nostru, spune un nobil personaj al lui Balzac, a fost că surorile lui Napoleon erau nişte tîrfe; ce ne-am fi făcut altminteri!
Paradoxul este explicabil: virtuţile sunt şi ele supuse relativităţii şi nu devin eficace decît puse în slujba Binelui divin şi practicate în numele lui Hristos. Altfel, vegetarienii, antialcoolicii, abstinenţii sexuali, harnicii, insomniacii îşi pot pune meritele la dispoziţia demonului. La extaz ajung şi călugării prin rugăciunea inimii, şi nărăvitul heroinei. Domnul ne-a pus în gardă spunînd că demonul poate lua chip de înger luminos.
- De cealaltă parte a oglinzii - dacă pot spune aşa - e la fel: nu orice suferinţă e valabilă. Tîlharul cel rău nu a suferit mai puţin decît celălalt dar nu i-a fost de folos. Virtutea şi suferinţa, aşadar, sunt şi ele supuse relativităţii celor lumeşti: sunt valabile numai prin sensul lor.
Dar împărtăşania însăşi! îţi este după cum te-ai apropiat de ea: spre bine, tămăduirea sufletului şi a trupului, spre iertarea păcatelor şi viaţa de veci, spre bucurie, sănătate şi veselie - ori spre osîndă.
Henry de Montherlant în Port-Royal: „Există o suferinţă care nu-i roditoare, o suferinţă moartă şi care tîrăşte în moartea ei tot ce sufletul află în juru-i... Atenţie însă! Dacă ai crede că-i de ajuns să cunoşti suferinţa pentru a fi mîntuit, te-ai înşela cu desăvîrşire.
Degeaba suferi, dacă eşti în afara Bisericii nu ţi-e de nici un folos. Cîţi eretici n-au riscat moartea, ce zic? Cîţi nu au dorit-o şi care acum ard în foc? Diavolul are şi el martirii lui.
Cînd povestesc Fraţii Karamazov în celula 44 şi fac distincţia dintre suferinţa care nu-i mereu mîntuitoare pentru pătimitor şi suferinţa mereu sfintă ca spectacol, părintele Ion Pop se supără şi pe mine şi pe Dostoievski, ba şi pe ortodoxie (vină port şi eu fiindcă am găsit de cuviinţă să afirm că asta-i concepţia ortodoxă).
- Dostoievski vorbind despre greutatea de a realiza personaje pozitive zice că în literatura universală nu cunoaşte decît două: pe Don Quijote şi pe domnul Pickvvick. „Dintre toate figurile frumoase ale literaturii cea mai desăvîrşită este a lui Don Quijote."
Thibaudet. Ideea lui e că scriitorului îi vine lesne a crea ce-i este inferior, greu ce-i este superior. Exemplu: Flaubert, Doamna Bovary, unde Homais e atît de viu, iar profesonil Lariviere atît de şters.
238
Prinţul Mîşchin trebuie desigur adaos celor două nume indicate de Dostoievski, ca şi Hamlet şi Alceste. La Mîşchin, Romano Guard ini cutează a deosebi elemente eristice. Nimbul care-i înconjoară capul după ce e pălmuit de Ganea. în Pichvick fără îndoială ca toţi se poartă după cum observă Chesterton: ca şi cum ar fi în paradis. Aici, bonomia, voia bună, bunătatea şi veselia sunt treptele scării lui lacov.
Dar nicăieri nu e paradoxul evanghelic mai evident ca în Don Quijote, nicăieri nu e problema pusă mai universal, nicăieri îndepărtările şi apropierile de ideal, pendulările între ceea ce suntem şi am dori să fim, ceea ce am uitat că suntem şi ar trebui să fim, ceea ce am ajuns a fi şi suntem meniţi a fi, nu sunt contrastate mai sfîşietor, nicăieri jocul fără de sfîrşit castel-cîrciumă, mîrlan-senior, om-demon sau om-înger nu se desfăşoară într-un ritm mai dătător de fiori.
1965
Traducerea lui Don Quijote în româneşte (E. Papii, I. Frunzetti) îngăduie o adîncire a tîlcurilor atît de extraordinare ale cârtii.
Ca şi traducerile lui Murnu. De ce (întrebarea e a lui Lovinescu), tradus în româneşte, Homer e mai viu, mai savuros şi mai netransformat decît în alte limbi? Fiindcă româna păstrează o mireazmă telurică pe care altele au pierdut-o de nu se mai ţine minte cînd. Românei, ca atare, i se potriveşte spusa despre Nicolae Filipescu: singurul boier care miroase a cojoc ţărănesc.
Traducerile franceze prin care atîţia cititori români s-au furişat pînă în preajma lui Don Quijote sunt reci, sulemenite, graţioase, dar mecanice; subjonctivele sunt somptuoase, dar tertipurile stilistice sterilizante.
Limba română, prin opoziţia dintre elementele latine şi orientale, precizează paralelismul, răsfiînge în oglinda grăirii dualitatea Don Quijote - Sancho Pânza, amplificînd-o, aducînd în grosplan bipolarismul firii omeneşti tară a fi nevoie, ca în alte limbi, să se meargă la trivialităţi.
Cavalerul o dă mai pre latineşte, iar scutierul foloseşte tot ce este balcanic, turcesc, levantin, fanariot. Astfel ruptura e şi mai intensă, pe cînd eroul apare mai puţin departe: sărman ca Dionis, nebun cum e Călin, nobil deopotrivă ca Luceafărul, poznaş ca Nastratin, frate mai mare cu Păcală şi Pepelea, e însuşi omul pe care Hristos îl cheamă să iasă din sine şi să cuteze a fi, a redeveni el însuşi cel de la început. Re-înnobilarea, re-îndumnezeirea omului şi a lumii, iată scopul predicăni Evangheliei, iată şi tema din Don Quijote.
239
Aprilie l%()
Partea cea mai groaznică a proceselor in care acuzatul mărturiseşte şi recunoaşte totul este că nouăzeci şi cinci la sută din faptele incriminate corespund adevărului.
Atît doar - că nu sunt criminale.
De aceea s-au lăsat înşelaţi juriştii occidentali: obişnuiţi cu formele clasice ale proceselor, ei au cercetat conformitatea dintre declaraţii şi fapte, fără a se mai întreba dacă faptele sunt şi criminale. Erau atît de convinşi, li se părea atît de evident ca faptele incriminate să fie infracţiuni, încîl au considerat lucrul ca de la sine înţeles. N-au re\ izuit axiomele.
Ce ni s-a imputat nu era fals. Cetisem cărţi de Mircea Eliade, de Emil Cioran, de Eugen lonescu. Mersesem des la Tr. să bem ceai din serviciul Rosenkaralier, să pălăvrăgim şi să ne mai descărcăm sufletul. Rajk, ce-i drept, se văzuse cu Tito: de ce oare şeful unui guvern nu s-ar fi dus în vizită la şeful unui stat vecin şi aliat?
Mult mai puţin gra\ ă ar 11 fost condamnarea pentru fapte inexistente. Ar fi fost o simplă eroare judiciară; au mai fost. Giraudoux: naufragiul Titanicului a fost o nenorocire blinda, intra în ritmul vieţii, ultima bună înainte de 1914 cînd începe neaşteptata, originala catastrofa. Soljeniţîn (ori Pastemak): cînd a izbucnit războiul în 1941 oamenii au răsuflat uşuraţi: ieşeau în sfirşit din fantasmagoria teroarei pentru a păşi din nou pe făgaşul normal al unei vechi nenorociri omeneşti. Jules Romains, văzuse, Kafka prevestise: politia pentru oamenii cumsecade. Anticreştinismul ce face? Generalizează păcatul, acum toţi sunt în stare de vinovăţie permanentă, nu mai eşti osîndit pentru ceea ce ai tăcut, ci pentru ceea ce eşti.
1968
Concepţia arhitectului Nicolas Schoffer despre artă (emoţia artistică poate fi realizată de-a dreptul pe cortex, tară a mai fi nevoie de intervenţia unor mijloace estetice) nu este un mod de a exprima extazul religios?
Opera de artă asigură o stare cu totul asemănătoare isihiei (Linişte + Pace Sufletească + Fericire, adică un LPSF duhovnicesc, parale] formulei de bază CHON69 din viaţa organică.)
- Mano le:
Ortega ne învaţă să nu facem „moralei nouă" onoarea de a o considera drept o nouă morală. „Morala nouă" nu există, e numai titlul pe care
240
omul-massă îl dă imoralismului său, dorinţei de a nu mai avea nici o îndatorire, de a nu se mai supune nici unei reguli.
Drepturi fără datorii, mă, e ca şi cum ai vrea lumină tară întuneric şi mămăligă tară mestecau. Dreptul şi datoria, iată cel mai bun exemplu de cuplu invariabil.
- Ortega (în preajma celui de-al doilea război mondial): oamenii de astăzi iau atitudini tragice şi se joacă de-a tragedia deoarece cred că lumea de astăzi nu mai e cu putinţă.
Seamănă cu copiii răsfăţaţi care-şi permit de toate pentru că ştiu că nu riscă nimic, care emit cecuri tară acoperire pentru că va interveni pînă la urmă familia şi va plăti. Dar tragedia e cu putinţă.
Războiul şi întâmplările ulterioare au confirmat spusele lui Ortega. Acum tragedia s-a banalizat, face parte din mediul înconjurător, e un element şi ea în ecologie.
Adevărul despre imediatitatea tragediei 1-a relevat de la început creştinismul. De vreme ce Mîntuitorul a murit pe cruce, plătind cu sînge şi cu moarte pentru noi, nu încape îndoială că la baza tainelor ce ne împresoară e ceva tragic. învierea e bucurie, dar Gabata, Calvarul şi Golgota nu ne îngăduie a pierde fie şi o clipă din vedere tragedia.
Pascal n-o pierduse: Ultimul act e sîngeros oricît de frumoasă ar fi fost comedia; i se aruncă în sfîrşit omului ţarină pe cap şi asta-i încheierea.
BUGHI MAMBO RAG
...A, ui lai, Ilispano-Suiza, marcă buna, apare în cartea lui Pierre Frondaic, L'homme ă I'Hispano, tînărul acela care se sinucide pentru ca a minţit-o pe iubita lui că-i om bogat, iar el era un biet pirlit care luase cu împrumut maşina unui prieten... Dar cofetăriile! Cea. mai bună din toată Iară era fără îndoială Embacher de la Făgăraş, aş pune pe urmă pe Dîinboviceanu la Cimpulung, Manzavinatto la Galaţi, Flagner la Braşov, Avgherinides la Bahic, la laşi erau două, Tujli şi Georges, deopotrivă de hune... Dar cu nuvelele lui Negrtfzzi şi Odobcsc.it ce faci? şi cu Interior de Fînteneru, cu Fata moartă de Missir?... La Bucureşti marele maestru a fost unul singur, Marinescu de la Orange Ih bulevardul Pache, apoi Verdun. lucrase la Capsa, neîntrecut în cremele de castane... Cel mai bun păstrăv, s-o ştii de la mine. e cel afumat în cetină de brad... Urzică e ort ie, fireşte... Ii spune Demetrios lui Maiccllus...
— Că nu-i atît de simplu, că totul nu-i pe fond roz. că la început vă fi fost o catastrofa, ceva cumplit, o dovedesc suferinţele şi cruzimile: de
241
la uciderea dreptului Abel - trecînd prin măcelărirea pruncilor - pînă la înfiorătoarea Răstignire şi la orice crimă sadică. Peste toate stă ca o pîclă de sînge şi tenebre, de absurd şi strigăte neputincioase, indicând tară putinţă de îndoială ceva cutremurător, fioros, urit.
Cardinalul Newman: ,,Ce poate fi spus despre faptul acesta al suferinţii omeneşti, care străpunge inimile şi zăpăceşte raţiunea? Altfel nu pot răspunde: ori nu există nici un Ziditor, ori societatea aceasta vie a oamenilor se află cu adevărat alungată de la prezenţa Lui... dacă există un Dumnezeu, .de vreme ce există un Dumnezeu înseamnă că specia omenească este implicată într-o oarecare teribilă calamitate
Jilava, martie 1962
Pietonii George Catargi, miniaturistul, este un extraordinar povestitor - şi are ce povesti. Născut la Reni, a cunoscut viaţa sibarită pe care o duceau moşierii ţinutului înainte de 1914, aveau un club al lor, constituit după regulele şi tabieturile celor din Londra: se îmbrăcam la Paris; numai lenjeria de corp nu şi-o spălau şi călcau în străinătate, ca Alexandru Marghiloman.
Catargi studiase la Odessa şi Petrograd, fusese ofiţer în armata roşie, făcuse o călătorie în jurul lumii însoţind-o pe regina Măria.
Genul picturii miniaturiste fiind rar (avusese un singur rival, un suedez), cîştigase mult şi organizase expoziţii în ţări felurite, unele foarte depărtate (Africa de sud).
Arestat şi osîndit pentru spiritism şi practicarea terapiei prin magnetism, nu pierde nici un prilej de a vorbi ― convins ― despre horoscoape, hennetism, impulsiuni psihosomatice, piramide, civilizaţia maya, minele din peninsula Yucatan, dimensiunea a patra, lumile paralele, statuile uriaşe din insula Rapa-Nui, procesul şi tainele cavalerilor templieri. Moise, fireşte, e pentru el nepotul de soră al lui Ramses al II-lea, Egiptenii au fost în America, Atlantida e mama tuturor civilizaţiilor şi iniţiaţilor, farfuriile zburătoare poartă fiinţe extraterestre mult superioare nouă.
11 ascult îndeajuns de rece. Pînă cînd, rămas aproape surd de urechea dreaptă de pe urma tratamentului pe care mi-1 aplicase Onea, mă învoiesc să-mi facă nişte pase magnetice. Urmează vreo zece şedinţe după care aud iar perfect!
Catargi se bucură din toată inima: stabilim să-1 vizitez după liberare. Locuia în vîrful turnului unei frumoase vile de culoare roşie pe dealul Patriarhiei. Acolo are să-mi pregăteasă tot felul de bunătăţi ― căci e mîncăcios şi gastroman rafinat -, şi în special covrigi cu susan, tăiaţi în
242
două, cu miezui scos, înlocuit cu un amestec de unt, sardele şi măsline, apoi puşi la cuptor.
- Gustul mîncării acesteia şi simplă şi fistichie, servită în tumul cu vedere panoramică asupra întregului oraş nu aveam sâ-1 cunosc. George Cataigi s-a stins (de inimă), puţin timp după ce m-a lecuit şi Iară a-mi lua în nume de rău reiterata afirmaţie că în Hristos nu pot vedea un simplu mare iniţiat responsabil al sistemului solar ori o fiinţă supraterestră al cărui cadavru concetăţenii săi l-au răpit din mormîntul săpat în stîncă şi-n care nimeni, niciodată, nu mai fusese pus.
Decembrie 1955
Virgil Când.:
„Vin unii şi-mi spun: aş duce o viaţă creştină dacă aş putea... dacă aş avea condiţii, dacă ar fi... dar aşa e imposibil... Şi le răspund: Asta e viaţa de care ai parte, ăsta-i lozul pe care l-ai tras; acum trebuie să fii creştin; dacă aştepţi să ai confort şi timp liber şi să fie iar linişte şi bunăstare şi să se ducă jupîneasa la piaţă şi să găseşti brînză în toate băcăniile ai putea pierde prilejul de a fi ceea ce spui că doreşti să fii. Trebuie să te poţi mărturisi creştin oriunde, în tren, în subsol, printre dobitoci, într-un spaţiu locativ comun, pe cruce, într-o cameră de trecere, la coadă."
1961
De închisoare nu pomenise, ştia că acolo e uşor.
(îmi aduc aminte de vorbele lui cu prilejul unui interogator ce mi se ia despre Virgil Când., Paul Sim. şi Al. El.)
- Din punctul de vedere al deplinei noastre responsabilităţi cred că filosofii existenţialişti au dreptate. Scuza „împrejurările mi-au fost potrivnice" nu e invocată decît de cei slabi şi nehotărîţi. Pentru o personalitate puternică - dintre acelea cărora Alain le spunea firi de crocodil: Goethe, Descartes, Stendhal, Spinoza - împrejurările sunt mai curind ceea ce istoricul Arnold Toynbee numeşte chalenge, o provocare, un imbold.
Oamenii care au ceva de făcut şi de spus nu sunt opriţi locului de o intîmplare. cu o „nenorocire": numai pentru cei de talia d-lui Berfhelemy darea afară din casă şi împrăştierea mobilelor (cu prilejul intempestivei
243
sale evacuări de la Temple, spre a face loc perechii regale ce urma să fie internată acolo în toamna anului 1792) le concentrează tot restul vieţii asupra proceselor şi intervenţiilor urmărind redobîndirea avutului; numai pe unii ca aceştia faptul trivial - oricît de neplăcut şi de nedrept - i-a putut abate din cale; ceilalţi trec ca expresurile fără opriri prin gările mici, înaintează ca ştafetele, cu mesajul strîns la piept sau în pumn.
La urma urmei împrejurările sunt mai întotdeauna grele. Şi fiecare - mai arată - Alain - tot ceea ce vrea obţine, dar ceea ce vrea cu adevărat, nu ceea ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se dobîndeşte prin neprecupeţit sacrificiu, cu nedezminţită încăpăţînare, înfnngînd lenea, nestăruind asupra scrupulelor.
împrejurările nu pot fi scuză decît pentru rataţi şi rataţii ― pe plan social (o spune unul din ei) sau duhovnicesc ― sunt cei ce s-au dat bătuţi, n-au avut mesaj sau nu le-a fost destui de scump. (Ori nu l-au recepţionat destul de clar.)
Mîngîierea e alta, o exprimă zicala Englezilor: totul nu e să învingi, totul e să lupţi pînă la capăt.
Biruinţa nu-i obligatorie. Obligatorie e lupta. Să nu te predai din prima clipă, ca social-democraţii germani în Iulie 1932.
Capra d-lui Seguin, în nuvela lui Alphonse Daudet, a mîncat-o lupul; dar în zoii, după ce ea luptase toată noaptea.
Asta-i singura noastră datorie sflntă: de ne este dat să cădem, să fie-n zori.
— Dar, zice părintele G.T., în creştinism e altfel; trebuie să învingi. în cer intră numai cei care au bimit în războiul purtat împotriva Satanei. Vai şi amar de cei învinşi.
- Despre acea circiumă în care Don Quijote le cere ţăranilor să vadă - dezvrăjind-o şi dezvrăjindu-se pe ei - un castel (castelul ai cănii liberi şi legitimi moştenitori sunt ca fiii chemaţi la desăvîrşire de un Tată desăvîrşit), a spus şi americanul Henry David Thoreau un lucru drept: „Dacă aţi tăcut castele în aer, n-aţi lucrat în zadar; deoarece acolo s-ar şi cuveni să fie toate. Acum, puneţi dedesubt şi fundaţiile."
Bucureşti, septembrie 1964
Deşi am experienţa fericirii de după botez, aştept cu mare curiozitate prima împărtăşanie în biserică. Nu sunt decepţionat. Am mers tremurînd
244
spre altar şi m-am înapoiat năpădit de bucurie şi linişte. Detaşării euforice produse - aşa se pare - şi de droguri, i se adaogă aici dorinţa de a le face altora binele, o imparţială înţelegere a oricărui om; nu gentileţea niţel isterică, a celui care a aflat o veste plăcută şi se întrece în a fi binevoitor cu toată lumea, ci o mai adîncă hotărîre de a te purta frumos. Da, aşa cum a promis regina Victoria la începutul domniei: / shall be good10.
Dar şi o îngrijorare. Te simţi mult mai răspunzător, îndatorat. (Luca 12, 48: „Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere de la el şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere"'.) Şi ce poate 11 mai mult decît însuşi Trupul şi Sîngele însuşi?
Jilava 1961
întemeietorul sectei adventiste care a dat drept soroc a celei de-a doua veniri a Domnului anul 1844 (întîi primăvara, apoi toamna), martorii lui Iehova şi mileniştii trec toţi peste cuvintele categorice ale Mîntuitorului (Mat. 24, 36 şi Luca 17, 20) unde se arată că ziua şi ceasul nu sunt cunoscute de nimeni, nici de îngeri, nici de Fiul, ci numai de Tatăl.
Calculele sectante se întemeiază pe interpretări riscate ale unor texte obscure din proorocirile lui Ezechiil şi Daniil şi Apocalipsă, şi dovedesc înfumurare.
Bine face biserica romano-catolică oprindu-i pe laici de a citi şi interpreta singuri Apocalipsă.
Scene apocaliptice au fost mereu în istorie şi poate că adevărul (consecinţă a ultimelor cuvinte din Luca 4, 6) e simplu: vremurile de catastrofe sunt o constantă a omenirii, un parametru al lumii care trăieşte sub blestem. Semne sunt multe, de fiecare dată, şi mulţi se fudulesc crezînd că fac parte din ansamblul clipelor finale. Există o ispită (taifaşă şi nerăbdătoare) a sfârşitului.
Taina judecăţii de apoi este bine păstrată şi copilăroasele încercări de a o dezvălui sunt ca o sfidare a spusei Domnului.
- Despre egalitate ca patimă:
Sf. Grigore din Nazianz: dorinţa de egalitate este aceea care a provocat prăbuşirea lui Lucifer.
245
nu este o carte pilduitoare" {Catehismul episcopilor catolici olandezi).
- Poarta aceea sortită fiecărui om anume, de care pomeneşte Kafka în apologul de la sfirşitul Procesului, îmi confirmă părerea că primim toţi din partea divinităţii o sarcină a noastră. Divinitatea ne dă, sub diferite forme, numeroase prilejuri de a o îndeplini în cursul vieţii, dar de ea nu scăpăm; tot la ea ne întoarcem, orbita pe care ne mişcăm, întîmplăiile care ne ies în cale, opţiunile care ni se oferă la ea ne trimit.
Pe aceasta o numesc unii „destin", iar alţii Ia ea se referă, cred, cînd spun că libertatea constă în acceptarea necesităţii. Astfel că hazardul, pentru fiecare, e limitat, specific.
(Creştinul recunoaşte acestea, dar mai ştie ceva: credinţa e suprema armă secretă care anihilează toate necesităţile, împrejurările şi situaţiile şi pulverizează hazardul.)
- Consider semn de nobleţe capacitatea de a vorbi respectuos şi tolerant despre adversar. Exemplul, felul în care Catehismul episcopilor catolici olandezi încheie paragraful dedicat sîngeroaselor războaie religioase din veacul al XVI-lea: „Fie-le tuturora sîngele roditor".
Dostları ilə paylaş: |