poezie şi Adevăr, că Voltaire a murit în 1778 ori că Balzac, domnilor, e un realist romantic. Sau a ţine, ca George Călinescu, admirabile inedite prelegeri despre viaţa şi opera lui Eminescu. Cînd alături de tine oamenii sunt tăiaţi cu ferestrăul, dacă vrei să enunţi că doi şi cu doi fac patru înseamnă că trebuie să urli cît te ţine coşul pieptului: este o nedreptate strigătoare la cer ca oamenii să fie tăiaţi în două cu ferestrăul. Sub domnia lui Robespierre afirmau că doi şi cu doi fac patru cei care se revoltau împotriva faptului că nişte oameni erau trimişi la ghilotină numai pentru că se născuseră nobili. (Prevestise el ceva, Beaumarchais, dar nimerise pe de lături, ca leremia!) Sub Calvin, la fel, cei care nu puteau să nu se cutremure văzînd că sunt sortiţi mortii toţi cugetătorii care nu aprobau întocmai teologumenele lui maître Calvin. Sănătoasă aritmetică ar fi făcut cine i-ar fi expus lui Caligula îndoielile sale cu privire la putinţa de a conferi calitatea de consul unui cal. Şi aşa mai departe de fiecare dată. Pe doi ori doi patru, alde Vianu, Călinescu sau Ralea l-ar fi putut aritmetiza vorbind, bunăoară, despre Canal, drumul cel java pulbere.

(Şi atunci, nu după ce renunţaseră la măreaţa lucrare chiar cei ce o miţiaseră, sfidînd astfel jurămîntul depus de muncitori la locul de muncă: nu plecăm de aici pînă nu-1 vom termina! Aşa cum desigur mai origi­nal ar fi fost cine ar fi spus fără să aştepte moartea lui Stalin, cel mai mare corifeu al tuturor ştiinţelor, că E=mc² nu este o formulă idealistă.)

De fiecare dată ecuaţia generală algebrică se cuvine a fi aritmetizată, adică întrupată în adevărul acela anume ascuns şi osîndit de tiranul aflat la putere. E povestea lui Andersen, a regelui gol. La ce bun să afirmi întristat că unirea ortodocşilor cu biserica romană s-a făcut în mod silnic ori să te ridici cu vehemenţă împotriva cotropirii otomane în perioada cînd altele erau chestiunile arzătoare la ordinea zilei: chestiunile arzătoare la ordinea zilei erau închisorile, erau procesele însoţite de recunoaşteri şi autoacuzări ale inculpaţilor, erau pedepsele administra­tive; a le denunţa pe acestea ar fi însemnat să rosteşti că doi şi cu doi, fac patru. Evidenţierea de către părintele Stăniloae a marilor abuzuri săvîrşite de catolicism sub Habsburgi ori înfierarea de către profesorul Giurescu a jugului turcesc luau - oricît de savanţi şi de bine intenţionaţi ar fi fost cei doi cărturari - un aer foarte înrudit cu 21-ul lui Caţavencu şi cu Europa lui Farfuridi, fie spus fără pic de răutate ori lipsă de respect, dar şi fără convenţionale ocoluri.

Mi-a trebuit însă timp îndelungat pînă să-mi pot descărca inima în scrisoarea trimisă coanei Lenuţa; eram amăgit şi impresionat de cifrele 2 şi 4, cu înfăţişarea lor atît de concretă şi de aritmetică, de serioasă şi (vorba lui Manole) de onorabilă; pînă ce, în sfîrşit, să pricep că formula