N. Steinhardt Jurnalul fericirii

întâmplătoare - dacă homo sapiens n-ar fi decît un produs datorat unui hazard cu totul

182

şi cu totul improbabil, de ce există talente înnăscute? Cum de ştie natura să confecţioneze piunci anume pregătiţi pentru anumite îndeletniciri sau instrumente făurite de societatea omenească? De unde ştiau celulele (şi, tot atît de bine, neuronii) farului Mozart că există pian şi clavecin şi cum de erau programate pentru o treabă despre care nu aveau cum să deţină informaţii? (Prin Leopold Mozart? Dar atunci cum rămîne cu numeroşii muzicieni ai căror părinţi nu au avut nici o legătură cu muzica?) Şi de ce e dotată fiecare specie nu numai cu altă constituţie fizică, dar şi cu alt caracter, atît de specific fiecăreia, atît de nuanţat altul decît al celorlalte'?

— „Poruncă nouă dau vouă, zice Domnul, să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v'am iubit pe voi, aşa voi unul pe altul să vă iubiţi." (Ioan 13, 34).

Obişnuita formulă „iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi" este înlocuită, pentru că Domnul ştie că nu toţi oamenii se iubesc pe ei înşişi. Sunt unii, supăraţi şi bosumflaţi, care nici pe alţii şi nici pe ei nu se iubesc.

Domnul, prevăzător, nu ia drept punct de referinţă dragostea de sine - care poate lipsi -, ci dovedita lui dragoste - dovedită cu sînge, chin şi moarte ― faţă de oameni, singura specie la care egoismul poate fi înfrînt de invidie şi rîcă.

BUGHI MAMBO RAG

... //; tabloul lui Szathmaiy, bunicul meu, colonelul Blavemberg, e lingă domnitorul Carol, sunt amîndoi călări în seara bătăliei de la Plevna... Osman Paşa umbla nebun după Români, să nu se predea Ruşilor... MĂ, TU FACI MUHAIA DE MINE, MĂ, BANDITULE, LAS' CĂ ŞTIU, IA SPUNE CE VORBEAŢI VOI ACOLO... Pe căţea o chema Molda... Da, Smetana îi zice Vltava... Aia e de Martinii... Ca Sf. Martin din Tours... De la Poitiers e Pictavinul... Granchester, Granda Castra adică... Şi Lytton Stiacfiev si John Maynard Kevnes, amîndoi, erau rivali... Numai drumurile au fost de ei, pe cînd Grecii... îl căuta cu disperare pe domnitor, care pe urmă i-a lăsat spada şi 1-a primit atît de frumos... La Bucureşti a privit defilarea de la o fereastră a hotelului Imperial, în faţa Palatului... în Grecia, da, la Coi fu... A ucis-o Luchieni. un anarhist... Monumentul Reformei, la Geneva, nu-i deloc urît... Şi pe Sădi Carnot... Declaraţia de război pe care a înmînat-o tatăl meu lui Burian nu era scrisă de Emil Porumbarii... L-am cunoscut bine pe Beldie, Ideea Europeană a fost o publicaţie interesantă... Era mare gastronom: masa nu o lua toată la acelaşi restaurant, ci fiecare fel acolo unde se gătea mai rafinat, lua bunăoară aperitivul la Rîşiumtnu

183

si Babeş, peştele la Iordache, friptura la Unchiul în Buzeşti, desertul la Capsa... MĂ, CE COMPLOTAŢI VOI ACOLO, MĂ, TUFACIMUHAL4 DE MINE, MĂ BANDITULE...

— Mai tîrziu, cînd citesc A I ombre de la croix, îmi dau seama că am trăit copilăria mea toată - Pantelimon, Clucereasa, strada Armenească - sub această umbră. încă nu ştiam că aveam nu să fug de umbra crucii, de chemarea ei şi a clopotelor, ci să am parte de o altă soluţie: a mă aşeza la picioarele ei şi a o îmbrăţişa.

Fascinaţia mă luase de mînă demult şi mă domesticise. Iar greutatea maldărului de păcate de care mă despovăram- greutate îndelung rămasă imponderabilă şi brusc gravitaţionată la închisoare (tremendum) - îmi era cel mai valabil bilet de liber acces.

26 decembrie 1970

înduioşetoare seară de Crăciun la doctorul Al-G. Bucate ardeleneşti (după tată) şi basarabene (după mamă). Gingăşia mamei doctorului, nu bătrînă, dar rămasă din alte vremuri - vremuri de tihnă. Evocarea vieţii patriarhale din Basarabia: masa, de Paşti, stă întinsă trei zile în şir, acoperită de mîncăruri şi cozonaci. Uşile sunt deschise: intră, bea, se ospătează oricine pofteşte.

Primejdia, spune dr. Al-G., stă în căutarea perfecţiunii pe acest pămînt unde - prin definiţie - ea nu poate exista. în lumea păcatului perfecţiunea nu se încheagă. Se cuvine aşadar să avem un nou ideal: idealul nostru să nu mai fie perfecţiunea - generatoare de băi de sînge, opresiune, intoleranţă, închisori, torturi şi lagăre, ci - dimpotrivă -imperfecţiunea. Să recunoaştem că, lumeşte, suntem limitaţi şi să tindem cu toată puterea spre o imperfecţiune cît mai puţin rea, singura cu putinţă aici.

Şi în slujba Schimbării la Faţă se repetă mereu că celor trei apostoli, care erau cu el, Mîntuitorul li s-a arătat în slava Sa divină pe cît se poate.

Căci apostolii erau oameni.

Pe cît se poate. Nu putem nici privi măcar şi cu atît mai mult (ori cu atît mai puţin: dialectică lingvistică) nu putem realiza aici perfecţiunea desăvîrşită, iar toate regimurile care şi-o iau drept scop ajung cu binişorul la tiranie şi oroare, deoarece urmăresc o nălucă despre care nu pot să nu-şi dea cu timpul seama că sunt în măsură s-o făurească numai impu-nînd-o prin decret. Cine urmăreşte societatea perfectă ajunge mereu la fericirea obligatorie sancţionată de poliţie şi codul penal. Numai guvernele reiati\ iste sunt paşnice - şi, vorba colonelului Broser, poate că lucrul cel

184

mai cuminte 1-a exprimat, cinic şi revoltător, contele Taafe, ministrul austro-ungar: toate naţiunile împărăţiei trebuiesc menţinute într-o egală stare de nemulţumire.

(Motiv pentru care oamenii politici putrezi din perioada directoratului francez au putut trece drept adevăraţi îngeri în comparaţie cu incoruptibilii perioadei robespierriste.)

- Cine crede că religia creştină e îndemn la nătîngie, se înşeală amarnic. Amarnic se înşeală şi cine crede că e şcoală a slăbiciunii şi miorlăielii.

lată ce zice antonii creştin Georges Bemanos, dînd o lecţie practică de creştinism, adică de curaj: „Singurul pericol care-1 paşte pe un om deznădăjduit, cînd înfruntă ura ori dispreţul, este de a se înduioşa asupra propriei sale soarte."

Creştinismul, ar trebui s-o ştie şi Henry de Montherlant, e tot un cavalerism: nu cere mai puţin avînt, mai puţină putere de îndurare, mai puţină demnitate şi ţinută, mai puţină nepăsare pentru ce „se face" ori „se zice", mai puţin efort mereu reluat zi de zi, mai puţin antrenament decît orice sport, orice exerciţiu, orice sistem militar-religios, orice morală de tip buşido şi de grup (Peguy, H. Franck).

Numai că are, în plus, şi o nobleţe suner-rogatorie, a bunătăţii şi iubirii. Reflexul de răceală ori silă al/t.:vaierului sau al stoicului, creştinismul îl înfrînează. Conştiinţa zădărniciei finale a formelor lumeşti nu se loveşte aici de piedica melancoliei şi nici dispreţul nu poate ceva împotriva dragostei izvorîte dintr-o euforie inaccesibilă încruntatului stoic, înciudatului campion, grijuliului gimnofisist.

- Codin Mironescu:

Sunt oameni care încep de la etajul doi. Au albuş, au gălbenuş, n-au icusar. Există o glumă, o ştii? Cred în botez, cred în Sf. împărtăşanie, cred în icoane... Dar în Dumnezeu? De...

Oamenii aceştia nu au discernămînt, adică daail esenţial al deosebirii adevărului de eroare. Nu se integrează în adevărul bisericii. Fii atent, au multe însuşiri, n-au baza de la care totul începe.

- Pentru Max Scheler, pe acest pămînt, cînd e normal, însoţit de iubire şi liber, actul sexual reprezintă singura cale de contopire în cos­mos, de comunicare cu finalităţile.

Cred şi eu ceva, tot surprinzător la început, cum e şi afirmaţia marelui filosof catolic: singura cale de a învinge pămîntul e curajul fizic.

185

Care nu-i numai secretul ultim al dreptului constituţional, e şi dovada asumării condiţiei de om.

Chesterlon e de părere că respectarea cuvmtului dat îl specifică pe acesta, după cum pasărea e specificată de ciotul ei. Caracteristica aleasă de Chesterton e plină de farmec, dar nu mi se pare mai puţin hotărîtoare alta. Există alta, mai particulară, cu număr cuantic mai individualizat, cu spectru mai inimitabil, cu amprentă mai identificabilă. Hristos nu s-a urcat întâmplător pe cruce: curajul îndurării unor suferinţe cumplite a fost singura cale prin care a putut arăta că s-a făcut om cu adevărat, în întregime; prin care şi-a putut do\ edi buna-credinţă.

Nici inteligenţa, nici înţelepciunea, nici tămăduirile, nici învăţătura, nici chiar bunătatea ori mila nu ar fi fost probe serioase: singur curajul în faţa durerii şi morţii îi sta la îndemînă. Bătaia, sîngele, moartea, astea sunt dovezile care nu înşeală, care nu pot fi măsluite. Urîte? Grosolane? Mitocăneşti? Simpliste? Poate, dar categorice. Şi avînd ceva din brutala vulgaritate şi măreaţa sfruntare a faptului împlinit care-i rupe gura pînă şi Satanei.

Octombrie 1963

Tot contabilitatea rărnîne pentru mine marea duşmancă, femeia roşie din Vavilon (aceea pe care martorii lui Iehova, sărmanii de ei -sunt patru în celula aceasta, toţi cu pedepse mai mari de cincisprezece ani - o văd instalată la Vatican), ipostaza perfectă a diavolului.

Legea, cu blestemul ei, o exprimă contabilitatea.

1967

Claudel, foarte limpede: „Am încheiat un pact cu iadul. Acolo nu mai încape libertate, nu mai încape decît Legea, o precizie, o dreptate în acelaşi timp penală şi matematică."

Sub regimul blestemului şi Legii, pînă şi Dumnezeu e limitat. De-abia sub har e divinitatea într-adevăr atotputernică. Numai după ce a pătimit pe Golgota a putut Iisus coborî în Iad şi dezlega sufletele drepţilor şi a putut fi înlocuit talionul cu iertarea.

- Echilibra, iarăşi şi iarăşi.

Dumnezeu nu este cuminţenie lumească, formalism şi convenţii, literatură pilduitoare ori sclifosită cucernicie. Dar nu e nici delir sadic ori

186

masochist. Transcendenţă e, transfigurare e, extaz e ― dar nu frenezie, nu ameţeală; la frenezie şi ameţeală duceau dansurile şi orgiile sacre ale păgînilor; acolo, sau undeva tare pe aproape, mă tem că duc şi dansurile în hora ale derviştilor în sufism. în creştinism însă extazul nu e niciodată tulbure. Dionysios şi Apollo se limitează aici reciproc. O fericire simultan nebunească şi controlată.

Dealtfel, marii sfinţi, în frunte cu Tereza de Avilla şi Ioan al Crucii au socotit extazul ca legat de faza începătoare a unei vieţi mistice şi contemplative. Cu timpul, stările „convulsive" - chiar dacă nu au nimic în comun cu frenezia şi fanaticii (în sensul misterelor antice) - încetează şi sunt înlocuite cu stări de fericire calmă; după agitaţie vin liniştea şi cuviincioasa interiorizare; isihia e surizătoare şi înţeleaptă, nu face tărăboi. De ce? Pentru că merge spre esenţe, în vremea ce oricare extravaganţă opreşte atenţia asupra amănuntului exterior. Omul care de dragul lui Hristos şi-ar vopsi barba în albastru sau ar purta o pălărie cu pană mare de păun nu va fi niciodată în ochii semenilor săi omul lui Hristos, ci omul cu barba albastră sau omul cu pana de păun la pălărie: amănuntul pitoresc (fie el oricît de nevinovat sau chiar nostim) e o stavilă pe calea ce duce la esenţă şi deci joacă rol de opritoare.

Cu atît mai mult, creştinismul nu poate avea nici o legătură cu magiile de orice fel (magie este luat în înţeles de procedeu tipizat cu efecte sigure independente de efortul spiritual: adică în sens opus alhimiei care, ea, presupunea în prealabil curăţenia sufletească şi mintală a operatorului), cu freneziile hedoniste, desigur, dar nici cu posesiunile, cu halucinogenele, cu beţiile oricît de vaticinant şi departe ar merge pe căile nopţii, pe aleile delectării ori srupoarei (Henri Michaux). Nu prea ştiu cum să mă exprim, aş vrea să spun că în extazul creştin fiinţa omenească nu încetează de a tî raţională, modestă şi mai ales discretă. Isihastul, neapărat, e fericit, clocoteşte de fericire, dar nu se prea vede.

El nu seamănă cu acele fantome dintr-o poveste poliţistă englezească, fantome care tot apăreau la o anumită oră într-o casă părăsită, purtînd lumini şi iacînd gălăgie. Despre acestea, detectivul consultat răspunde că, de bună seamă, crede în fantome (e un scoţian), dar adaugă: numai în fantomele discrete şi interiorizate, care nu atrag atenţia asupra lor şi nu apar mereu la aceeaşi oră şi în acelaşi loc purtînd lumini şi iscînd zarvă în mod ostentativ. Ostentaţia nu poate fi însuşirea unei fantome autentice. Fantomele există, dar sunt cuminţi, îşi văd de ale lor. Creştinul sincer - Doamne, iartă-mă - este supus aceloraşi reguli de modestie.

(Rene Guenon: oamenii ajunşi la stadiile înaintate ale spiritualizării şi iniţierii nu ne sunt cunoscuţi, ca şi cum n-ar fi, pentru că sunt cu

187

desăvîrşire detaşaţi de lume, de problemele ei şi de noi. Nu se manifestă, întocmai ca fantomele cinstite.)

- în Pale Fire, Vladimir Nabokov explică: „După cum spune Sf. Augustin, putem şti ce nu este Dumnezeu, dar nu putem şti ce este. Nu este deznădejde. Nu este teroare. Nu este ţarină care gîlgîie în gîtlej; nu este hîrîitul întunecat al leşinului care ne duce la neant prin neant."

Aşa se conturează reacţiunea creştinului în faţa durerii: neprovocare; asumare; refuz de a o preface în perversă bucurie; depăşire.

Mioriţa. Absurdul vieţii: fărâmiţat, descentrat.

Absurdul atroce al răstignirii. Mielul îl dezintegrează: şi le iartă lor că nu ştiu ce fac.

Gherla, decembrie 1963

Afară viscoleşte.

Cît de urîtă mi-a fost purtarea faţă de colegul meu de clasă, Rafael Cristescu. Ce puţin 1-a înţeles copilul răzgîiat ce eram, plin de sine, sigur pe cele cîteva romane franţuzeşti pe care le citeşte, leneş şi tocilar (nu e contradicţie) şi îngust la minte, închis, muncit de mereu aprinsele răni ale vanităţii.

(Cum de m-a putut zări Hristos Dumnezeu? Am fost, din ce în ce, atît de ascuns în mediocritate nemulţumită, în stupidă îngîmfare, în rău niciodată privit din exterior, în glod. Şi apoi, cu timpul, în hazna. Cum de m-a văzut, că şi pe ticăloşi ca să-i deosebească trebuie să se ridice şi ei niţel dintre bălării? Cum de s-a miluit? Ori vede cumva şi altfel, în altă perspectivă - cum şi crucea în tabloul lui Dali e văzută de altundeva - şi atunci afundarea ştearsă în murdărie i se arată şi ea tot în relief, tot ca o excrescenţă?)

A fost de un mare curaj. Profesor secundar sub Carol al Fl-lea, s-a numărat printre atît de puţinii care, la plebiscit, au votat deschis împotriva constituţiei regale. Pe front, sub Antonescu, s-a dus ca voluntar. A căzut în faţa Odesei, poate ca Peguy: făcîndu-şi datoria cu exces de zel.

Nu-mi păstrase nici o pică. îmi scria amical de pe front, mi-a spus că-s om cumsecade. (După cum Irlandezul îmi anunţase că Hristos mă va chema.)

Bolnavul, cu febră, mai zace încă pe patul de spital, dar medicul a şi spus rudelor că e pe calea vindecării, iar rudele au pornit grăbite să dea vestea cea bună: pacientul zace pe ticălosul lui culcuş, dar iată t-îi se itnti i/t' departe paşi grăbiţi pe coridor.

188

Viscolul de afară îmi aduce în gînd primele versuri ale poeziei lui Trakl, pe care am învăţat-d la 34, de la Binder Harald:

Wenn der Schnee am, Fenster fălit Lung die Abendglocke lăiitct Vielen ist der Tisch bedeckt Und das Haus ist wohl beştelit.⁴

Apoi strofa finală, versul din urmă.

Pîinea şi vinul. Şi la Ignazio Silone, în decorul lui de munţi pleşuvi, săraci, duri. Pîinea şi vinul, traiul şi surplusul. Pîinea şi vinul, trupul şi •sîngele. Materia şi spiritul. Necesarul şi prisosul. Prea curat trupul şi mult scump sîngele Domnului.

Nu ne este dat a le vedea, pîinea şi vinul, prefăcute în came şi sînge. Măcar în simplitatea lor materială le vedem oare? Măcar strălucirea gospodărească o putem distinge neînduhovniciţi?

— Există o frivolitate atee, grăbită ca a cucoanelor dichisite care trec foşnind, uşor parfumate, către locul de întîlnire. Frivolitate oarbă, încăpăţînată, despre care Montherlant spune că e „tare ca oţelul."

BUGHI MAMBO RAG

...Nu era nevoie să fii mare strateg în 1939 ca să înţelegi că Franţa avea să fie învinsă, doborîtă. Frederic al II―lea, cel care spunea că suveranul trebuie să fie primul servitor al poporului său, enunţase demult şi alt adevăr: că războiul nu se cîştigă cu armatele, ci prin rezistenţa morală a naţiunii... Manuala e un cerc mistic chinez, de la ca porneşte... A venit Şcoala Politehnică din Viena, toată, cu profesori şi studenţi să vadă minunea de la Cernavodă, primul pod lung din lume în întregime din oţel şi cu grinzi în consolă... La Englezi a fost altfel, n-au avut armată, dar au avut rezistenţă morală... Eduard al VIJ-lea îi spunea lui Clemenceau: la dumneavoastră se schimbă mereu guvernul, n-aveii stabilitate. Clemenceau de colo: dumneavoastră aveţi guvern, dar n-aveţi armată... Anul 1940 1-a infirmat pe Clemenceau, n-afost o înfrîngere, ci o descompunere... îi spune Marcellus lui Demetrios...

- Adventiştii aceştia care zile întregi nu mănîncă dacă bănuiesc o urmă de grăsime în gamelă, legionarii aceştia care-şi dau bucăţica de pîine bolnavilor, tinerii aceştia care au trăit ca fiarele ani de-a rîndul în munţi, copiii aceştia care au înjghebat o Ligă Revoluţionară Română şi au meşterit o bombă (îi lipseau numai declanşatorul, materialul exploziv şi posibilitatea de a funcţiona), ţăranii aceştia care n-au vrut să se

189

colectivizeze sau care, beţi fiind, şi-au strigat năduful în circiumă şi au înjurat apăsat după o lungă tăcere, uniţii care n-au înţeles să-şi părăsească denominaţiunea, iată oamenii pe care mi-i doream (inconştient poate), închisoarea, văd, e locul meu de împlinire, cum zice Toynbee despre imperiul otoman că a fost statul universal al ortodoxiei. Eroii aceştia modeşti, unii ridicoli (dar nu există eroi ridicoli: accessorium sequitur principate®), îi compar cu ce mi-a fost dat să văd la Paris între 1936 şi '1939.

Bunăstare. Abundenţă. Vacanţe plătite, cremele care înnegresc pielea, excursiile, automobilele, aperitivele. Aperitivele, grevele, vacanţele. Pînă la saţietate. Monotone. Dinainte ştiute. Şi să nu li se spună adevăruri neplăcute. Şi să fie lăsaţi în pace. Asta vor.

Andre Suares: interesant e Ignaţiu de Loyola, adică interesante sunt problemele sufletului şi spiritului, interesantă e morala, e problema relaţiilor dintre om şi dumnezeire, tot ceea ce nu este şi ar putea fi, neaşteptatul, surpriza, amarul, dulceaţa.

„N-au nici de doi bani idei nobile în cap. Trupuri fără suflet. Totul nu-i decît în haine şi-n formele vieţii materiale. Sufletul e lipsă; spiritul e un fel de papagal incoerent, uzinat în două miliarde exemplare; trăncăneşte în cuşca materiei sub privirea lui Vaucanson. Şi marele oftat fierbinte al lui Loyola se ridică din acest haos: «La ce bun să ai totul, dacă n-ai suflet?»

întocmai, da, lumea hedonistă şi indiferentă, lumea lui je m 'eu foiis, universul lui ce-mi pasă mie, îndeosebi asta e: plictisitoare şi sterilă. Dacă-i vorba aşa, orice călugăr augustin din Libia ― o recunoaşte unul ca Ludwig Lewinsohn - e mai viu decît un întreg cartier de sportivi din New York. Iar viciul e şi el dezolant şi neschimbător; şi, vai, constată Flaubert, nu-i mai rodnic decît virtutea.

Biciuitoare, antrenante, deschizătoare de perspective şi ferestre sunt cele ale gîndului, ale jertfei, ale orbecăirii după adevăr.

Je m 'en fous. Nu-mi pasă, nu mă sinchisesc, mă doare-n cot. Ţara lui Pemod-Vodă. Asta le era deviza: et un Pernod pouv Arthm^A9. îi durea în cot, ceva mai jos, de vecini, de părinţi, de ţara lor, de ieri şi de mîine, de Dumnezeu, de orice, erau sătui, plictisiţi, morţi. N-au fost învinşi, Dumnezeu mi-este martor, iar învingătorii lor n-au avut nici un merit: aşteptau - singurul lor sentiment treaz - să fie, în sfîrşit, liberaţi de povara libertăţii.

Ironia îşi ia revanşa: la capătul inteligenţei lucide stă nerozia oarbă şi suprarafinamentul dă în gropi. Iar eu mergînd pe străzi: torul e Dumnezeu, eroismul e torul. De aici ţîşneşte izvoiiil farmecului şi al interesului pentru