N. Steinhardt Jurnalul fericirii

şfîrşit: e în picioare, poartă haine negre şi guler scrobit înalt, stă ţeapăn, cu bastonul

117

şi pălăria în mina dreaptă, ca la paradă; pălăria e întoarsă cu fundul spre aparatul fotografic si se vede clar marca de fabricaţie a pălărientlui: o dublă coroană... La Trebia, în 218, Romanii au pierdut fiindcă au fost siliţi să lupte îngheţaţi de frig după ce traversaseră rîul... Păi să le numărăm din nou, T/ialia si Melpomena două, Euterpe şi Terpsihore patru, ă. Clio cinci, aşa, Urania şase... ă... Se mai poate cineva îndoi de sens? Autorul, ajuns în pragul terminării operei, e liniştit şi drept răsplată se înnobilează; coroana din pălărie arată că a priceput: că o oarecare neştiută şi dreaptă forţă 1-a jăcut, în sjîrşil, conte de Illiers... La Trasimene, în 217, s-a aplicat metoda atragerii inamicului la loc strimt... A, ă... da... Erato, şapte... La Canale, în 216, Romanii au menţinut o adinei me inutilă, iar Hanibal a folosit vîntul regional, aşezîndu-şi trupele cu spatele la vînt in vreme ce Romanii luptau cu vîntul în faţă şi erau orbiţi de praf şi soare... Şapte, da...

3 Noiembrie 1955

Ana m-a reţinut, după ce şi-au luat rămas bun ceilalţi oaspeţi (în seara aceasta mai puţini). Mi-a vorbit îndelung. Mihai ne-a ascultat, pe gînduri, tăcut. Ana mi-a arătat că de vreme ce simt dorinţa de a mă boteza nu are rost să aştept.

Plec, aproape tară să fi scos vreun cuvînt; nehotărît, încurcat. E şi foarte tîrziu. Mihai mă petrece pînă la poartă; primesc sfatul de a nu mai spune pseudo-Denis, ci Sfintul Dionisie Areopagitul. Prea multe lecturi catolice franţuzeşti.

La securitate, iulie 1961

Somn întrerupt de coşmaruri. Sunt mai întîi trezit de gardian pentai că am strigat în somn. Apoi, de cîteva ori, pentru că dorm cu faţa la perete ori cu mîinile sub pătură.

întrebări. Aduceri aminte.

Se poate rezista la anchetă? Recunoaşterea totală şi valul de mărturisiri sunt absolut inevitabile?

Groasele volume publicate de ministerul sovietic al justiţiei în 1937-1939. Procesele „dreptei şi troţchiştilor". îndelung citite, îndelung discutate cu Manole. Recunosc toţi vechii complotişti ai insurecţiei, toată elita revoluţionară. Există şi un fel de soluţie de compromis, tenebroasă: Radek. Formulele ceremoniale; uşierul: Tribunalul, vă rog să

118

vă ridicaţi în picioare. Grija aceasta de repetare a formulelor spre a crea o atmosferă de obiectivitate. Şi nici o probă materială, absolut nici una, nimic concret, un document, o armă, ceva... Numai vorbe. Chiar ca în Ham lei: vorbe, vorbe, vorbe... Iar dacă la spovedanie păcătosul poate spune: acestea şi mai rău decît acestea am făcut, la tribunal impresia e de fals. Şi foarte lungile introduceri ale avocaţilor care întîi se apără pe ei înşişi, precizind că apar în numele acuzaţilor numai ca auxiliari «i justiţiei. Nu e o dezbatere, ci un ceremonial, un oratoriu unde fiecare îşi joacă rolul şi-şi cîntă partea în vederea realizării melodice de ansamblu. Troţchi: supra-bandix. Ceilalţi sunt numai bandiţi. Acest supta e în plus suspect. Iar calificativul viperă lubrico-tioţchistă contrastează cu obiectiva politeţă, cu uşierul, cu deosebitul respect pentru amănuntele nesemnificative: vîrful cozii lupului costumat în bunicuţă.

Londra 1937

Ca să ajung la adresa dată de Nuţi L. a trebuit să rătăcesc printr-un lung şir de cercuri concentrice: străzi aidoma, numai vilişoare, grădiniţe, felinare tip Belisha beacons - bătute de ploaia şi vîntul care de trei zile au luat în stăpînire oraşul.

Pe străzi, spre seară nu văd pe nimeni, numai vînt, ploaie şi felinare, dezolarea îmi pătrunde în oase, astfel îneît modesta cameră în care o găsesc pe Nuţi mi se pare un liman: în vatră luceşte purpuriu un foc electric, lampa de lîngă fotoliu are un abajur verde, pe măsuţă atrag privirea ceştile de ceai. Contrastul între confortul britanic întemeiat pe elemente simple (căldură, apă, lumină temperată, un elixir: frunzele de ceai, sticluţa de rom) şi tomnatecul peisaj de afară e atît de izbitor îneît nu pot să nu încerc un simţămînt de înduioşare. Nu cumva în esenţa ei viaţa aşa şi este: ca o pădure sălbatică bîntuită de jivine, plină de hîrtoape şi capcane, scuturată de fulgere şi rafale de ploaie şi, la margine, o singură căsuţă luminată şi caldă, de unde locatarii vor trebui să iasă cu toţii înainte de implacabilii zori?

Deocamdată în odaie totul e simplu şi vremelnic, dulce şi blînd. Nuţi toarnă ceaiul în ceşti, radiatorul ţine locul tradiţionalilor buşteni şi ne încălzeşte de ajuns; pe o tigăiţă apar ouă, ochiuri. Biată luptă omenească împotriva naturii şi realităţii, luptă în care Englezii îs meşteri. Cît îmi doresc să mă pot afunda în salvatorul confort, să uit de vrăjmaşa pădure care sta şi aşteaptă şi ne împresoară. Cine a sădit-o, Dumnezeu? Ori Dumnezeu e constructorul vilei de pe lizieră? Sfinte Chestertone, roagă-te pentru noi. (După Sfinte Socrate, roagă-te pentru noi al lui Erasmus.)

- Se poate rezista?

119

Avocatul D. P. Experienţă de apărător în numeroase procese politice. Desprindea (1957) puncte neclare din chiar datele proceselor-verbale. I se părea că poate desluşi unele microsemnale. Pe un proces-verbal erau trecute data interogatoriului şi ora la care începuse. 1 se punea învinuitului o simplă şi aparent destul de anodină întrebare: cum trebuie calificată purtarea funcţionarului de stat care vorbeşte fără de controlată reticenţă cu prietenii săi despre chestiuni interesînd statul? (Soluţia cimiliturii: trebuie calificată ca infracţională şi trădătoare.) în dreptul orei de încheiere a interogatoriului, o cifră de mirare : reişea că învinuitul fusese reţinut la anchetă optsprezece ore. Răspunsul nu era mulţumitor.

A doua zi, aceeaşi întrebare. Acum interogatoriul ia sfirşit după cinci minute, răspunsul dat fiind cel corect. Explicaţia, singura posibilă: în răstimp se aplicase alt mod de a proceda.

Avocaţii - şi asta îl apasă pe D. P. care posedă stofa de avocat -sunt închişi în dosar: nu pot pleda altfel decît în cuprinsul declaraţiilor din dosar considerate definitive şi universal valabile. Ca un om de ştiinţă căruia i s-ar interzice să pună în discuţie principiile chiar dacă experienţa le contrazice. Să citim în Aristotelpentru a şti dacă untdelemnul îngheaţă iarna sau nu. Concluzia noii scolastici: avocatul nu mai e un apărător, un intercesor, e un figurant.

în camera 18, X. deducea: nu se poate niciodată evita condamnarea. Unele recunoaşteri pot fi însă evitate. Se cere numai niţică stăpînire de sine, niţel curaj. Şi mai ales o desăvîrşită neîncredere. (Regula: nelimitată încredere în oameni, ca persoane create de Dumnezeu şi absolută neîncredere în tatăl minciunii şi urmaşii lui.)

Celălalt a mărturisit totul. Ştim totul dar vrem să auzim adevărul şi din gura ta. Dacă eşti sincer alta-ţi va fi situaţia. Fii sincer.

X.: nu fiţi sinceri! (Sfat bun mai cu seamă pentru intelectuali, oameni sensibili uşor atraşi de magia acestui nobil cuvînt.) Nu fiţi sinceri. Mai presus de orice, r/7/5 above all. Şi negaţi mereu, aveţi tot timpul să vorbiţi dacă şi cînd veţi fi torturaţi. Nu vă pripiţi. E vreme berechet, slavă Domnului. Şi cînd e în joc un lucru ştiut numai în doi, ţineţi-vă pe linia tăgăduirii: daţi-i celuilalt posibilitatea să hotărască el, e doar secretul lui.

BUGHI MAMBO RAG

... Noi, domnule general, am mai apucat Bucureştii! 1 cu grădini şi cu olteni... , şi curţi cu globuri colorate, erau oribile dar îşi aveau şi ele farmecul lor, şi se mînca în curte, ca la ţară, sub copacul cel mai gros... Cele mai bune creaţii în proză ale literaturii româneşti, domnule profesor... A mînca din primăvară pînă-n toamnă sub nuc era, aş zice

120

eu, ceva de care puţine popoare au parte, o fericire care intră in corola de minuni ale lumii, ierie-mă Blaga ori duhul lui Blaga dacă bietul de el o fi murit... Primele mărci de automobile? Stai să vedem... De Dion-Boutton, Lancia, Isotta-Fraschini, Pierce-Anow, Panhwd-Levassbr, Bem, De Laimay-BeUeville... Franz Ferdinand la Sarajevo a fost ornant într-un De Launay-Belle\nlle... Dar şi la Dragomir, dacă stau să mă gîndesc... Zăvoarele de faianţă cu mormanele de gheaţă pisată şi cutiile de icre... şi butoiaşele cu măsline, cu lacherdă, cu brînză de la Mercur şi scîndurelele cu felii de şuncă şi vermutul Martini şi coniacul: Martell, Coutvoisier, eu preferam mereu ojine Champagne, şi chiar şi ale noastre, ţuica Cireşeanu, pelinul Bazilescu, vermutul Duque...

1959

De la Apenini la Arizi, povestea din Cuore, cu titlu atît de eufonic, mi-o evocă trecerea Avrameştilor de la Schitul Maicilor la biserica Udricani din Văcăreşti. Sau Ierusalimul din Dalecarlia, ideal, gîndit de ţăranii suedezi ai Selmei Lagerlof şi Ierusalimul din Ţara Sfîntă, al aceloraşi ţărani, acum doar emigranţi năpădiţi de griji.

Ctitoria clucerului Udrican nu le-a adus noroc lui Mihai şi Anei. Duhul de la Port-Royal n-a mai rezistat în Văcăreşti. Mahalaua, frenezia distingerii şi a compromiterii îi cuprinde pe amîndoi. Subterana, morbul auto-derîderii. Preotul îşi înşeală nevasta, dar nu cotoieşte şi cu perdea, ceea ce s-a mai prea văzut, ceea ce lumea ar fi înţeles şi poate iertat (oameni suntem, bre), ci platonic (pare-se), cu scene dramatice, complicat cotite, setoase de justificări, ceea ce nedumereşte şi înstrăinează. Preoteasa nu e nici ea mai bună; lipsită de smerenie femeiască, în loc de a îndura toanele bărbatului, de a medita chiar brutala formulă lipovenească a omului perfect (crede puternic în Dumnezeu, bea vîrtos, îşi bate în lege femeia), de a urma pilda doamnei Acarie (a dat ascultare poveţei duhovnicului - şi ce duhovnic! Simţul Francisc din Sales: atîta vreme cît eşti măritată nu te gîndeşti la castitate, ai o singură datorie, te supui) ce face? Umple tîrgul cu tînguieli, bate drumul Patriarhiei şi Departamentului cultelor cu plîngeri peste plîngeri şi lungi jalbe scrise.

- Dacă stau să mă gîndesc bine, pînă la botez, evenimentul cel mai de seamă pentru mine a fost admirativa prietenie pe care i-am purtat-o lui Manole.

121

L-am cunoscut în primele zile ale facultăţii. Era, ca şi Mihail Sebastian, un om de la Dunăre, dar nu din Brăila, ci din mai mărunta Olteniţa. Brăila: port internaţional; Olteniţa, tîrg înstărit. Deosebire de seamă. Tatăl murise de tînăr; erau trei copii crescuţi de o mamă brună, frumoasă, energică, o dată femeie; negustoreasă în Obor.

Respectul meu a fost de la început întreg şi necondiţionat. Din mai tot ce credeam şi spuneam atunci a tăcut degrabă ferfeniţă şi apoi s-a pornit să clădească din temelii

Cuget maurrasian, clar şi ponderat, tăios şi duşman al extravaganţei de orice fel, privea dispreţuitor optimismul generalizat şi politica stîngistă din Sărindar. Liberal in gîndire, sceptic în religie şi conservator în politică. Pe de-a-ntregul nu credea în nici o doctrina. Din toată inima era numai cu Junimiştii, aceştia-i erau idealul.

Ca maurrasist, mistica nu-1 interesa, îl preocupa însă funcţia socială şi politică a religiei şi pe aceasta ne-am întrebat cum s-o împlinim.

Raţionamentul lui Manole era simplu: de vreme ce ne-am născut ovrei (el pentru nimic în lume n-ar fi pus un e la început), ovrei suntem. Să fim, aşadar, ceea ce suntem.

Mă rog, nu-i destul; ca să fii ovrei trebuie să faci ca toată lumea (orice singularizare e suspectă): să aparţii tradiţiei tale, adică religiei iudaice.

Pun-te în căutare de un rabin. Primii paşi s-au dovedit destul de grei. La o adresă ce mi s-a dat am nimerit un haham. Manole s-a distrat grozav: anecdotă de Theodor Speranţia, ce mai la deal la vale. Dar am descoperit un coleg, fiu de rabin, conservator şi el, antiprogresist foarte, însă de nuanţă evreu mistic ortodox. A consimţit să ne asculte, dezaprobînd argumentele, nu concluzia; oarecare surpriză nu ostilitate.

Apoi a consimţit să ne prezinte tatălui său, care ne-a ascultat şi el, blajin, ne-a cercetat cu priviri adînci, înţelegîndu-ne numai în parte. Am citii atunci şi Copilul profet de Edmond Fleg. După aceea lucrurile s-au încurcat.

Reieşea că pentru a fi ovrei, măcar în sens de integrare într-un sistem de tradiţie socială, era nevoie să mergi la sinagogă vineri seară şi sîmbăta dimineaţa, toată; că trebuie să-ţi cumperi filacterii şi, desigur, şalul alb cu numele, ebraic, de talii - învăţînd ritualul folosirii acestora şi, mai înainte de orice, că trebuie să înveţi ebraica. Ebraica, adică ivrituU altă noutate. Soluţia citirii textului rugăciunilor cu litere latine n-am putut-o aplica. Existau, pare-se, unele cărţi de acestea, dar n-am dat de ele. Am nimerit într-o după-amiază catifelată de toamnă undeva pe chei, într-o curte cu orătănii multe, la un bătrin [despre] care auzisem

122
că are ce căutam. A ieşit din casă buimac - purta un halat imens - dar nici n-a priceput bine ce vrem.

Lui Manole regulile acestea nu i se păreau excesive, erau conforme cu disciplina şi efortul pe care orice societate este îndrituită să le ceară componenţilor ei. Mă rog, şi triburile sălbatice au resturile lor iniţiatice. Ne-am apucat aşadar de treabă, de cumpărături, de frecventarea regulată a sinagogii (unde oficia tatăl colegului nostru), iar mie mi-a revenit şi partea, mai grea, a învăţării ebraicei, unde am făcut de asemeni cîteva descoperiri în drum: că nu este de ajuns să cunoşti ebraica şi alfabetul ei, mai e necesară şi aramaica, aceasta avînd şi ea pentru comentarii un alfabet diferit, al învăţatului Raşi care şi el era, la rîndul lui, comentat cu alte litere... Pe scurt, repetam - viaţa doar imită arta - experienţa micului erou al lui Fleg şi constatam că dădusem de belea...

Cu ebraica n-a mers prea rău, aramaica mi s-a părut mai armonioasă (genitivul ei o fereşte de excesiva guturalitate a celeilalte), cu frecventarea sinagogii m-am împăcat însă mai puţin. Credeam că sinagoga e o biserică. Nu, e un locaş de recitare a unor texte, de exegeză şi îndeplinire a unor rituri. Religia evreiască e o religie „în suspensie" şi lipsită de cult, iar sinagogile nu-s decît „case memoriale"'. în esenţă, Templul fiind dărîmat şi jertfele de animale cu neputinţă, totul se reduce la citirea sau rostirea regulilor şi prescripţiilor. E o memorizare, şi un tip de structură absolută, unde virtualităţile nu se configurează.

Rabinul nostru vorbea fluent, dar într-o românească fantezistă ce adeseori întărea impresia de anecdotă scoasă din culegerile lui Speranţia. Şi amănuntele şi ansamblul mi se prezentau ca ceva rece, prăfuit, îndepărtat şi îndărătnic. Mi se făcea dor de biserica din Pantelimon, de biserica Silvestru şi de clopotniţa ei cu boltă (pe sub care se trece în strada Oltarului), de bisericuţa de la Clucereasa. Capacul 1-a pus rabinul, pe cale lingvistică, exprimîndu-se într-o Sîmbătă: şi a tăcut o gaură unde es sint heraus gehmăn ftacărăs*.

Experienţa maurrasistă a preluării tradiţiei religioase pentru integrarea în comunitatea socială a durat cît a durat şi nu m-a învrednicit decît de o foarte relativă cunoaştere a elementelor ebraice (apucasem totuşi să citesc Vechiul Testament în original, cu dicţionarul şi textul românesc alături) şi convingerea că a stărui e inutil. La care se adăoga o respectuoasă senzaţie de rămas bun definitiv în raport cu sinagoga.

Am încercat, de bună credinţă, cu bună credinţă. Pentru Manole a fost mai ales o experienţă, să-i spun, psiho-socială, pentru mine o trudă mai din inimă, mai febrilă. Am încercat.

123

Gherla, octombrie 1962

Profesoara mea dintîi, o guvernantă, reprezenta prin însăşi obîrşia, dar şi prin căsătoria ei, un rezumat anticipativ al ideii europene. După tată, germană; după mamă, franceză; unchiul ei matern, Auguste Molinier, fusese un intelectual universitar şi publicase o ediţie a lui Pascal. Mai exista o bunică elveţiană şi un ascendent nordic. Doamna de Branszky era văduva unui nobil ungur, mare beţiv şi mare secătură, născut din mamă poloneză, fiică de dvorean rus. Nu ţin minte cum de se pripăşise profesoara mea pe la noi, dar una ştiu: că am avut norocul incomparabil de a primi noţiunile culturii de la o femeie extraordinară: o inteligenţă strălucită, cunoştinţe imense, şi un caracter admirabil.

îi ura pe Francezi şi-i admira pe Nemţi. îi dispreţuia pe catolici şi-i tolera pe reformaţi. Catedrala Sf. Iosif, unde o atrăgeau concertele, i se părea un muzeu cu lucrări convenţionale; în templele protestante intra fără repulsie, dar şi tară plăcere. Măcar nu erau deschise tot timpul (spre deosebire de bisericile catolice, nesăţioase; unde, ce-i drept, găseai oricînd un refugiu în caz de ploaie). Adevărata ei religie era alta, pe care - deşi mare lucru nu puteam înţelege la început - mi-a mărturisit-o curînd: era credinţa generalului Ludendorff şi a soţiei sale, der Norddeutschegktuben®.

Doamna de Branszky nu vorbea urît de Iisus Hristos - mai moderat decît Nietzsche -, cel puţin aşa cum îl concepeau luteranii şi calviniştii, căci idolul catolic sculptat şi înflorat şi cultul Fecioarei o scoteau din sărite; entuziasmul i se aprindea numai cînd îmi povestea despre zeităţile Walhallei, îmi amănunţea cîntecul Nibelungilor sau îmi citea din textul dramelor lirice ale lui Wagner. îl lăuda mereu pe Etzel, adică pe Attila şi îmi vine a crede că în taină o adora pe walkyra Brunhilda.

Doamna de Branszky, ca şi Manole mai tîrziu, era o aprigă monarhistă şi în măsura în care voia să ţină seama de originea ei franceză, şi să se ocupe de istoria Franţei, mi-a inoculat un profund respect pentru ideea de legitimitate; mi-a dat să citesc toată literatura franceză regalistă şi a făcut din mine - pe la unsprezece ani - un partizan înfocat al contelui de Chambord (mort în 1883) şi al casei de Bombon. Ei i-am datorat faptul de a fi privit chioriş (sau cel puţin cu mirare) - ori de cîte ori citeam în parc sau la hotel ziarul „l'Action Francaise", organul mişcării monarhiste - de către unii din Francezii printre care mi-am petrecut cîte o lună pe an cînd mă duceam cu părinţii la Royat, să facă tata băi de acid carbonic.

(Acolo, la Royat, am văzut un lucru pe care nu l-am uitat şi l-am povestit şi în închisoare: pe Vintilă Brătianu urcîndu-se în tramvai numai in clasa doua dacă se ducea în oraşul învecinat, Clermont-Ferrand.)

124

De Ludendorff şi de Norddeiitscheglauben dau şi la Gherla, în persoana colonelului Traugott Broser, braşovean, fost ofiţer al armatei austro-ungare, în rîndurile căreia a luptat în primul război mondial pe frontul italian. Broser, un om cît un munte şi foarte retras, se apropie de mine pentru ca are prilejul să vorbească nemţeşte, apoi pentru că îi devin simpatic. îmi atrage sever atenţia asupra marelui risc pe care mi-1 luasem trecînd de la iudaism la creştinism: acela de a rămîne în gol între două spiritualităţi.

Şi el îmi expune crezul lui Ludendorff, constatînd cu destulă surprindere că-1 ştiu. Despre Ludendorff- adevăratul conducător al armatei germane între 1914 şi 1918 (pe Hindenbug - die grosse Nuli- Broser nu-1 poate suferi) - aflu trăsături măreţe: felul cum a cucerit oraşul Lettich (Liege adică) numai printr-un act de îndrăzneală şi prestanţă; curajul suprem de care a dat dovadă cînd cu putschul de la Munchen în 1923, traversînd - în uniformă de general, cu sabia într-o mînă şi revolverul într-alta - podul, mergînd ţintă spre forţele masate de cealaltă parte şi care l-ar fi putut ciurui de gloanţe dintr-o rafală - şi care n-o fac, numai pentru că sunt sub influenţa prestigiului său şi a nepăsării sale faţă de moarte. Dar mai ales ceva din care-mi propun să-mi fac şi eu o regulă. La şcoala militară, Ludendorff şi un coleg al lui, dintr-o familie princiară domnitoare, sunt persecutaţi de un Moş Teacă, de majur imbecil şi rău. Prinţului i-ar fi fost uşor, rostind o singură vorbă, să obţină fie mutarea sa şi a lui Ludendorff, fie transferarea dobitocului în alt escadron. Ceea ce voieşte să şi facă. L-a oprit însă Ludendorff: dacă vrem să fim ofiţeri şi să comandăm trebuie să învăţăm a răbda şi prostia absurdă, meticuloasă. N-au cerut mutarea şi au îndurat pînă la capăt.

De la Broser aflu lucruri deosebite şi-n legătură cu Wilhelm al II-lea, atît de hulit, căruia Francezii i-au făcut o reputaţie infamă.

A fost un om vorbăreţ şi de-o inteligenţă destul de mărginită, dar plin de intenţii bune. Dovezi: a) purtarea lui în timpul afacerii Dreyfus cînd, împotriva uzanţelor diplomatice şi a tradiţiei, dă prin Conrad de Hohenlohe declaraţia care specifică în mod solemn: învinuitul n-a fost niciodată folosit de serviciul german de informaţii; cînd îi cere ambasadorului german de la Paris, contelui Miinster, să nu şovăie din motive de prudenţă ori consideraţii naţionale a veni în ajutorul unui camarad ofiţer în vederea restabilirii adevărului şi apărării onoarei unui nevinovat.

Normal era ca după declaraţia făcută de împăratul german să înceteze orice fel de urmărire. Neluarea ei în seamă, afront fără precedent, constituia un casus belii; Wilhelm, pacifist, a închis ochii;

125

b) splendida lui afirmaţie: ca şef de stat nu răspund numai în faţa parlamentului ci şi în faţa lui Dumnezeu;

c) rescriptul prin care a pus capăt bătăii în armată, unic în lume şi-n istorie, cel mai democratic pentru că dădea fiecăruia posibilitatea de a se purta ca un aristocrat, şi perfect eficient deoarece prevedea că începînd de la data publicării rescriptului orice grad inferior are dreptul să pălmuiască - pe loc şi deîndată - pe superiorul care-1 loveşte;

d) simţul lui european, vădit mai ales cu prilejul revoltei boxerilor: trupele europene coalizate au fost puse sub comanda unui german, generalul Waldersee.

(Din broşura lui despre Wilhelm, se vede că a ştiut şi Rathenau ceva.)

- Sf. Grigore din Nazianz: „Cuvîntul lui Dumnezeu s-a întrupat pentru ca eu să fiu tot atît de mult Dumnezeu pe cît a fost el om."

- Iarăşi şi iarăşi: creştinismul nu înseamnă prostie.

Iată că şi Jacques Maritain îi spunea lui Jean Cocteau: trebuie să avem mintea aspră şi inima blinda.

Dragostea implică iertarea, blîndeţea, dar nu orbirea şi nu prostia: identificîndu-se de cele mai multe ori cu marea răutate, slăbiciunea faţă de prostie e tot una cu a da