N. Steinhardt Jurnalul fericirii

căruia voia să-i dovedească absoluta încredere ce-i acordă şi serioasa sinceritate cu care-i vorbeşte: / trust I make myself obscure.

Mai ameţitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afară de: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele. Despre care îmi spun că dacă din toată Biblia n-ar rămîne decît ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esenţa divină a creştinismului. Deşi Papini afirmă că Fericirile sunt textul pe care globul pămîntesc şi omenirea îl pot invoca spre a-şi justifica rostul în cadrul unui concurs cosmic, mie unuia „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele" mi se pare şi mai obscur - apofatic, mai final. E paradoxal, e însăşi taina actului de credinţă prin efectul căaiia şi legăturile covalente

38

ale codului genetic - numai misterul nu le lipseşte! - sunt lăsate mult în urmă. Nu cred şi totuşi mă rog. Cred şi totuşi ştiu că nu cred cu adevărat. Cred de vreme ce-i spun „Doamne"' lui Hristos. Şi nu cred de vreme ce-1 rog să vină în ajutorul necredinţei mele. (Şi cui îi cer să mă vindece de necredinţă? Celui în care urmează să cred!) Cauzalitatea e desfiinţată, legea succesiunii în timp, ca tot ce-i material sau psihic, dispare. Şi cred şi nu cred, simultan. Dedublarea. Contradicţia. Deci incertitudinea, angoasa. Conştiinţa otrăvind totul, otrăveşte şi credinţa pe care în clipa cînd ne dăm seama de ea o prefacem în necredinţă deoarece gîndind credinţa o scoatem din inefabil, din candoare.

Dar şi ieşirea, nădejdea, nimic nu-i pierdut: pentru că, smerit, adaog: ajută-mă, luînd aminte că omeneasca mea condiţie e indiscutabil legată de paradox şi contradicţie. Simultaneitatea textului ar trebui să ducă la deznădejde dacă n-ar fi acel scurt ajută care - fărîmă de bob de sare, infim catalizator cu uriaşe puteri de transmutare şi nebănuite consecinţe combinatorii - rezolvă cuadratura şi preface strigătul buimăcirii în lacrimile încrederii.

- Acolo, în celula de la Securitate unde am stat cu N. N. P. -nepotul de frate al pictorului Gh. Petraşcu - mi-a fost dat să cunosc şi nefericirea cea mai atroce. Coincidenţele au lucrat cu o precizie neabătută. Eram prins în capcană, chinuit de ceva de care nu puteam fi absolut sigur - dar părea exclus să nu fie aşa -, în situaţia de a nu mă putea destăinui nimănui, nici omului de treabă alături de care mă aflam. Şi-n cuiat în vreo patru-cinci metri pătraţi. Genunea era lîngă mine: mişunînd, ca-n povestea lui Poe¹⁴ de şerpi, şobolani, apă puturoasă, întuneric şi viermi. Spaţiul, adică nu: timpul - la mine, spre deosebire de nuvelă -se restrîngea inexorabil. Iar cît despre trupele generalului Lassalle - care la Poe aduc soluţia liberînd pe deţinutul inchiziţiei ― mi se spusese la anchetă: cu roaba, mă, să fi pornit Americanii voştri (poate că de aceea în jargon de puşcării, deţinuţii de drept comun - ei, pinguinii - ne spuneau nouă: Americanii) şi tot veneau, cît despre trupele generalului Lassalle nici gînd, s-au stins miracolele secolului nouăsprezece. Atunci am cunoscut groaza faţă către faţă, am ştiut ce este zidul lui Sartre, întunericul, derîderea, colţul. Va să zică nu scăpasem. Capul face, capul trage. Prins în cuptor, înăuntru. Ce-ai vrut, băiete, ai avut. în mocirlă. Şi de nicăieri nimic. Şi groapa, genunea, tot acolo, răbdurie.

Şi-atunci m-am aruncat în apa neştiută, tară a fi învăţat să înot şi cu ochii închişi; în cuptorul încins. Crezînd numai pe jumătate, ori pe sfert, ori şi mai puţin, aproape deloc, dar atît de nenorocit încît, nenorocirea însăşi substituindu-se credinţei, m-am încredinţat. Fără de

39

ruşine. Nu mi-a fost ruşine să mă rog. Poate că de aceea am şi fost ascultat.

- Dar cred ca mai bine este, după ce am lăsat (şi voi mai lăsa) imaginile şi gînduiile să se desfăşoare cum vor, să povestesc pe îndelete cum s-au petrecut lucrurile, s-o iau de la început.

Aflînd la 11 decembrie că Trixi fusese arestată („Marchiza", la telefon: nu-i acasă, s-a internat la spital), am ştiut că va veni repede şi rîndul meu. Trecerea cîtorva zile fără să se fi întîmplat nimic îmi stîrnea crescînd mirarea. Dintre toţi cîţi băuseră ceai din serviciul Rosenkavallier eram singurul care mai umbla liber. Am vorbit cu tata. Tata m-a încurajat spunîndu-mi că se prea poate să nu păţesc nimic, dar că se cuvine să examinăm toate eventualităţile. Ne sfătuim şi eu ajung în sinea mea la superstiţioasa concluzie că dacă nu sunt arestat pînă la sfîrşitul anului, înseamnă că am scăpat. Din ziua de treizeci şi unu decembrie îmi fac un soi de bornă magică, ceva şoptindu-mi din adîncuri neştiute că nu greşesc. Treizeci şi unu... De fapt treizeci, căci cine are să se apuce de arestări în ziua revelionului?

îi comunic acest termen precis şi tatii. Dacă nu mă ridică pînă atunci, sărbătorim amîndoi revelionul cu fast. Tata se învoieşte. A depăşit optzeci şi doi. Vrea puţin curcan şi, neapărat, nişte icre de crap.

Te întrebi uneori cum de nu-şi dă seama cancerosul - care slăbeşte văzînd cu ochii, pe care doctorul de multe ori trebuie să-1 fi pus în gardă prin efectuarea atîtor analize şi a biopsiei - cum, încercat de cumplite dureri, poate să nu înţeleagă ce are. Dar nici eu nu-s mai breaz. Picură zilele şi cu toate că nu pot să nu ştiu perfect de bine că este exclus şi de neînchipuit să nu fiu arestat, încep să nutresc speranţe din ce în ce mai idioate. Ba mă şi vizitează gînduî nebunesc că, cine ştie, ci toţi au complotat în adevăr şi mie, numai mie, nu mi-au destăinuit nimic. îmi joc teatru, îmi făuresc o irealitate din care logica a fost dată afară cu un bobîmac. Gust, ca de obicei, adîncul farmec al zilelor de Crăciun - din totdeauna cele mai frumoase ale anului, din piatră şi zgură să fii şi nu se poate să nu te fringâ - care trec cu bine. în ziua de douăzeci şi patru citesc ca-n fiecare an Colindul de Crăciun al lui Dickens şi nici de data aceasta nu izbutesc să-mi ţin ochii neumeziţi de lacrimi.

Şi apoi începe să mă poarte gîndul la revelion; mă grăbeşte să-1 pregătesc. Termenul acesta pe care ţi l-ai fixat cu totul arbitrar - mă înţeapă mintea - nu are nici o noimă; s-ar putea să fii tot atît de bine arestat la întîi, două sau trei ianuarie. Nu, ştiu eu ce ştiu: ceva cu totul fără de nume mă face să fiu sigur că dacă trece ziua de treizeci şi unu,

40

s-a zis, nu voi mai fi arestat în veac. Pînă în treizeci şi unu pericolul îl simt intens, iminent, la pîndă.

în tot acest interval mă văd des cu Doamna Z., coana Lenuţa, mama lui Al. Pal. Credinţa simplă, superstiţioasă poate, a boieroaicei mă impresionează. De dimineaţa şi pînă seara e la biserica Batistei, cu acatiste. Ştie, spre deosebire de puţin inteligentul ei (al doilea) soţ - un ancien beau 15 - („Lasă că n'or hi atât di răi şî iei. I-or şerta, li-o traşe o săpuneală-n leşe şî li dă drumu să se înveţe iei minti") - că lucrurile sunt ireversibile; totuşi nădăjduieşte. (Are şi n-are cancer.) E primul meu contact cu minunea ca fapt cotidian, cerut, aşteptat. Coana Lenuţa crede în minuni; minunile se realizează, altfel n-ar fi aici la biserica Batiştei să-1 aştepte pe părintele Cazacii, să-i dea acatiste, ar fi la spiţerie.

Apare părintele Cazacu, înalt, formidabil, cu barbă de vlădică, şi cu o voce de toboşar comunal, de vestitor de Dumnezeu. De închinat fireşte că mă închin, din copilărie. (Numai în celulă, alături de Mircea M. nu puteam: a fost ultima, deznădăjduita, neroada împotrivire a duşmanului. Pe Doamna Băl, atît de prietenoasă cu mine, o uimesc odată închinîndu-mă în poarta cimitirului legionar de la intrarea în Predeal, cînd vii dinspre Azuga şi Buşteni.)

Sper şi nu sper. Trec şi douăzeci şi şapte, şi douăzeci şi opt şi douăzeci şi nouă. Va să zică icre, curcan, cartofi prăjiţi, mazăre, fructe şi un cozonac. Am o mulţime de curse de făcut; curcanul ni-1 frige o vecină din blocul de alături. Un fel de pseudo-certitudine agitată pune stăpînire pe mine, apoi se preface în tainică siguranţă: dacă trece şi douăzeci şi nouă nu va mai fi nimic rău. Zi 'ntîi cade anul acesta într-o Vineri; Sîmbătă 2 e sărbătoare legală, Duminică e Duminică, joi seara e revelionu! - şi activitatea e reluată abia Luni în 4. Luni 4 e pe altă planetă în alt eon.

(Aveam să aflu după aceea că a fost ziua accidentului de automobil şi a morţii lui Camus.)

Tata e foarte preocupat de pregătirile pentru revelion. Mă tot întreabă cînd am de ghid să iau pîinea. Ar fi bine să iau mai multă, şi cit mai devreme. Şi nu cumva să uit icrele de crap.

Zilele de douăzeci şi nouă şi treizeci se scurg netulburate. Nu sună nimeni la uşă, donnim liniştiţi. Convingerea mea e că nu se mai întîmplă nimic. Convingere neghioabă şi animalică. Ştiu doar prea desluşit că sunt singunil rămas nearestat şi că nu se potile să nu fiu luat şi eu. Şi-apoi, cum aş arăta de n-aş fi arestat? Nu s-ar putea spune că lucrul pare curios, suspect, devilishly fishy'? Dintre toţi care veneau la părintele Mihai numai el e liber; şi cîte nu se vorbesc pe seama lui! Doresc

41

acelaşi lucru? De ce numai eu nu sunt ridicat? Coanei Lenuţa mi s-a părut a-i ghici în priviri - căci în modul ei de a se purta cu mine nu există decît gentileţe extremă - o nuanţă de chinuitoare, neverosimilă îndoială. Nu cumva sunt eu denunţătorul grupului, turnătorul! (Exprimarea argotică e acum pe buzele intelectualităţii şi protipendadei, de cînd membrii lor sunt principalii clienţi ai puşcăriilor.) Mă ştiu curat, aşa încît mă plimb ţanţoş cu doamna Z. pe străzile din jurul bisericii Batiste şi-i explic cele două etimologii ale numelui: de la Giambattista Vecelli, ori Vevelli, favoritul lui Radu Mihnea cel Mare, ori de la un rîuleţ, Batiştea. afluent al Colentinei - sărman etalaj de erudiţie elementară ce ne dă putinţa de a depăşi niţel mizeria situaţiei. O asigur că sunt resemnat, că nu-1 voi mai părăsi pe Dinu, că... - şi o dau pe biata mea franţuzească - voi sta alături de el dusse-je en avoir potir quinze ans.¹⁶ Poate, ba nu poate, ci desigur că exagerez voit - sau inconştient - deşi frică-mi este (o frică bine înfiptă în tot trupul) şi de mai mult. Mi-este teribil de frică, nici nu ştiam cît de fricos sunt. E o descoperire groaznică, şi nu-i văd leac. Mi-e frică, asta e, total, intru în frică aşa cum ar intra cineva într-un costum de scafandru. Sunt totuşi în stare - încă în stare - s-o stăpînesc, s-o ascund. încă nu-mi clănţăne dinţii, încă nu-s livid, încă nu vărs fiere verde. Dar or să vină şi astea, judecind după cît constat că-mi este de frică. Deocamdată mai modific lista bucatelor pentru revelion cu tata, fac cumpărături, paradez pe străzi cu coana Lenuţa şi-mi caut un refugiu transcendental în vorbirea pe franţuzeşte; unor urechi ca ale doamnei Z. franceza mea trebuie să le sune foarte străduită.

Toamna 1966
în piesa lui Arthur Miller, After the fall, stă scrisă o frază a cărei valoare absolută, dar şi profetică, anii aveau s-o confirme, s-o amplifice; anii în cursul cărora drogurile, halucinogenele, compuşii acidului lisergic - LSD-ul mai ales -, marijuana (the pot), mescalina, peyotl, olilouqui, teonnanacatl (le ştiu de la Gigi Tz. care a copiat o listă dintr-o revistă americană) ori stupefiantele - opiaceele, haşişul, heroina - şi toate produsele zeificate de Thomas Learey şi de nenumăraţii lui credincioşi au devenit mărfuri de masă şi bunuri de larg consum: but no pili can make us innocent.¹

Da, pilulele pot da somnul, ori mai îndeosebi somnolenţa ori evadarea prin deconectată nepăsare. Nevinovăţia însă nu. Pe aceasta nu

42

o poate (re)da şi păstra decît numai Hristos, pe calea lui paradoxală, ca-ntotdeauna: dîndu-ne sentimentul culpabilităţii.
- Paradoxal mai lucrează Hristos şi cu păcătoşii, cu viaţa şi cu moartea.
Karl Barth: harul îndreptăţirii e viaţa noastră, harul sfinţeniei e moartea noastră. Ceea ce înseamnă că, în operaţia îndreptăţirii, Domnul îi spune mortului (adică păcătosului): trăieşte! Apoi, după ce 1-a scos din păcat, cu alte cuvinte din moarte, şi 1-a chemat la viaţă, tot El îi spune celui acum viu: mori! Păcătosul căit - fostul mort care a fost chemat la viaţă - urmează acum să moară la cele lumeşti. „Sub aceste două determinări şi nu sub vreo alta trebuie să fie trăită viaţa creştină."

lată, întreagă, dialectica lui mors et vita: întîi te viază, apoi te omoară: ca să fii cu adevărat viu. A, dacă asta-i viaţa, viaţa nu e uşoară, e un fel de moarte. Noi tot zicem: viaţa, viaţa e aşa şi pe dincolo... dar poate că nici nu ştim ce e viaţa adevărată (după cum nu ştim ce e moartea), poate că bîjbîim în zăduful apăsător al penumbrelor unui lim-bus şi printre confuziile unui vag limbaj... Căldiceii.

- Din sentinţa lui Arthur Miller reiese de asemeni că fericirea şi liniştea nu le putem crea noi singuri, pe cale materială - şi că ne sunt date de sus.

încă- o dovadă a existenţei lui Dumnezeu.

31 Decembrie 1959

Nu sunt deloc surprins cînd tata mă trezeşte tare devreme în dimineaţa lui treizeci şi unu. Sunt perfect liniştit, am dormit, hopul l-am sărit, în ziua de revelion nu mai risc nimic. De ce mă trezeşte însă tata? Are grija pîinii.

Mă uit la ceas: cinci. îl asigur pe tata că am tot timpul.

Nu-i vorba de pîine, îmi zice. Ai treabă. La ora opt eşti convocat undeva.

Şi-mi arată un bileţel. Da, e o invitaţie, în strada Ştefan Furtună, pentru ora opt. Ca martor. Am înţeles. Am înţeles, dar nu în întregime: de ce ca martor? De ce n-au venit să mă ridice, noaptea, ca pe toţi ceilalţi?

îmi rînjesc, acru, ofensat, în oglinda din camera de baie, în timp ce mă rad. Frică nu-mi este atîta, cît mai ales mă simt luat peste picior,

43

păcălit: în ultima clipă! înşfăcat, cum s-ar zice, pe scara vagonului. Ce ironie; se joacă cineva cu mine tară grabă, ca pisica cu şoarecele. D-aia e pisica drăcească pentru că-i singurul animal care-şi rîde de pradă înainte de a o mînca.

Sunt foc supărat. Surîsul ironic şi acru al pesimistului, care ştie că totul nu se poate isprăvi decît rău, nu-mi piere de pe faţă nici cînd sunt gata.

In ultima clipă. Batjocorit. Ca un şoarece. După joacă.

Tata e un om mic de stat, mai curind grăsuţ, cu un umăr niţel strîmb - şi umblă greu. A fost inginer şi a lucrat pînă la'şaptezeci şi nouă de ani, în 1956, la fabrică, nu într-un birou. (La Scăeni, în ultimul timp, cînd am întrebat de el în hala cuptoarelor, muncitorii sticlari îmi răspundeau făcînd semn cu bărbia ori cu degetul în sus. Crezusem că le place să glumească, să mă ia în băşcălie, ce căutam acolo. Aş, tata cocoţat sus pe un cuptor, la cîţiva centimetri de tavan: ajungeai la dînsul numai pe nişte pasarele şi o mulţime de scăriţe metalice, perpendiculare, aşa cum sunt pe vapoare. Tata: dacă inginerul nu-i în stare să înlocuiască pe oricare dintre lucrătorii săi şi să-i facă treaba măcar la fel de bine ca el, e pierdut.) A făcut războiul ca ofiţer şi a fost decorat. Cetăţenia a dobîndit-o prin lege specială votată de parlament înainte de 1914. Dar, la urma urmei, ce şi cine este? Un ovrei bătrîn din Bucureşti, un foarte mic pensionar, cîteva amintiri, cîţiva prieteni, cîteva decoraţii ascunse într-o cutiuţă, un singur fiu. Locuim amîndoi într-o aceeaşi cameră. O viaţă întreagă nu i-am făcut năzbîtii: nu-i băiat rău, zice, dar e un copil bătrîn. Nu se poate să nu vadă cît îmi e de frică, şi ce jignit de soartă mă socotesc în dimineaţa aceasta şi ce chinuit sunt. Şi ce pericol îl paşte şi pe el.

Mititelu (aşa-i spun, nu exagerez) se arată însă foarte calm. Mă îndeamnă să-mi pun lucrurile într-o valijoară (e valijoara mamei lui Lilly, pe care n-o să i-o mai pot restitui) şi mă îmbărbătează. Liniştea tatii mi se comunică niţel şi mie. Dar tot foarte agitat, nemulţumit mă simt. Şi mai ales păcălit. în ultima zi! în ultima clipă! în treizeci şi unu!

Citaţia de convocare a venit în după-amiaza de treizeci, în timp ce nu eram acasă, fiind înmînată contra semnătură tatălui meu. Care însă nu mi-a arătat-o cînd în-am înapoiat, destul de tîrziu, spre a nu-mi tulbura somnul de noapte. (Şi încerc pentru prima oară, abia perceptibil încă şi foarte vag, o prevestire, o premoniţiune, o primă vădire a spiritului boieresc şi generos pe care aveam să-1 întîlnesc des şi amplu în detenţie; deocamdată nu-i decît un gen de imagine subliminală, un licăr, un tremur

44

uşor, dar gestul părintelui meu - căruia nu-i va fi fost uşor să tacă şi să se poarte de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic - îmi pune un nod de înduioşare în gîtlej.)

- La închisoare aud povestindu-se - versiunile diferă destul de mult între ele - filmul Generalul de la Rovere.

E o producţie a .neo-realismului italian, şi totodată relatarea unui caz de transfigurare, cu iz de piesă de Pirandello.

O puşlama din Roma ajunge a fi, datorită unor încurcate împrejurări, pus în situaţia de a juca rolul unui general-conte care-i şeful rezistenţei italiene din sudul ţării în vremea ocupaţiei germane. O anume asemănare fizică îi înlesneşte jucărea rolului de care încetul cu încetul se îndrăgosteşte, ca şi de mediul, atît de nou şi de surprinzător pentru el, al deţinuţilor politici, unde jertfa şi onoarea sunt tuciuri comune. Deşi germanii îl folosesc numai pentru ca să afle identitatea şefului rezistenţei din nord, el nu se poate hotărî să trădeze pe omul asupra căruia este edificat din primele zile.

Ca actorul care nu mai vrea să coboare de pe tron în piesa împăratul, pungaşul intră în pielea personajului. Pînă la urmă, somat să-şi aducă la împlinire misiunea şi să dezvăluie numele celui urmărit de germani, fostul escroc, proxenet şi măsluitor, luîndu-şi falsa identitate în serios, acceptă să plătească impostura cu preţul sîngelui. Directorul închisorii, un ofiţer german, îl trimite în faţa plutonului de execuţie, nu fără a-i purta respect. Falsul general-conte îşi încheie viaţa în mod so­lemn, tragic şi cavaleresc. Şi poate că nici adevăratul de la Rovere nu ar fi murit cu mai mult curaj şi mai aprigă măreţie.

Eroul filmului se transformă, jocul devenind pentru el realitate; personajului întruchipat i se subsumează cu desăvîrşire, de nu-1 întrece, potrivit cu teoria lui Jean Genet după care impostura, uneori, e mai convingătoare decît modelul autentic.

Povestirea filmului acestuia mă cucereşte şi mă impresionează teribil (magica atracţie a nobleţei şi răscolitoarea posibilitate a transfigurării): îl ascult mereu cu atenţie şi cu egală emoţie. Mi se pare atît de minunată transformarea creştin-pirandelliană a eroului, un jalnic biet hoţ prefăcut în nobil erou!

Tot aşa, exemplul actriţei spaniole din secolul al XVI-lea: aceasta joacă într-o piesă rolul unei călugăriţe. La sfîrşitul spectacolului, refuză net să dezbrace rasa pe care o poartă şi declară că vrea să ramînă cu adevărat monahă şi să se îndrepte numaidecît spre mînăstirea respectivului cin.

45

Publicul, în genunchi, îi deschide un coridor prin care trece.

Actorul roman care, facînd-o pe creştinul botezat, după imersiunea efectuată în parodie pe scenă, se declară creştin cu adevăratelea; lumea aplaudă zgomotos jocul atît de natural al interpretului, atins de har, pînâ ce, înţelegîndu-se că nu e glumă, neofitul e dus la moarte.

Alphonse de Châteaubriant în La reponse du Seigneur: devenirea e regula generală, oricine şi orice poate deveni oricine sau orice altceva. Pasărea poate deveni trandafir, omul: sfint, erou.

După ce închid prăvălia şi trag oblonul, tinerii tejghetari japonezi nu pleacă zoriţi acasă; se strîng laolaltă să asculte, plini de simţăminte reverenţioase şi pînă tîrziu, povestiri cu nobili samurai călăuziţi de principiile buşido.

(De mirare că în Mitul veacului al XX-lea, Alfred Rosenberg a desluşit numai puterea sancţionatorie a sîngelui, sîngele ca statică pecete a neschimbării. în vreme ce sîngele, elixir irezistibil, poate preface şi spăla totul şi pe oricine.)

Eu sunt generalul de la Rovere! Oricine se poate face pe sine, oricînd, samurai!

Creştinismul e transmutaţie, nu a elementelor chimice, a omului. Metanoia. Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Hristos Dumnezeu: nu înmulţirea vinului, peştilor, pîinii, nu tămăduirea orbilor din naştere, slăbănogilor, gîrbovilor şi leproşilor, nu, nici învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain şi al lui Lazăr - toate semne bune pentru prea puţin credincioşi ori făcute ca sa se împlinească proorocirile ori ca să se arate slava lui Dumnezeu ori manifestări de milă ale Domnului (Milă