N. Steinhardt Jurnalul fericirii

Cita înfăţişează năzuinţele omului superior: a fi eliberat de ură, dorinţă, frică, dragoste şi milă.

Cuvintele acestea definesc limpede poziţia axiologică a hinduismului şi totodată limitele sale în teoria valorilor.

Liberat de milă şi dragoste!

Ce uriaşă deosebire, şi nu e greu a spune în defavoarea cui - îi afirm dr-ului Al-G.

Dr-ul Al-G. susţine că liberarea de milă şi dragoste, în Bhagavad Gita, nu poate fi interpretată ca o scădere în raport cu doctrina creştină, ci ca o depăşire absolută a bipolarităţii.

Mă rog, o fi, dar îl înfrunt cu propria lui teorie despre originalitatea creştinismului.

O dată cu descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă despre secta esenienilor, universitatea din Ierusalim, rabinatul internaţional şi cărturarii evrei de pretutindeni au făcut foarte mare caz de asemănările dintre esenieni şi creştini. Tîlcul amploarei ce s-a dat textelor eseniene este uşor de dibuit, se urmărea a se dovedi că şcoala lui Iisus Hristos nu este decît o ramură oarecare a iudaismului. Doctrină interesantă, creştinismul, onorabilă, dar - vedeţi - e numai şi numai o comunitate rabinică printre altele, o variantă. Iar de vreme ce-i aşa - şi textele descoperite dovedesc profunda asemănare (în fond identitate) a creştinismului cu mediul înconjurător şi cu anterioritatea -, la ce bun atîta agitaţie în jurul unei religii pretinse nouă, al cărei cap nu-i nici o nevoie să-1 considerăm divin pentru a o explica'? Ia citiţi sulurile: e aproape acelaşi lucru. Işu e „regele dreptăţii", adică şeful unei sinagogi puriste şi niţel dizidente.

Aşa să fie? Nu.

Nu, doctrina esenienilor seamănă cu a lui Hristos, seamănă, dar nu răsare. Sunt şi trăsături comune şi diferenţe majore. Sunt asemănări care merg pînă la un punct şi acolo încetează. Şi tarul în embriogeneză repetă

207

filogeneza, dar nu se opreşte la stadiul de peşte. Şi pruncul omenesc face gesturi ca ale puiului de maimuţă, dar pe la zece luni tînărul primat e stereotip, în vreme ce vlăstarul uman o apucă pe căile nesigure ale adaptării imperfecte, căile lui Edgar Daque. Apa, dacă e pusă la fiert, începe a emite aburi pe la 60°, zice dr-ul Al-G., dar de fiert nu fierbe decît la 100° şi apa fiartă e cu totul altceva decît apa caldă sau apa care e aproape fiartă ori pe punctul de a fierbe. Fierberea e un fenomen nou, de neînlocuit, de neasemuit, e surpriză, motiv de mirare.

Creştinismul faţă de esenism e ca apa care fierbe faţă de apa din care ies aburi.

Tot aşa, după ce-i reamintesc propria-i metaforă, îi pot răspunde lui Al-G.: or fi, ba şi sunt, în textele vedice şi budiste şi în ale celorlalte religii, pasaje despre milă şi dragoste şi precepte similare cu cele evanghelice. Dar sunt întâmplătoare, izolate, nu sunt coordonatele care susţin construcţia şi nu ele rezumă doctrina. Dragostea nu este nici în hinduism nici în Legea veche axa, temeiul, esenţa, principiul, criteriul, totul - aşa cum e în Evanghelie. Nu e apa care fierbe.

Şi în sistemele aritmetice cu baza 12 apare cifra 10; are însă altă valoare ca în sistemul zecimal.

Savanţii apologeţi ai textelor eseniene îmi par în postura de evoluţionist! încremeniţi în ajunul unei mutaţii.

în creştinism dragostea nu e un oarecare precept, unul, e singurul lucru ce va rămîne cind se vor fi dus toate, după cum spune Pavel.

— Intr-atîta şi-a respectat Dumnezeu creaţia îneît pentru a intra şi a interveni într-însa i s-a supus (motiv care mai tîrziu 1-a inspirat pe Francis Bacon să scrie: naturae n&n imperatiir nisi parendo⁵⁴). S-a smerit şi s-a furişat printre noi luînd ca şi noi calea naşterii din femeie şi trup cu adevărat omenesc (trupul Domnului n-a fost, cum le-a plăcut unor eretici să creadă, o nălucă). Creaţia nu este, după tot ce vedem cu ochii şi tot ce ni se spune în Sfînta Scriptură, un joc ori un fleac pentru Creator: de vreme ce şi-a dat pe unicul său Fiu pentru ea şi a luat asupră-şi riscul imens de a pierde partida înseamnă că e ceva teribil de serios şi pentru El şi pentru noi. Mai înseamnă ca nu trebuie cumva să ne închipuim că Dumnezeu este dispus să-şi calce legile sau să le suspende efectul cu una cu două. El e gata să ne ajute a ne croi drum prin ele, din milă şi caritate - şi mai mult întărindu-ne decît înlăturînd orînduirea naturală din dniinOl nostru -, dar nu a-şi lua creaţia â la lege're. Să luăm aminte

- Nimic nu-i mai anticreştin decît morala producătorului. ncJericita născocire a lui Georges Sorel.

208 ' .

E contrară marilor principii ale creştinismului: spiritul de jertfa şi ideea că acela care da nu are neapărat dreptul la răsplată.

Morala producătorului ― esenţial contabilă - nu ştie nici de mărinimie, nici de serviciu. Ţine de mentalitatea talionului, întru nimic mai puţin îngustă şi simplistă.

Lumea n-a fost creată în temeiul moralei producătorului; cu totul invers: în temeiul dăruirii şi spre binele exclusiv al consumatorului. Pînă la urmă, Făcătonil se lasă de-a pururi consumat în Euharistie.

Jilava

Nu te Iasă grijile să dormi sau te deşteaptă din somn. Dar se întîmplă ca şi de pe urma fericirii să te pomeneşti treaz în toiul nopţii. Aşa mi s-a întîmplat mult timp după ce am fost primit botezul. Doar din bucurie - oul of sheer joy, aus Ututer Fivi ide ― deschideam brusc ochii, cuprins de o stare euforică, izvoditoare nu de adormire - ca la stupefiante - ci de veghe, de viaţă supraintensă; de somn îmi ardea mie? de odihnă? de uitare? de oblivon ori evadare? Nu, de prea plin îmi venea să mă reped jos din pat ori de pe prici, să alerg, să strig de bucurie, să-i zgîlţîi şi pe ceilalţi, să le spun cît sunt de fericit, să-i rog sa-şi dea seama ce comoară posedă cu toţii, ce sobiţă minunată", ce tranchilizant tară prescripţie medicală. Noroc de mine că străşnicia regulamentului mă împiedică să mă dau în spectacol. Ceva din felul meu diurn de a fi trădează probabil, măcar în parte, veselia mea lăuntrică; deoarece unora le sunt surprinzător de drag în timp ce altora le impun o solidă antipatie.

- „Tu. ateu? Aida de, eşti mult prea vesel*. (Dostoievski în Adolescenţii/)

Ianuarie 1961

Mutaţi de la Jilava la Gherla. în maşina-dubă stăm strinşi ca sardelele supra-presate de cine ştie ce nou procedeu electronic de mare eficienţă, ca laserul, stereotbnia. hi-fi-ul; de necrezut. Să nu dea Dumnezeu omului cîte poate îndura: in loc de vaiete se aud amintiri politice ori picante, versuri, controverse ştiinţifice... Stau lipit de Al. Bile, scriitor, poet, gazetar şi umorist - şi foarte mare grad masonic. Am ghinion, căci e un

209

om gras, dar am noroc pentru că e vesel şi gura nu-i tace. L-a cunoscut pe Ionel Fernic, pe Cincinat Pavelescu, 1-a cunoscut pe Maurice Magie. I-a citit în palmă doamna de Thebes. L-a cunoscut pe Alexandre Millerand.

Duba - suprasolicitată - înaintează tîrîş-grăpiş. Sosim la gară înspre amurg, undeva în cîmp, departe de peroanele ale căror lumini abia se zăresc printre rafale de zăpadă, ne înconjoară o perdea groasă de alb cenuşiu, care înţeapă; viscoleşte ca-n Bărăgan, suflă crivăţul ca-n nopţi de pomină. Azvîrlim geamantanele şi bocelele la pămînt înainte de a sări din maşina-dubă. Apoi le ridicăm şi alergăm cu ele, luptînd cu vîntul, pînă la vagoanele-dubă. Aici alt necaz: scările sunt atît de înalt aşezate încît cei mai mulţi nu se pot urca. Se caţără cîţiva mai tineri care ajută celorlalţi să se cocoaţe şi ei, cu chiu cu vai, caraghioşi.

Lui Bile, n-am vrut să-i spun cît de străin mă simt, m-am simţit de francmasoni. Manole surîdea citind extravaganţele şi confuziile Buletinului anti iudeo-masonic al doctorului Trifu (în guvernul iudeo-masonic prevestit, figura la interne ziaristului Scaitator de la „Adevărul" cu numele său de Blumenfeld şi cu prenumele Canalie - Canalie Blumenfeld ―, iar la finanţe Marmorosch-Blank, ca şi cum numele celor doi asociaţi ai vestitei bănci ar fi fost ale unui singur ins), dar tendinţa o aproba. Mania misterului, la masoni, îl scotea îndeosebi din sărite, şi nu-i putea suferi. Era şi el gata să le atribuie, de nu toate, multe din năpastele care au lovit biata omenire. Bile. e treizeci şi trei şi e în consiliul internaţional, dar precizează că e de rit scoţian- antic şi acceptat -, că nu face parte din marele-orient, revoluţionar şi ateu. Ei, cei din ritul scoţian, cred în Dumnezeu şi în lojile lor sunt înscrise familiile regale şi princiare ale apusului şi toată negustorimea americană. Manole, desigur, ar fi osîndit amabilitatea mea faţă de bietul mason, lepădat - vorba lui Koestler - de propriii lui copii (ca şi socrul lui Dinu P.). Nu cumva e şi doctorul Trifu pe aici?

Viforniţa - nu numai tineretul - ne ajută şi ea, celor rămaşi în urmă, printr-o bruscă schimbare a direcţiei vîntului, să ne putem sui. îmi vîjîie în minte şi-n urechi cuvintele din Kindertotenlieder ale lui Mahler: In diesem Wetter... In diesem Wettev...

Şi-apoi, fără pauză, tonalitatea virînd nu mai puţin iute ca vîntul, versurile lui Cincinat, prietenul lui Bile:

Frumoasa mea cu ochii verzi Ca două mistice smaralde Te duci spre alte ţări mai calde Melancolia să ţi-o pierzi.

210

BUGHI MAMBO RAG

.. .Tacuerimus, tacueritis, tacuerint... Fordul cu mustăţi era o maşină nervoasă... Nu, dle, jiu sarailie, ci serai-gli, care înseamnă prăjitură împărătească, de palat... Principiul strategic esenţial al alinatelor române a fost din totdeauna atragerea duşmanului într-un defileu ori un coridor în care acesta să nu-şi poată desfăşura forţele, aşa a fost la Posada, la Rovine, la Căhtgăreni, la Podul înalt... Năpădită de funie, milady de Winter scrîşneşte din dinţi...

- Cînd Kierkegaard scrie că Dumnezeu nu vrea să se arate sub chip extravagant, orbitor şi obligator de uriaş papagal roşu, el parafrazează doar cuvintele de la Luca 17, 20-21: „împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru."

E de mirare că un popor atît de ascuţit la minte ca acela iudeu s-a putut opri asupra unui Mesia glorificat, cuborînd din cer cu un alai definitiv care nu ar mai fi îngăduit nici cea mai mică îndoială, ci doar prosternarea, constatarea. Cum de n-au bănuit că planul divin va recurge la o cale mai puţin simplistă? Soluţia mesianică închipuită de Iuda este de o naivitate egală cu soluţia scenică a unui deus ex mac/una.

- La Marcu 9, 24 problema simultaneităţii credinţei şi necredinţei apare în toată acuitatea ei. Prima impresie este că de vreme ce credinţa coexistă cu necredinţa, aceasta din urmă e precumpănitoare. Că de fapt, rămîne doar ea.

Dar nu e decît o primă impresie, greşită.

Există în dialectica simultanelor credinţă-necredinţă un punct critic pe care, mgîndu-ne mai departe, îl depăşim. Prin faptul că mă rog, deşi mă îndoiesc, deşi prin urmare nu cred în mod absolut, cred! Aceasta e credinţa: depăşirea punctului critic al dialecticii.

Depăşirea aceasta (stăruinţa în rugăciune cu toate că mă aflu în stare de incertitudine) presupune un act de curaj. Ca şi în teorema lui R. Thom sunt pe vîrful neutru şi catastrofic, la egală distanţă între cfedinţă şi necredinţă. Dacă merg mai departe, dacă mă rog, dacă nu mi-e frică să cred, înseamnă ca risc, pariez, mă avînt, săr în gol, optez - îndrăznesc. Exact ca în regula statornicită de însuşi Domnul: îndrăzniţi!

(Cît despre senzaţia de umilinţă pe care o încerca văzînd că nu putem crede în mod cu totul pur şi neşovăitor, trebuie şi ea depăşită. Cum? Printr-un act de smerenie: să recunoaştem că ispita, jalnica ispită a necredinţei, face parte din condiţia noastră omenească cum fac parte

211

şi atîtea alte infirmităţi şi inferiorităţi. Tot de smerenie ţine adaosul esenţial: „a zis cu lacrimi" - lacrimile mîntuitoare ale căinţei, speranţei şi beatitudinei.)

Jilava 1961 şi fabrica Stăruinţa din Vitan (1965―1968)

Printre ţigani. Rasismul este o demenţă, dar - cum să spun'? -nerasismul, contestarea unor rase deosebite, fiecare cu însuşirile ei, este o nerozie.

Sunt mai ales certăreţi, rostul vieţii lor e gîlceava, harţa: gălăgioşi; fără de larmă şi tărăboi se asfixiază şi pier; pîngăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul; mincinoşi, minţim cu toţii, dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Şi găsesc de cuviinţă să-şi întărească minciunile cu jurăminte grele: să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun.

Dacă ar fi să-i iau în serios, ar trebui să se înalţe maldăre de ochi, ca cele atribuite lui Ante Pavelici de Malaparte în Kaputt; sa se perinde în faţa fabricii nesfîrşite convoaie de dricuri, întrerupînd orice trafic; să fie balamucurile pline pînă la refuz.

Şi nu le poţi intra în voie. Oricît de frumos le vorbeşti: orice umilinţă, orice făţărnicie: deopotrivă de inutile. Leneşi, urăsc pe cine le cere un efort, o lene îndărătnică, violentă ca instinctul de conservare. Şi nu pot bea în cîrciumi, numai afară pe stradă, cu sticlele înşirate alături şi puradeii roată; o niaidanofilie, un exhibiţionism, o nostalgie a bîlciului; şi un jind al ocării, ţipetelor, poalelor date peste cap. Spurcăciunea. Dracul sordid, dracul poltron, dracul ţopăitor. Cărora Coşbuc le-a găsit nume atît de potrivite şi care-n infern îşi fac din cur o goarnă.

August-septembrie 1931

Lecturi pentru acest sfirşit de vară caldă (prin perdele lumina curge în cameră) : Poeziile lui A. O. Barnaboolh de Valery Larbaud (recomandate de Anetta, stăaiitor şi cu surîsuri complice). Perii at Encl House, recentul „poliţist" al Agathei Christie. tot după sfatul Anettei; şi ― le-a venit rîndul după o lungă aşteptare - Le Grand Menulnes de Alain Foumier si corespondenţa Alain Fournier - Jacques Riviere.

Toate mă încîntă. Dar versurile lui Valery Larbaud mă tulbură, mă emoţionează şi-mi pare că deţin taina comuniunii dintre mine şi Anetta: Oh, splenâeurs de Ici vie commune et du tiwn-tnv'n ordinaire. â voite cale tinic perdue!

212

- între instinct şi inteligenţă, între furnicar şi individ,între automa­tism şi libertate, pentru creştinul care nu-i hotărît să intre la mînăstire, ci rămîne în lume, singura soluţie este echilibrul şi dreapta socotinţă.

Omul priveşte cu spaimă furnicarul (ori stupul ori colonia de ter­mite sau oricare altă societate animală) unde fiinţa individuală nu-i decît o piesa care-şi repetă funcţia la nestîrşit, unde pe orizontul perfect cir­cular nu se înscrie nici un „punct omega".

Descartes ghicise, cibernetic, aspectul de maşină automată al fiecărei unităţi dintr-o specie animală - precum şi al speciei însăşi.

Iar acum cînd - datorită exploziei demografice şi progresului ştiinţei - organizaţia (în care Bertrand Russell vedea antipodul libertăţii individuale) se înfăţişează din ce în ce mai evidentă şi mai acaparatoare, nu se merge hotărît la automatism, al cănii echivalent pe plan biologic este instinctul? Altfel spus, nu cumva instinctul, departe de a fi premergătorul şi vestitorul inteligenţei şi o formă elementară de comportament, este un procedeu superior, infinit mai sigur?

Să nu fie.

După chipul şi asemănarea Sa. Şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă.

Echilibrul teandric - ideal şi totodată soluţie - arată omului că poate vieţui creştineşte în lume.

Nu e nevoie de automatism, numai de civism.

Libertatea nu se confundă cu libertinajul şi nebunia.

După dezordine •- şi dezmăţul acolo duce - urmează întotdeauna (Erich Kastner în Fabian) prostia, adică o altă asuprire.

(Heliade Rădulescu: urăsc tirania şi mă tem de anarhie.)

Datorită civismului, pe de o parte, şi libertăţii sprijinită şi limitată de morala şi de credinţă în Dumnezeu, pe de alta, putem ieşi din coşmarul stupului, organizaţiei, dresajului, fără a cădea - prosteşte - în anarhie. (Sigur că funcţionarii, în numele moralei producătorului şi al comodităţii, asta ar prefera: stupul, ori măcar, în aşteptare, puţin colonat.)

Echilibrul ne fereşte de iadul pregătit nouă dincolo de licenţa lui Ivan Karamazov: turma dobitocească.

- Rău facem cu toţii că nu citim mai mult din istoria religiilor, din lucrările lui Mircea Eliade.

Am afla cu toţii că sacrificiul e o constantă a istoriei şi un imbold al omului.

Fără de sensul sacrificial suntem lipsiţi de uneltele construcţiei.

Dar noi vrem Taborul fără a trece pe la Golgota. Bine este nouă să fim aici, dar nu ia-ţi crucea ta şi urmează Mie.

în lumea aceasta - în care împărăteşte diavolul, în care, aşadar, contabilitatea e stăpînă - există două conturi, două coloane, două partide;

213

la Indieni sistemul contabilităţii în partidă dublă se numeşte karma. Talmudul vorbeşte făţiş de scrib şi registre. Dar sensul e unul şi acelaşi: totul se plăteşte.

Domnul a plătit preţ, ne-a răscumpărat. Plata ori jertfa e o lege a lumii, de neînlăturat, la fel de absolută ca legea Boyle-Mariotte!, Ţal! zicea Caragiale.

Pas de te înţelege cu o lume care acordă oarbă credinţă legilor fizicii, dar nu-şi dă seama de legea sacrificiului.

Dar în sacrificiu, eu care-1 confund pe contabil cu diavolul, n-ar trebui să văd tot un calcul, o captalio bevevolentiae; un fel de avans, ca la tranzacţii!

Nu, e o recunoaştere a dualităţii din lumea creată (yin-vang, Vişnu-Siva, făurire-distrugere); mai e şi act gratuit.

Atunci şi actul gratuit al lui Gide e admirabil? Nu, pentru că Lafcadio ajunge la extaz prin omor, adică prin nenorocirea altuia, în vreme ce o altă lege absoluta o găsim formulată la Dostoievski: oricine are dreptul la fericire, dar nimeni n-are dreptul s-o întemeieze pe nenorocirea altuia, pe batjocorirea sau nedreptăţirea altuia. (Fericirea trebuie inventată de fiecare pe cont propriu, prin mijloace originale, de unde şi caracterul reprobabil al crimei, furtului, adulterului, înşelăciunii, denunţului; în toate acestea fericirea e obţinută de la altul, e luată. Crima e parazitară.)

Dar dacă victima e un nemernic nevrednic de viaţă'? N-are a face, pentru că:

a) turpitudinea victimei nu justifică pe asasin;

b) crima lui Raskolnikov e o tragedie nu prin moartea unei bătrine cămătărese, ci prin prăbuşirea iscată în fiinţa lui;

c) individul - oricît de înzestrat şi de superior - nu e Dumnezeu şi nu-i poate lua locul.

- Constantin Hr. (vecinul meu de strană de la Schitul Darvari) e instalator de profesie, poartă barbă mare călugărească, ajută preotului la altar şi nu ezită să proorocească. Ameninţă cu iadul pe cine nu ascultă liturghia toată în genunchi, mănîncă (oricît de puţin) came sau bea (fie şi-n cantităţi mici) vin ori nu se deşteaptă la miezul nopţii spre a se ruga. Adeseori mă exasperează, dar îl respect - ca toţi cei ce vin la Schit: sinceritatea credinţei lui aprige şi formaliste e absolută - şi aparţine categoriei de predicatori care fac ceea ce predică. Eu îi spun „nea Costică", mai ales „frate Hr." - şi-i place.

Dar ştiu că ameninţările lui (nu te poţi mîntui! nu te poţi numi creştin dacă bei, dacă mănînci, dacă mergi la teatru...) fac parte din diavoleasca ispită de dreapta a desăvîrşirii absolute, aşa cum o închipuie mirenii.

214

O ştiu de la evrei: dacă nu respectaţi toate cele şase sute treisprezece porunci talmudice şi dacă nu trăieşti în ghetto