N. Steinhardt Jurnalul fericirii



Yüklə 3,47 Mb.
səhifə10/52
tarix15.01.2019
ölçüsü3,47 Mb.
#97322
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   52
79

- Călugărul meu e basarabean. E un om tînăr, condamnat pentru a fi avut vedenii şi a fi trimis Departamentului Cultelor o scrisoare în care protesta împotriva desfiinţării schitului unde vieţuise. Abia apuc - bat fierul cît e cald - să-i spun că sunt ovrei şi că doresc a mă boteza, că se şi arată de acord. E blajin, cu gesturi domoale, şi tăcut. Cei doi greco-catolici sunt diferiţi unul de altul. Părintele Nicolae, din Alba, tînăr, e zglobiu şi agitat, glumeţ şi amator de palavre. Aduce foarte mult a seminarist dintr-un roman rusesc. Părintele Iuliu e mare, voinic, sfătos şi cît se poate de retras. I se citeşte pe chip durerea provocată de faptul că şi fiica lui, călugăriţă, e condamnată; a făcut parte dintr-un lot de monahii mistice. Dacă-i vorba de împerecheri ciudate de situaţii şi cuvinte, îi spun am făcut şi eu parte dintr-un lot de mistico-legionari. Dar părintele Iuliu mai e necăjit şi din altă pricină: preot catolic, a semnat, neconvins, în 1948, trecerea la ortodoxie; luciul acesta nu şi-1 poate ierta. Acum se află aici fiindcă e acuzat de îndărătnicie în catolicism şi activitate în slujba Vaticanului. Obsesia faptului dintîi nu-1 părăseşte însă şi mă pomenesc în situaţia paradoxală de a-1 consola eu pe el, de a-i spune că numai în iudaism, brahmanism şi budism faptele rămîn înregistrate de-a pururi şi nu se şterg, pe cînd în creştinism credinţa şi căinţa le desfiinţează cu totul (creştinismul, aşadar, a descoperit antigravitaţia) şi că, dealtfel, chiar în iudaism, brahmanism şi budism există o lege a compensării şi că deci suferinţele lui actuale cumpănesc greşeala trecută. Părintele Iuliu mă ascultă, suspină şi dă din cap - dar e limpede că tot se căinează.

Părintele Mina, călugărul ortodox, mi-a impus numai cîteva lecţii de catehizare şi le facem şezînd pe marginea unui pat de fier, cu spatele spre uşă, unul lingă altul, vorbind în şoapte. Suntem, fireşte, amîndoi în uniformă de puşcăriaş: bocanci fără şireturi, zeghe vărgată (C.R.) şi giorsită, boneţică (de data aceasta cu dungile orizontale) pe cap. Vestonul nu are nasturi, pantalonii, prea scurţi, stau gata să cadă. Dealtfel totul aici, la Jilava, are cel mai violent aspect de puşcărie, de pîrnaie, nu de temniţă gravă. Clădirea e sinistră, dar interiorul celulei aduce a iarmaroc, a tablou de Breughel, Chagall, a balamuc. Mărcuţa. E o aglomeraţie de neconceput, abia te poţi mişca, gălăgia e formidabilă, deşi se vorbeşte numai în şoapte (cel puţin teoretic), coada la tinetă e neîntreruptă, circulă întrebările cele mai năstruşnice (cum se spune cintezoi pe franţuzeşte? prin ce pace s-a încheiat războiul de şapte ani? cum se spune alannă pe nemţeşte? care-i numele celor trei parce, celor două muze, celor trei §

graţii, celor şapte înţelepţi ai lumii antice? celor şapte regi ai Romei? 3

celor trei cuconi din Babilon, dar pe siriaca? - cum îi chema pe fraţii î

Buzeşti cu numele mic? cine a compus. Ţar şi teslar? care-i capitala »

80

Suabiei? care sunt nurlie din Eden? da' hasmaţuchi, cum se spune pe franţuzeşte? dar gutui pe englezeşte?)

Bughi mambo rag.

Mîncăm în două serii, la interval de vreo zece minute. Mîncarea e incandescentă, de obicei arpacaş. Linguri sunt numai pentru a cincea ori a şasea parte din deţinuţi. Seria întîi e nevoită să termine repede ca să se poată spăla gamelele şi să fie pregătite grămadă la vizetă pentru seria doua. Dar cum să mănînci fără lingură şi în cinci minute o cocă fierbinte aidoma presupusei magme ori supe din care a izvorît viaţa monocelulară pe pămînt? Mai toată mîncarea rămîne în gamele; e turnată în tinetă, care se umple ochi. Spălarea vasului în care a stat arpacaşul cleios este o lucrare din cele mai laborioase. (Care au fost cele douăsprezece munci ale lui Hercule? Cine a compus Cruce albă de mesteacăn? Unde-i înmormîntat Alexandru cel Mare? Gulie pe franţuzeşte se spune navei. Ferească Dumnezeu, se spune poireau. îmi pare rău, poireau e praz. Fii serios, domnule, cum să fie praz. A fost ataşat militar la Londra. D'aia .ştia englezeşte. La Răcăciuni, acolo s-a semnat. Mi se pare că se spune Messing. Să ştii că ai dreptate. A, mărar e uşor, e fenouil. Ba nu, e aneth.) Cădem, Al. Pal. şi cu mine, de rînd la serviciu pe cameră chiar a doua, ori a treia zi. Nu ştiu care binevoitor ne îndeamnă să folosim cenuşa din sobiţa; apa - apă rea, puturoasă, viermănoasă - e foarte puţină. Avem de spălat în cîteva clipe şaizeci de gamele, ori şaptezeci. Cenuşa se combină cu zeama de aipacaş şi formează un pap rezistent. Puţina apă de care dispunem s-a dus. Ce ne facem? Ne este ciudă: doi intelectuali care se fac de baftă din neîndemînare. Schimbăm priviri lipsite de orice simţ al umonilui. Ce ne facem? Dumnezeu se îndură de noi şi face o minune.

(Minuni vor fi în cursul anilor de închisoare cu duiumul. Cine a trecut prin închisoare nu numai că nu se îndoieşte de minuni, ci se miră că nu sunt recunoscute de toată lumea ca lucrul cel mai normal.)

- N-am ştiut. Trăisem ca un dobitoc, ca o vită, ca un orb. La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună cuviinţă, eroism, demnitate. Vorbe mari! Vorbe goale! Vorbe mari şi goale pentru şmecheri şi pentru turnători; vorbe mari şi de mare folos şi pline de înţeles cînd le simţi răcoarea în iezenil de foc şi le poţi gusta farmecul experimental. Creadă fiecare ce vrea, de valoare absolută nu am căderea să vorbesc, una ştiu: că vorbele acestea mari şi însuşirile pe care le semnifică erau acolo mai de preţ decît un şiret, o aţă, un cui (cuiul pe care a învăţat să-1 respecte şi Geo Bogza în puşcăria de drept comun), o hîrtie sau alt obiect interzis, de natură să-şi fericească posesorul.

81

H. C. Wells în The Research Magnificieni: două mari forte: frica şi aristocraţia. Acum îl înţeleg. Frica trebuie învinsă. Nu există în lume decît un singur lucru, decît unul: curajul. Iar secretul este să ne purtăm aristocratic. Numai gentileţea, bunătatea, calmul, purtările frumoase au haz.

încep să-mi dau seama că numai caracterul importă. Convingerea politică, părerile filosofice, originea socială, credinţa religioasă nu sunt decît accidente: doar caracterul rămîne după filtrările produse de anii de puşcărie - ori de viaţă -, după ale uzurii şi oboselii: schelet, cod, model electric.

Minunea constă în aducerea suplimentară, cu totul neobişnuf'.â, a unei bal ii cu apă de către plantoanele de pe coridor. Suntem puşi cu faţa la perete şi mîinile pe ceafa cînd se deschide uşa; după închiderea ei, ne întoarcem şi aflăm balia. Ba mai mult, mîncarea pentru seria doua întîrzie ca niciodată, aşa că Al. Pal. şi cu mine putem prezenta atunci cînd ne sunt cerute la vizetă nişte gamele ce s-ar zice curăţate.



Manole repeta ruga lui La Hire, unul din căpitanii care au luptat alături de Ioana d'Arc: poartă-Te, Doamne, cu mine cum m-aş purta eu cu Tine dacă aş fi eu în locul Tău şi Tu într-al meu.

10-15 Martie 1960

Lecţiile de catechizare merg foarte repede; părintele Mina e îngăduitor şi nepretenţios, şi e drept că şi eu mă dovedesc a cunoaşte destul de multe. Cei trei preoţi se sfătuiesc între ei, apoi vin să mă întrebe, ce vreau să fiu, catolic sau ortodox? Le răspund tară şovăială că ortodox. Foarte bine. Mă va boteza călugărul. Dar cei doi greco-catolici vor asista la botez şi ca un omagiu pentru credinţa lor şi ca o dovadă că înţelegem cu toţii a da viaţă ecumenismului într-o vreme în care Ioan al XXIII-lea e pe tronul pontifical, voi rosti crezul în faţa preoţilor catolici. Toţi trei îmi cer să mă consider botezat în numele ecumenicitătii şi să tăgăduiesc a lupta - dacâ-mi va fi dat să ies din închisoare - pentru cauza ecumenismului, mereu. Ceea ce făgăduiesc din toată inima.

Nu se poate şti cînd vom fi scoşi din celula 18 (e de tranzit) şi răspîndiţi pe unde s-o nimeri: Este aşadar bine să nu mai amînăm. Botezul va avea loc la cincisprezece ale lunii. Nu vor fi trecut prin Urmare nici zece zile între sosirea mea în celulă şi efectuarea botezului. N.N.P. a avut dreptate.

82

- Hărmălaie, harababură, aglomeraţie crescîndă (noi deţinuţi nu încetează să intre pe uşă), mai toată vremea nu e un strop de apă, cozi din ce în ce mai lungi la tinetă (suntem mai numeroşi zi de zi şi pe mai toţi ne doare burta), învălmăşeală, frig, răcnete ale gardienilor, vizite inopinate ale locotenentului Ştefan: înjură de mama focului, se holbează fioros şi ne ameninţă că „ne sare în cap"; se fac controale şi cei găsiţi cu şireturi la bocanci sunt trimişi la „neagra". Nu-s gamele, nu-s linguri, nu-s paturi... Lotul Noica-Pillat, cîţi sunt aici, nu ia aminte la tămbălău şi organizează cîteva cercuri de cultură: lecţii de sanscrită predate de dr.-ul Al-G., de istoria artelor (Remus Niculescu), de spaniolă (Theodor Enescu), de biologie generală (Dr.-ul C. Răileanu), de istoria culturii (Al. Pal.), de tehnică agricolă (Iacov Noica), de filosofia dreptului (Dinu Ranetti); „deschid" şi eu un curs de engleză. Sub imboldul doctorului Al-G. (care se dovedeşte a fi o personalitate cu totul excepţională: numai tărie, curaj, bună dispoziţie, adîncime în tot ce spune, serviabilitate, ţinută) au loc şi nişte şedinţe colective cu teme de problematică generală, la care iau parte în mod obligator toţi „cursanţii". Prima temă e teoria acrului. In paralel se povestesc marile cărţi ale veacului al XX-lea: Doktor Faustus de Thomas Mann (Remus Niculescu), Zauberberg de acelaşi (eu). Marii iniţiaţi de Schure (Em. V). Revolta maselor de Ortega y Gasset (T. Ea.)... Sunt şi subiecte mai lumeşti: un domn Radu Ant. - oltean şi legionar - ne vorbeşte amănunţit despre pregătirea bucatelor la ţest.

Stîmiţi de exemplul nostru, ceilalţi intelectuali din celulă - rămaşi pînă acum în morfolită rezervă - se pun şi ei pe treabă: un grup de ofiţeri superiori predă: istoria celui de-al doilea război mondial, campania din Rusia a lui Napoleon, principii generale de strategie. Mai e şi o ceată de băieţi tineri - de nuanţă social-democrată cu un adaos de naţionalism -plini de entuziasm, sete de cunoaştere şi maniere frumoase. Unul din ei este nepotul Sofiei Nădejde. Life 's little ironies. (Cartea asta a lui Tho­mas Hardy ar trebui povestită şi ea, se potriveşte, măcar ca titlu.) Gentili şi buni, tinerii social-democraţi ne luminează şi ne îndulcesc zilele. Mai sosesc şi cîţiva studenţi frontieristi, băieţi de familie bună. (E reprezentat şi Jean Bart printr-un descendent.) Sunt foarte curajoşi, dezinvolţi, dar cu toate că se poartă impecabil nu manifestă prea mult interes pentru susţinuta noastră activitate culturală. Remus Niculescu ne întrece pe toţi, vorbindu-ne pasionat şi pasionant despre pictorii impresionişti şi prietenul lor, baronul român Belliou (Bellu).

Ceva mai tîrziu, în celula din ce în ce mai ticsită, apar două siluete deşirate şi de-o slăbiciune cum n-am mai văzut: un funcţionar din Ploieşti

83

şi un inginer legionar, care ne spune că a fost comandantul frăţiilor de

cruce.

15 Martie 1960

Catehizarea a luat sfîrşit. Botezul, hotărît pentru ziua de cincisprezece, are loc aşa cum stabilisem. «Părintele Mina alege momentul pe care-1 socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea „de la aer", cînd caraliii sunt mai ocupaţi, cînd agitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi sa acţionăm clandestin în văzul tuturor. Conspiraţia în plină zi a lui Wells. Ceva în genul manevrelor invizibile ale lui Antonov-Ovseienko. Eu unul nu voi ieşi la plimbare. (Lucm uşor, deoarece m-a ros bocancul şi am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am izbutit să fiu dus cu toate că mă prezint în fiecare dimineaţă la raport. Doctorii Răileanu şi Al-G. mă tratează aplicîndu-mi pe „bubă" un ştergar muiat în apa viermănoasă din ciubăr. Cu o zi înainte un plutonier mi-a spus că „nici mort" nu mă duce la medicul oficial. Căile Domnului, ocolite.)

Rămîn deci singur vreun sfert de oră cît durează „aerul" - adică aproape singur, căci mai sunt cîţiva scutiţi de plimbare pentru felurite pricini. Pustiită de zarvă şi forfotă, camera ia un aspect şi mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite îşi găsesc sălaşul la nimereală. Dar mai ales deosebirea sonoră faţă de camera plină este atît de izbitoare, încît am impresia unei tăceri absolute - tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol - şi mă pot linişti, reculege niţel.

Cînd puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducînd în rînd de cîte doi balia, ciubărul, tineta şi un „rezervor" cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura cănită din cameră - e o cănită roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare - şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în „rezervorul" purtat de el şi de un alt deţinut. Vin la patul meu şi cei doi preoţi greco-catolici şi naşul. Naş mi l-am ales cu vreo cîteva zile înainte pe Em. V., fost avocat şi profesor, bun cunoscător de latină şi greacă, trimis în judecată pentru a fi redactat ordinul de zi „Vă ordon, treceţi Prutul." V. a fost directorul de cabinet al lui Ică şi a purtat cu maşina la tipografie faimosul ordin pe care pentru nimic în lume orgoliosul şi altminteri foarte cultul general Antonescu au ar fi îngăduit altcuiva să-1 scrie în numele său. De ce l-am ales pe V. pe care nu-1 ainoşteam dinainte (ca de altfel pe cei mai mulţi din oamenii alături de care am complotat) şi nu pe Al. Pal. - un vechi prieten, mă rog, prieten din 54, dar spirist şi el, şi apoi luasem hotărîrea de a ne considera prieteni din copilărie - ori pe dr. Al-G. a cărui personalitate mn impresionase atît de puternic, care a şi rămas pentru mine fiinţa cea

84
mai desâvîrşit multilaterală pe care am întîlnit-o în puşcărie şi omul cel mai dăruit cu virtutea curajului ― Marinică P. a fost cel mai bun, la el bunătatea prefăcîndu-se prin intensitate, şi în inteligenţă şi în tact şi în politeţe şi în rafinament şi în putere de judecată, dar totul la un nivel mai lipsit de grandoare - ori pe vreunul din generalii prezenţi (nu m-ar fi refuzat) ori pe blîndul Toto Enescu, nu ştiu să spun.

Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum cînd celulele, pe rînd, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală - dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stînjeneşte dicţia desluşită - părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid.

Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi - hoţul care nu-i prins în fapt e om cinstit - la patul unuia din preoţii greco-catolici: e lîngă tinetă şi balie (am coborit cu toţii de la cucurigu), şi acolo recit crezul (ortodox), după cum fusese stabilit. Reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata. Botezul, în asemenea împrejurări, e perfect valabil şi fără de cufundare şi fără de mirungere. (Dacă voi ajunge să scap din închisoare cu bine, urmează, pentru taina mirungerii, să mă prezint la un preot al cărui nume îmi este dat de părintele Mina; numele acesta aveam să-1 uit şi apoi să mi-1 reamintesc.)

Ritmul intens al celulei ni. 18 ne înşfacă imediat. Părinţii greco-catolici sunt de serviciu pe cameră. Părintele Mina are de spălat o cămaşă. Doctorul Al-G. ne convoacă: vreo cîţiva stăm înghesuiţi pe marginea patului său, alţii pe a patului din faţă. Se vorbeşte în continuare despre teoria actului şi astăzi mie îmi revine a vorbi despre actul de creaţie la Proust. Stăm îngrămădiţi şi vorbim aprig şi în şoapte. Mulţi dintre deţinuţi, atraşi de tot ce face „lotul Noica", se strîng în jurul nostru. Se vede limpede că timp de un ceas ori două uită de locul unde se află. Abstracţiunea şi documentarea îşi întind mrejele şi-i răpesc niţel pe oameni întru bucurie, amăgire.

- Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce-nseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă mai sus şi lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfintă taină, că există sfintele taine. Altminteri

85

fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atît de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. în gură, în vine, hi muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zîmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel de strat de aer blînd în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţămînt de siguranţă absolută. O contopire mescalinică în toate şi o desăvîrşită îndepărtare în senin. O mînă care mi se întinde şi o conivenţă cu înţelepciuni ghicite.

Şi noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atîta prospeţime şi înnoire? Se adevereşte Apocalipsa (21, 5): lată, noi le fac pe toate; şi de asemenea Pavel: dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi. Noi, dar de negrăit. Cuvinte nu găsesc, decît banale, răsuflate, tot acelea pe care le folosesc mereu. Sunt cuprins în cercul de cretă al cuvintelor ştiute şi al idealurilor scoase din peisajul cotidian. Doamna Cottard al lui Proust dacă ar fi fost întrebată ce-şi doreşte ar fi 'indicat situaţia unei mai bogate vecine din colţul străzii: nici nu i-ar fi trecut prin minte a cere să devină ducesa de Mortemart. Idealul nostru merge pînă la cercul ori la cerul imediat superior. Dar mai sunt altele, pe deasupra, nebănuite şi prin urmare de neformulat, de negîndit. Şi thalassa5 lui Xenofon şi pămînttd lui Columb. Botezul e o descoperire.

Cluj, 3 August 1964

Sosesc la Cluj pe la cinci şi jumătate. Pe fereastra vagonului, de la Gherla pînă aici, m-am uitat cu acea intensitate pe care o presupun în ochii omului care a privit cel dintîi lumea proaspăt creată de Dumnezeu, a osînditului la moarte din balada închisorii de la Reading. Ca şi de după gratii, l-am simţit pe Hristos aproape de mine pe cînd, în faţa ochilor mei încă năuciţi de nestinsele becuri electrice, defilau livezile, căsuţele, gardurile, animalele domestice; în fiecare lucru, pe fiecare petic de glie pulsează lumina tablourilor lui Van Gogh - explozivă - şi nuanţele odihnitoare ale zilei spre sfirşit şi năprasnica bucurie a celor şase zile dintîi; senzaţie dementă că păcatul strămoşesc încă n-a avut loc.

E o după-amiază răcoroasă şi cerul e acoperit. La bufetul gării, întrebat de colonelul Ion T. - Hatmanul - zece ani în Siberia, zece ani în puşcărie, traducător al lui //în româneşte, în prezent posesor al cîtorva zeci de lei - ce-mi doresc, răspund lacom: o cafea. După ce am băut-o, din belşug adăogită cu zahărul pe care un chelner înţelegător ni-1 pune dinadins

86

pe masă, plecăm în centru. Colonelul vrea să întâlnească un prieten clujean, pe care-1 caută, aşa încît umblăm încoace şi încolo prin oraşul cu iz de Kaiserstadl în miniatură şi piin de clădiri în stil baroc (cel mai evocator al liniştei şi opulenţei). La fiecare pas am impresia că trăiesc în anul 1900, că Europa e un vast salon, că lumea nu ştie ce-s frica şi angoasa. Parcă am fi, zău, în Stadtpark, statuile lui Mozart şi Johann Strauss ies dintre copaci şi Hori, pe terasa restaurantului cîntă o capelă, perechile circulă agale, capela execută valsul cel mai faimos, valsul imperial.

Trenul spre Bucureşti, pe care urmează sâ-1 luăm, pleacă la zece seara. După cîtva timp colonelul îşi găseşte prietenul tocmai la gară, iar eu rămîn de unul singur. Bani de autobuz să merg din nou în centru nu am, mult pînă la plecarea trenului de fapt nu mai este, euforia care m-a cuprins de cînd am părăsit Gherla este egalitară şi indiferentă, se porneşte o ploicică, aşa încît hotărăsc să mă plimb în jurul gării. Intru mai întîi într-o alimentară zgîindu-mă îndelung la mărfuri şi la preţuri. Pe urmă, ploaia oprindu-se de tot, pornesc pe o stradelă. Se-ntunecă de-a binelea şi aerul e umed; s-ar zice că tot mai picură niţel şi adie un vînt înmiresmat. Strada pe care mă aflu cred că e puţin circulată; acum e pustie; prin cele mai multe ferestre se vede lumina aprinsă. Nu e mai puţin calm şi mai puţin albastru decît în poezia lui Verlaine pe care George Mavrocordat mă punea mereu, nesăţios, să i-o recit. Dealtfel albastrul nu e o culoare, e şi el o linişte. Casele sunt toate curăţele, îngrijite, înflorate; în stilul acela pseudo-cubist de pe la 1925. Dar au ceva de fiinţe atente la forma exterioară, ceva de boneţică şi şorţ alb, de cafea cu lapte şi comuri cu unt; şi cît de tăcute, confortabile şi armonioase mi se par toate interioarele zărite pe ferestre!

îmi este dat, în cîteva clipe de intensă emoţie, să înţeleg mai bine ca oricînd unele din tainele majore ale vieţii.

înţeleg mai întîi că în lumea aceasta suntem cu torul părăsiţi de Dumnezeu, aşa cum constată şi Simone Weil şi câ această părăsire totodată este şi semnul suprem al „existenţei"' şi dragostei Iui Dumnezeu. Dumnezeu, zice ea, de aceea „se retrage" în chip absolut, ca să ne îngăduie a fiinţa (altminteri prezenţa Lui ar fi echivalentă cu anihilarea noastră), ca să ne lase o desăvîrşită libertate şi să asigure merit (ori mai bine zis sens) deplin îndrăzneţului
Yüklə 3,47 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   52




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin