N. Steinhardt Jurnalul fericirii

1970

„Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pămtntuhii, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi si cei pricepuţi fi le-ai descoperit pruncilor."

Luca 10, 21

Primesc de la fostul meu coleg Alexandru Ciorănescu, fruntaş în-preună cu Rafael Cristescu al clasei noastre de la Spiru Haret, acum profesor la universitatea din insulele Canare, volumul de nuvele al lui Mircea Eliade. Cartea e tipărită în româneşte la Madrid.

Din La ţigănci şi alte povestiri, pusă acum în vînzare la Bucureşti după o aşteptare de mai bine de un an în depozite, lipsesc în strada Mantuleasa şi O fotografie veche de 14 ani. Nu e de mirare. (Cum de-au tipărit Adio? E o elegie legionară.)

La ţigănci, Adio, în strada Mantuleasa: trei perfecţiuni. Dar pentru mine O fotografie exprimă mai mult decît oricare nuvelă fantastică a lui M. E. adevăruri cutremurătoare şi face loc în cadrul literaturii universale viziunii româneşti şi ortodoxe despre viaţă şi tainele ce ne înconjoară. In ea regăsesc tot ce cred mai intens şi iubesc mai pasionat.

La prima vedere; o nuvelă de Hemingway ori Aldous Huxley. Decorul şi recuzitele: un bar anglo-saxon. Un reflector, mese din lemn

368

vechi, lumină indirectă, pahare de cristal şlefuit, clinchetul sticlelor, băuturi tari, vremelnica dar calda frăţietate a localurilor unde se consumă alcool, melodia sfîşietor de vulgară a unei guriste.

Surpriză: din nuvelă lipsesc şi tehnica indiană a contemplaţiei şi motivele mitico-ritualiste ş_i chiar fantasticul. Fantasticul nu apare decît sub ipostaza destinului mereu prezent în cotidian.

Eroul: Dumitru, Românul cu nume banal (hramul bisericii româneşti din New York e St. D.), care-i vorbeşte pastorului Dugay-Martin „cu credinţa lui naivă, idolatră şi vană" şi încearcă să-1 exorcizeze, să-i dovedească posibilitatea transfigurării şi izbăvirii. Fostul pastor-escroc despre Dumitru: „E mai aproape de Dumnezeul adevărat decît noi toţi. Şi tot el are să-1 vadă cel dintîi cînd Dumnezeul adevărat îşi va arăta din nou faţa."

Misterul nuvelei nu-1 constituie fotografia Teclei ― problemă gen Dorian Gray - ci puterea mîntuitoare a credinţei care preface nuvela într-o Mărturisire de credinţă ortodoxă şi romanească Chicago 1959, următoare Mărturisirii ortodoxe a lui Petru Movilă, sinodului de la laşi din 1642 ori enciclicii de la Constantinopol a patriarhilor ortodocşi (1848).

Ce respinge Dumitru'? Respinge marile descoperiri (ori marile ilu­zii) ale occidentului: spiritul universal (Hegel! Noica!), semiologia, ze-nul (asiatismul! Eliade însuşi!), televiziunea, limba universală (Cioran! care nu concepe culturi exprimate în limbi periferice). Istoria, semantica şi sociologia (tot structuralismul!). Şi cine e Dumitru? E Românul din Sarmaţia, Le paysan du Datnime¹⁰*, omul simplu, fiul lui Mutter Na-tur^lt6\ Nu numai atît, e şi adevăratul intelectual care nu confundă raţiunea cu prostia şi cultura cu unus liber^M. Nu e homo unius libri¹"⁷. E omul care crede în Dumnezeu şi în miracole, nesofisticat şi neamăgit de pseu-do-ştiinţe cu nume sonore, care în barul hemingwayano-huxleyan mărturiseşte Logosul, întruparea lui Dumnezeu şi mîntuirea.

Şi totul cu virulenţa Scripturii, dar şi cu ceva din Creangă, Cara-giale şi Brătescu-Voineşti.

Cînd Dugay-Martin afirmă (pe urmele „teologilor morţii lui Dum­nezeu": Hamilton, Von Buren, Alitzer, Robinson, Cox ori Vahanian) moartea ori retragerea lui Dumnezeu - („Dumnezeu s-a retras din lume, a dispărut. Pentru noi, oamenii, e ca şi mort. Putem spune, fără urmă de nelegiuire, că Dumnezeu a murit pur şi simplu pentru că nu mai e cu noi, nu ne mai este accesibil. S-a retras, s-a ascuns undeva. Acel „un­deva" nu face parte din lumea noastră, e ceva pe care filosofii îl numesc transcendent. Dar pentru noi, oamenii, transcendenţa e o formă a morţii. Dumnezeu nu intervine în lume. Aş mai spune ceva, dar nu îndrăznesc s-o spun: că bine face că nu intervine, pentru că lunga lui absenţă,

369

politica lui de neinteryenţie în istorie, mai poate însemna şi altceva: că pur şi simplu Dumnezeu s-a retras definitiv, adică, într-un cuvînt: a murit") ― ce face Dumitru? Se porneşte pe contra-argumente? Protes­tează? încearcă să-1 convingă pe interlocutor? Cîtuşi de puţin. In cel mai pitoresc, mai cald, mai dulce stil ţărănesc îi trînteşte un neaşteptat: Să vă dea Dumnezeu noroc, doc/ore Martin. Noroc şi sănătate! (Nici Creangă n-ar fi găsit răspuns mai isteţ, mai sfătos, mai plin de savoare şi nici Brătescu-Voineşti mai drept mergător la inimă.)

Şi-i dă mai departe: Dar degeaba încercaţi să mă speriaţi dum­neavoastră cum că Dumnezeu ar trage să moară.

Acest speriaţi e vrednic de toată lauda şi spune mai mult decît mii de vorbe; a încerca să-1 faci pe cineva să creadă că Dumnezeu nu există sau că a murit înseamnă a voi să-1 „bagi în sperieţi". Şi „degeaba" se împerechează de minune cu „speriaţi", amîndurora adăugîndu-li-se şugubăţul condiţional ar ce încheie fraza cu un brio de opera buffa. Ar trage are toată faconda - are însă şi arierplanurile - unei întorsături caragialeşti ― nu ţine stimabile! ― căreia i s-ar alătura şi dulcea naivitate a reacţiunii unui personaj din N. Gane, Em. Gîrleanu, Hogaş ori Bră­tescu-Voineşti.

Nu mă las eu aşa uşor păcălit, dus şi îmbrobodit de o trăznaie de intelectual ţăcănit, are aerul de a spune Dumitni cu bunul simţ al ţăranului sau tîrgoveţului a cărui credinţă ― dincolo de isteţimea şi năstruşnicia răspunsurilor ce se pricepe a da - e tare ca stînca (şi pentru el «ine feste Burg ist unser Gott^m).

Că Dumnezeu nu există - n-ar exista, mai bine zis, nuanţa, modală, e de importanţă majoră ― nu poate fi în ochii unui om întreg la minte decît o şotie, o păcăleală. Iată că indianistul a dus cu el la Chicago esenţele credinţei ţărăneşti ce-şi rîde de teologumenele filosofiei ateiste şi-n care mioriticul înfringe dintr-o singură lovitură (ca voinicul pe spîn, pe balaur) - pe calea derizoriului (ce spui dom¹ le! ia mai pleacă cu ursu de-aici că sperii copiii) ― vaticinaţiile unui nietzscheism de duzină. La ce-s bune semiologia, sociologia, spiritul absolut şi limba universală dacă vin să îndruge că Dumnezeu nu există şi că nu face minuni?

Să fie sănătoşi acolo la ei domnii care le dau crezare. Iar dumitale, domnule doctor Martin, care mi-ai vindecat nevasta prin credinţa dumi­tale şi danii pe care ţi 1-a dat Dumnezeu, atît îţi spun: noroc şi sănătate să-ţi dea acel Dumnezeu despre care încerci să-ţi baţi joc de mine spunîn-du-mi că nu există.

Rezultatul final: Dugay-Martin se dă învins.

De unnărit în tot cursul nuvelei voita simplitate sfătoasă şi isteaţă a stilului pentru accentuarea caracterului niţel naiv şi niţel ridicol al eroului (aparent naiv şi ridicol e şi Mîşchin) spre al identifica perso-

170

najelor literaturii române în care se evidenţiază tocmai sfătoşenia, curăţia sufletească şi o anumită isteţime doveditoare a unei priceperi adînci şi unei înţelepciuni puţin pornită să se dea în vileag.

Cînd Dumitru tot repetă: Venisem pentru Festival, el evocă mono-fraza cetăţeanului turmentat, după cum tot caragialeşti sunt: Păi tocmai asta este... Să vedeţi dumneavoastră... Da ţi-mi voie să spun şi eu...

Dar degeaba încercaţi să mă speriaţi dumneavoastră cum că Dum­nezeu ar trage să moară e de la Neculce, Anton Pann şi Creangă, un Creangă de zile mari, în vreme ce reacţia omului pe care-i greu să-1 amăgeşti pentru că ştie el ce ştie, care-i legat de mai străvechi şi tainice adevăruri decît ale vremelnicelor ştiinţe şi filosofii, vine de-a dreptul de la fonduri tracice, de la Creanga de aur, de la Petrea Dascălul, de la Cuminţenia pămintului.

Valorile româneşti şi creştine mărturisite occidentului: fără de ele orice cultură şi civilizaţie se află în pericol de moarte.

Dispus să cred: că demonetizatul cuvînt „deşteptăciune" - atît de folosit în sens pejorativ pentru a caracteriza poporul român - e reînviat în cel mai înalt înţeles. Şi aş merge mai departe, mult mai departe: aş spune că numai în stare de har a putut glăsui eroul cu atîta răbdare, bonomie, îngăduinţă şi înţelepciune cînd i s-a spus că nu există Dum­nezeu şi nici minuni: nu mă las eu păcălit cu astfel de fleacuri; nu cred că pe lume sunt numai escroci; nu cred că totul e farsă şi hazard orb, idiot 's delight^Ke. Cînd Dumitru îi răspunde lui Dugay-Martin, cel căruia nu-i vine a crede că poţi face binele şi că Dumnezeu îşi ocroteşte făp­turile, care se îndoieşte de el însuşi şi de toţi şi de toate, de bine, de nădejde şi de minuni (mai ales), cînd îi răspunde noroc şi sănătate să vă dea Dumnezeu, singura concluzie ce poate fi trasă este citarea textului de la Filipeni 4, 4: „Bucuraţi-vă pururea întru Dumnezeu. Şi iarăşi zic: bucuraţi-vă."

- Cu cît Dugay-Martin se recuză mai hotărît, mai temător, cu cît deznădejdea se afirmă sfruntat mai incurabilă, cu cît moartea lui Dum­nezeu e înfăţişată mai dezolantă şi mai de netăgăduit, surîsul lui Dumitni - nuanţat de o foarte uşoară supărare - devine mai calmant şi mai binevoitor. Nu sunteţi un escroc, îi arată Dumitru fostului pastor ajuns barman (şi i se adresează pe un ton oarecum patern, ca un vîrstnic unui ţînc neştiutor): sunteţi cu adevărat un om al lui Dumnezeu, lumea e cu adevărat a Sa, Dumnezeu există, minunile sunt reale, bucuraţi-vă! Aşa vorbeşte un om simplu de la Dunăre, nu excepţional de cult, pe care nici cele mai strălucite formulări literare şi nici cele mai concludente for­mulări filosofice nu-1 pot scoate din credinţa sa în bine. El, Dumitri], Românul, ştie mai mult decît toţi fercheşii nietzscheeni şi savanţii structuralişti ai lumii occidentale (ştiu nu numai cine 1-a moşit pe

371

Mahomet, dar au şi numărat toate cuvintele şi toate literele din toate cărţile scrise vreodată), ştie una şi bună: că Dumnezeu există şi poate lucra prin oricare din făpturile sale, oricît de păcătoasă şi mişelă ar fi, dacă o alege.

Şi iată că încrederea lui e contagioasă!

Isteţ, înţelept şi sfătos, Dumitru e însăşi ortodoxia şi însuşi românis­mul. Dar am greşi fundamental dacă am crede că din O fotografie rezultă vreun exclusivism geografic. Dumitru nu numai că mărturiseşte pe Dumnezeu dar îl şi revelă pe Dugay-Martin sieşi. îi dovedeşte deznădăjduitul D.M. că nu e pierdut şi că nu trebuie să-1 renege pe Dumnezeu pentru că - deşi el, Dugay-M,artin, n-o ştie - Dumnezeu e cu el, îi dă puteri, îl vrea.

O fotografie, aşadar, nu înseamnă numai Cu noi este Dumnezeu ci şi, întru totul deopotrivă, şi cu voi este Dumnezeu. Atîta doar că -deocamdată cel puţin - n-o ştiţi, nu vă vine a crede.

Nota optimistă din încheierea nuvelei îl îndeamnă pe cititor să vadă că şi cei de la Chicago şi din alte părţi - Sorbona, Oxford, Salamanca, lena, zice Sergiu Mandinescu sunt şi ei de la Dunăre, adică de la Dumnezeu.

- Ce bine se potrivesc cuvintele de la Efes. 4, 13-14 celor de mai sus:

„Pînă vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvîrşit, la măsura vîrstei deplinătăţii lui Hristos.

Ca să nu mai fim copii şi jucăria valurilor, purtaţi încoace şi încolo de orice vînt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii."

- (Spun şi eu: „Dumnezeu există", deşi exprimarea este cum nu se poate mai greşită. Pentru a ne afirma credinţa, n-am găsit, noi oamenii, nici un alt termen decît pe acesta, cel mai nepotrivit din toate. Am putea eventual spune: Dumnezeu este, dar există e de un antropomorfism, mai rău, de o materialitate - choseite, Sachlichkeit, reitate, estime - şocantă. Pentru că toată lumea foloseşte expresia mă potrivesc uzului comun, înţelegînd şi de aici că bieţii de noi, chiar cînd vrem să ne apropiem de Creator cu bunăvoinţă şi frumoase intenţii, nu vădim - spre marea dreptate a unui Barth, a unui Bultmann, a unui Tillich - decît că ne este imposibil s-o facem.)

- Nu le-ar prinde rău oamenilor să-1 citească mai mult pe Dickens, melodramatic şi romanţios cum e.

372

(Citind an de an în după-amiaza ori seara zilei de 24 Decembrie Colindul de Crăciun fac şi eu o faptă bună - poate singura mea faptă bună, lăsînd la o parte luarea Sfintei împărtăşanii şi cuvintele de încura­jare spuse lui Noica în boxă. Iar de inevitabilele şi sentimentalele mele lacrimi la sfirşitul lecturii nu-mi este ruşine, mă fălesc cu ele ca de o ispravă.)

Ar vedea oricine că proştii şi canaliile nu trebuie lăsaţi să-şi facă de cap. Răii trebuie împiedicaţi de a face răul, iar proştilor nu trebuie să li se permită să facă prostii în locuri de conducere.

Astăzi din nefericire occidentul nu mai are încredere în sine ca în veacul al XlX-lea şi nu mai crede în libertate, creştinism şi superioritatea culturii sale, e ca şi pierdut. Or fi mulţi ticăloşi printre albii occidentului, dar ideile specifice Europei - libertatea, ordinea, persoana, dragostea, dreptatea - sunt nobile idei cu valoare generală. Ele sunt compromise de cei ce nu mai vor să le apere şi îngăduie să fie înlocuite cu invidia, răutatea, demenţa, tirania în care - nenorociţii - văd acum aurora ima­culată a începutului şi idealului.

― In prima zi, cînd au fost transferaţi de la Securitate la închisoare şi băgaţi într-o celulă unde erau numai preoţi, părintele arhimandrit Benedict Ghiuş ― citîndu-1 pe Leon Bloy - i-a spus pastorului Wurm-brandt: „Dacă sunt mîhnit de ceva, este că nu suntem sfinţi."

- Iar despre „neluarea în tragic a păcatelor". în ce sens? în sensul că pe diavolul care ne batjocoreşte ispitindu-ne cu iluzia poftelor, trebuie şi noi să-1 batjocorim batjocorind păcatele, adică demascîndu-le, demis-tificîndu-le şi dîndu-le în vileag drept ceea ce sunt: nişte prostii ridicole. (Aceasta este şi tema Visului unei nopţi de vară de Shakespeare: ridi­colul şi nerozia patimilor trupeşti apar - în regia lui Peter Brook - atunci cînd Titania se îndrăgosteşte de Bottom prefăcut în măgar; caricaturiza­rea obscenităţii îi răpeşte diavolului masca tragică şi mantia strălucitoare a iluzionistului, îl reduce la ipostaza de paiaţă caraghioasă. Putem şi noi ride pe seama lui Mefisto.)

1942

De la spitalul din colţ - nu sunt mai mult de 50 de metri pînă la noi ― doctorul Leopold Brauchfeld vine de trei ori pe zi să-i facă mamei injecţii. în faza ultimă a cancerului numai Dilaudid-Atropina, în doze masive, are eficacitate.

373

Mai degrabă decît a evreu moldovean şi medic, Leopold Brauch-feld arată a condotier italian din secolul XIV şi a erou de film. Intrăm în vorbă, uneori vine şi noaptea. Deşi e rezervat şi reticent nu-mi vine greu a bănui, a ghici că doctorul e comunist şi că activează într-un fel sau altul. Nu rezistă ispitei de a face niţică propagandă şi simte şi el nevoia de a vorbi. Şi ce îmbietor vorbeşte!

Soţia lui - medic şi ea la acelaşi spital - e o femeie de o frumuseţe izbitoare, trupeşă şi oacheşă; e Sulamita însăşi. Amîndoi muncesc de zor, sunt plini de abnegaţie şi devotament faţă de pacienţi, modeşti, neînfricaţi, pe stradă lumea se opreşte să se uite la numita pereche pe care o alcătuiesc, „el înalt şi ea înaltă".

După cîtva timp nu se mai feresc de mine, îşi petrec la noi clipele de răgaz, vin cu viorile şi ne cîntă (sunt buni muzicieni) şi-mi spun multe...

îi ascult, şi o clipă, o clipă îmi pare că... „Antifascismul" lor însă - oricît ar fi ei de curaţi, de cinstiţi, de vrednici, de chipeşi, de admirabili ― e totuşi masca sub care stă altceva. Superioritatea lor personală nu justifică alt fascism, mai abitir?

Atenţie, să nu ne lăsăm cuceriţi de calităţile oamenilor spre a le îmbrăţişa ideile. Perechea Brauchfeld nu se poate compara cu oamenii printre care mă învîrtesc, dar lumea pe care o vor ei e şi mai rea... Una este eroul, alta este ideea. Altă gîscă-n altă traistă. Vorba ovreiului: Tecuci e Tecuci şi Rîmnic e Rîmnic.

- Domnul le spunea fariseilor şi cărturarilor: nici pe voi nu vă mîntuiţi, nici pe alţii nu-i lăsaţi să se mîntuiască (Mat. 23, 13; Luca 11, 12). în raporturile dintre Dumitru şi Dugay-Martin dimpotrivă, nu numai că pe sine se mîntuie Dumitru prin credinţă şi încredere, dar şi pe Dugay-Martin îl ajută să se mîntuie dezvăluindu-i prezenţa duhului divin într-însul. „Nu ştiţi oare ai cărui duh sunteţi?" (Luca 9, 55) Dumitru ştie; Dugay-Martin nu ştie; dar află.

- Hristos a înţeles că pentru a se revela oamenilor, Dumnezeu fâcîndu-se trup va trebui să se jertfească şi pentru ca jertfa să fie auten­tică şi buna Sa credinţă indiscutabilă va trebui să-şi dea viaţa. Numai dîndu-şi viaţa - aici e totul, orice altceva e fleac, numai fapta aceasta face probă absolută, numai curajul în faţa morţii nu este echivoc şi nu poate fi bănuit ori inteipretat - era în măsură a dovedi că n-a venit în lume degeaba şi că intenţiile Sale erau serioase.

- Leon Daudet: epocile istorice au bolile lor proprii. Exemple: evul mediu ciuma; secolul XVI - sifilisul; secolul XIX - tuberculoza;

secolul nostru - cancerul.

374

Cred că au şi păcatele, viciile lor specifice. Unele, desfrinarea; altele, lăcomia; ori setea de cuceriri, cruzimea etc.

în veacul al XX-lea pare să predomine păcatul de angelism, dorinţa de a realiza perfecţiunea absolută. Convingerea deţinerii unicei formule a fericirii duce la dreptul de a o impune prin orice mijloace.

De unde: intoleranţa, şi dreptul rezultat: cele mai abjecte căderi în cele mai putrede vechituri. Se urmăreşte noul şi perfecţiunea şi se repetă greşelile cele mai clasice şi se obţine putregaiul cel mai banal.

Păcatul de angelism, a cărui inevitabilă consecinţă este intoleranţa, contrazice, terfeleşte esenţiala însuşire a omului: libertatea, consacrată de Hristos Tisus atît cit priveşte respectarea ei de către divinitate (Stau la uşa inimii şi bat) cît şi ca supremă făgăduinţă (dezrobirea din păcat vă va face liberi).

Berdiaev: tragedia antică este aceea a destinului, tragedia creştină este aceea a libertăţii.

1965

Abatele (ulterior cardinalul) Danielou: creştinismul nu trebuie să îmbrace neapărat formele greco-latine. Creştinismul nu e numai medi­teranean, e universal, aparţine oricui în lume şi se cuvine să ne obişnuim cu ideea că se va putea înfăţişa sub aspecte diferite de cele pe care le cunoaşte bazinul lui mare twstrum.

Hristos nu e legat de nici una din formele noastre, oricît de fru­moase ori de venerabile. Au fost şi vor fi alte ceremonii, alte decoairi, alte obiceiuri. S-ar putea să vie lucruri (Kommende Dingen) cu totul diferite - şi nu sade bine să ne speriem. Credinţa, dogmele, biserica sunt nemuritoare şi inalterabile; dar culorile, melodiile, veşmintele, graiurile, gesturile se schimbă; au fost şi vor fi alte bucurii, alte moduri de a sărbători, de a îndura. Crucea doar e pe veci. De ce ne-am mira? De ce ne-am teme de altce\>a? Nu suntem oare mădularele unei biserici căreia i s-a făgăduit un cer nou şi un pămînt nou'?

- Pînă şi martiriul - nu numai modul de închinare - poate avea stilurile lui, diverse.-

Omul poate merge la moarte şi se poate justifica pe căi proprii, egal valabile.

Sub Henric al VllI-lea, John Fisher nu stă mult pe gînduri; stilul lui e al rapidităţii, pricepe situaţia din primele clipe, grăieşte, şi alege calea directă înspre eşafod.

375

Thomas Moore, în schimb, vrea să trăiască. Din toată inima, dar nu cu orice preţ. (întocmai ca şi Socrate, aşa rezumă Bury atitudinea ilus­trului acuzat: viaţa, da, însă numai cum o înţelegea el.) Pîna în ultima clipă Moore caută o soluţie - cinstită, care să nu contravină convinge­rilor sale - pentru a putea să rămînă în viaţă. Nu se grăbeşte să se pronunţe; va citi actul a cărui aprobare i se cere cînd îi va fi supus şi se va pronunţa atunci. Deoarece ştie - şi se ştie - că nu va accepta orice, aşteptarea lui nu are caracter infamant. Ceea ce s-a şi dovedit cînd a refuzat să depună jurămîntul care i s-a părut că nu-1 poate depune şi s-a dus să moară, cu sînge rece şi calm deplin.

Nici Domnul n-a căutat moartea. A aşteptat-o, dar