aruncă unul altuia bucăţile de pîine, se chinuiesc fără a mai şti de ce, habar nemaiavînd de scop. Cercul e perfect, egalitatea e neştirbită, hora se învîrteşte demenţial la nesfirşit.
Joc şi eu; strig: înghite, mesteca, înghite, mestecă..., din ce în ce mai tare şi mai repede ― ca în Boleroul lui Ravel revăzut de Toscanini. Şi impresionez. Teatrul acesta improvizat, cu un singur actor în lipsă de altul şi cu o piesă inedită, îi distrează pe colegii mei.
Rostovtev, marele istoric al antichităţii, explică decadenţa imperiului roman în secolul al Il-lea prin ajungerea la conducere a păturilor militare, adică, de fapt, a ţăranilor: oameni foarte neştiutori, îngroziţi de răspundere. Spre a rezolva grelele probleme ce li se pun în faţă, merg la soluţiile cele mai comode pentru ei (morala producătorului, le va denumi mai tîrziu, propovăduindu-le, spre nenorocirea omenirii, Georges Sorel) şi mai accesibile minţilor lor simple. Exemplu: ce să ne batem noi capul cu urmărirea impozitelor, fiecare unde e acolo să fie ţintuit, la locul lui! Vom şti de unde să-1 luăm. Astfel încasarea impozitelor devine mai uşoară şi tot astfel mijesc zorii noii lumi medievale întemeiată pe colonat.
Edgar Wallace: într-unui din romane, şeful bandei, Tod Haydn (Two o'clock Tod) distribuie rolurile: unul o va face pe lordul, altul o va face pe secretarul, altul pe bătrînul valet, alta pe frumoasa fiică a lordului... (E vorba de captarea unui bogat moştenitor venit din Australia.) Şi ca treaba să nu se încurce şi nu cumva impostorii să se trădeze, Tod îi sileşte să-şi joace rolurile „în continuare", să-şi vorbească limbajul convenţional chiar cînd sunt singuri, fără de viitoarea victimă.
Aşa ajung şi terorizaţii şi reeducaţii să discute între ei ca şi cum mereu ar fi de faţă un agent al Securităţii. Pe urmă nu mai e nevoie nici de turnător, nici de autocenzură: fiecare îşi asumă rolul „în continuare"', instinctiv, automat. Reflexul pavlovian e obţinut.
Efectul e pirandellian. Şi ce importanţă mai are dacă lordul e lord cu adevărat, de vreme ce totul se petrece ca şi cum ar fii Pseudomorfoze.
- Deşi îmi dau seama că vin în contradicţie cu spusele Apostolului (I Cor. 6, 18-19: „Fugiţi de desfrînare! Orice păcat pe care-1 va săvîrşi omul este în afara de trup. Cine se dedă însă desfrînării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfînt care este în voi, pe care-1 aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?"), pentru care păcatul trupesc este cel mai compromiţător şi angajează complet persoana umana, cred că păcatul supărării şi al enervării este mult mai grav. Insul care, într-un magazin, în autobuz sau în tramvai, ori la birou ori la o coadă se enervează şi se răsteşte, insultă şi-şi iese din fire, nu numai că se dă în urît spectacol, dar se şi rupe cu totul de
199
Dumnezeu. Cred că în toate bordelurile Parisului, Hamburgului şi Singaporelui, ba în toate localurile de pierzanie ale tuturor porturilor şi metropolelor lumii, în ocnele Guyannei, în temniţele de la Sing-Sing şi Dartmoor păcatele săvîrşite nu strigă mai disonant şi mai jalnic la cer decît icnirile, certurile din senin şi insultele gratuite proferate, cu o ură vitriolată, de arţăgoşi şi îmbufnaţi. (Crimele, furturile, depravările au o oarecare legătură cu nedreptăţile şi complicaţiile lumii, harţa însă nu.)
Supărările acestea - pe care nici nu le luăm în seamă, deşi dacă ne ciocnim de ele ne ustură ca un corosiv ― nu sunt de fapt simple supărări, ci dezvăluiri ale unei stări sufleteşti de neîmpăcată opoziţie cu lumea creată de Dumnezeu; ale unei îndărătnice şi imense îndepărtări de la recunoaşterea deşertăciunii celor lumeşti. Dintr-odată cel din urmă fleac ia proporţii şi prinde vîlvătăi şi pune în cumpănă toată măreţia facerii şi toată bucuria de a trăi. Omul e ancorat în diabolism, prins în nisipul mişcător al mîniei gratuite. Vicleanul, aici, cu adevărat îşi merită numele, cîştigă sută la sută şi fără nici un efort.
Dar vorbele! vorbele acelea la nivel de muşcătură de cîine ce se repede pe furiş, la nivel de lătrături chelălăite şi colţi arătaţi de dincolo de gard; care desigur nu stau în corelaţie cu involuntara îmbrîncire sau cotul atins în treacăt, ci sunt însăşi vărsătura Satanei. Tocmai contrariul supărăciosului îl prezintă Sf. Apostol lacov (3, 23) drept pildă de urmat: „Pentru că toţi greşim în multe chipuri şi dacă nu greşeşte cineva un cuvînt acela este bărbat desăvîrşit, în stare să se înfrîneze în întregime."
De grele păcate avem pnlej a ne înfiora, pentru mine nici unul nu-mi pare mai străin de afirmaţia că împărăţia mea nu este din lumea aceasta decît turbarea verbală a nervosului din autobuz.
- Soluţia descărcării prin insulte în autobuz e meschină şi e şi laşă pentru că-i fără risc. Dacă un om, cu adevărat, nu crede în Dumnezeu, e mai bine să meargă pînă la capătul convingerii lui, ca Ivan Karamazov. şi să-şi omoare tatăl, direct sau printr-un Smerdiakox. Da, e mai bine să comiţi o crimă, şi să te lepezi formal de Hristos şi să treci la păgînism (printre pagini, spune ( hesterton, au fost oameni admirabili, iar Iulian Apostatul ca persoană se arată ireproşabil): e mai cinstit. Şi-mi vine a crede - întemeiat pe Luca 16 - că Dumnezeu se va uita cu mai puţină mirare la un apostat, un ucigaş sau un hoţ decît la cel care-1 trădează în obscuritatea sudălmilor şi ocărilor împroşcate într-o aglomeraţie.
Gravitatea păcatului trupesc provine de fapt din ceea ce nu e trupesc. Denis de Rougemont: Dacă sexualitatea ar putea rămîne pură, ;nlu-:i pur animalică, intocmai ca celelalte funcţiuni ale corpului. Dracul nu s-ni preocupa de ea.
200
1952-1959
Dumnezeu fiind infinit, căile prin care ne apropiem de El sunt de asemeni infinite, şi deosebirea lor nu-i cu putinţă fiindcă ţine de insolubila problemă a relaţiilor dintre /? coipuri.
In această infinitate de căi sunt ― ca şi pe hărţile geografice ― unele mai accentuate sau mai colorate şi care se întîmplă să poarte şi nume de persoane. Pe al oxfordianului irlandez care mi-a vestit botezul, nu l-am reţinut. Dar sunt alte trei pe care le socotesc legate de minunea încreştinării mele, transpunînd în termeni mie accesibili lucrarea harului.
I-am cunoscut pe Virgil Când. şi Paul. Sim. prin Tr.
Paul - ea îi zicea Pavlic - lucra la biblioteca Institutului de istorie, într-o cămăaiţă mobilată cu un singur birou, un scaun şi un dulap; fereastra mare, disproportionată în raport cu dimensiunile odăii, răspundea înspre copacii stufoşi dintre şoseaua Kiselev şi bulevardul Jianu. Alături, despărţită de cămăruţă printr-un antreiaş, era sala de lectura a bibliotecii Institutului. Domnea acolo o linişte deplină şi binefăcătoare, cu totul rară în vuietul şi zâna, în panica şi hăituiala anilor 50, care în Bucureşti însemnau pentru atîţia alţii dintre locuitori: evacuări din case, cozi începînd de cu noapte, alergături fără sfîrşit şi tară noimă la sediile Oficiului de închiriere, inutile strădanii de a găsi un post, drumuri de la un serviciu Je cadre la altul (orele de audienţă fiind în general de la două la trei, iar colo pentru pîndirea şefilor la oficiile de închiriere între patru şi cinci dimineaţa), autobiografii pe zeci de pagini, referinţe, retrăiri ale trimiterii Je la Ana la Caiafa (ce limpede le este dat oamenilor in suferinţă să refacă şi să priceapă fiecare pas al calvarului) <\ parcă nu le venea a crede că Ana fi Caiafa eiau dinainte înţeleşi, luci.ui în perfectă cîrdăşie, aveau unul şi acelaşi număr de telefon >i că toate sculările in zori. toate actele, cozile, peiiţiile .->i sesizările eniu de ilorile mărului, de florile străvechiului pom al binelui >i răului cure acum dase-n pîrg ca niciodată rodind fructe veninoase tonte. Pentru alţii Bucureştii erau ascunderea, teama de scrisori, de vecini, de prieteni şi duşmani, de noapte şi de zi - ca-n blestemul lui Moisi ia Deuteronom: O! de-ar veni seara! O! de-ar veni dimineaţa!
Acolo, în mica oază de linişte (şi curăţense, era şi un loc îngrijit, pe cind străzile şi casele pluteau în praf şi paragină), Paul Sim. mi-a încredinţat, bătut la maşină pe foi subţiri, textul celor două volume ale SfWiilaniilor unui pelerin rus în traducerea părintelui ( hiricuţă. Mi-a spus: ,,E o carte pe care o laşi după primele pagini sau o citeşti pînă la capăt şi te duce departe."
Paul - cu trup de uriaş, zîmbet copilăros, glas domol şi nimb de bunătate -- era un tînăr istoric pe care-1 atrăgeau toate epocii. ?\ tonte
201
culturile. Pe Virgil Când. - scund, subţire, cu ochelari, glas înalt, priviri sfredelitoare şi gesturi iuţi - aceeaşi vastă cultură nu-i dase voie să hoinărească mult; îl reţinea îndeosebi sfertul balcanic şi bizantin al cadranului românesc. Ca şi Paul Sim., Dviţu şi alţi cîţiva tineri din jurul lui Mihai Avramescu, cercetători fideli ai după-amiezelor şi serilor de la Schitul Maicilor, studiase - clandestin - teologia şi-şi luase diploma de licenţă paralel cu nenumărate altele.
De la el mi-au venit lecturi consacrate ortodoxiei sudice (Paul era mai puţin atonit şi elin, la el predominau Paisie Velicicovschi şi un fel de incertă blîndeţe slavă): icoanele bizantine, (volumaşul lui Duthuit îl considera primordial), loan Scărarul, Ioan Damaschin, Maxim Mărturisitorul, Grigore Pallama, Nicolae Cavasilla; mă îndemna totodată spre istoria imperiului româno-bulgar, spre Getica lui Pârvan, ba şi proverbele lui Zâne. Dar mai presus de orice ţinea la Vieţile Sfinţilor care figurau în numeroase ediţii printre cărţile lui; pe acestea îmi cerea să le adîncesc. între Minee si Snaxar, lucrări despre iconografie şi iconologie, am dibuit încet. (Filocalia mi-a dat-o Pavlic, în dar.)
Virgil avea în camera lui din strada Popa-Tatu o bibliotecă vastă şi preţioasă şi-mi îngăduia să iau ce voiam dintr-însa. Totul îmi era permis, dar nu totul îmi era de folos, aşa încît mă călăuzea, cu zîmbetul lui de intelectual erudit şi rafinat, surprins şi niţel jenat de preferinţele mele vag mundane şi mondene, căci mă duceam la el nu numai atras de ortodoxie ci şi ahtiat de lecturi, ca la o bibliotecă de împrumut. Virgil dovedea şi o fermitate, ca de duhovnic, luată poate şi de la numeroşii lui prieteni călugări; peste unii (se furişau discret) dădeam cînd sosea timpul schimbării volumelor.
Tanti Viorica era sora mai mare - văduvă şi lovită de viaţă - a colegei mele de birou, Marta Const. (Marta era întruchiparea veseliei, optimismului, un fel de Olguţa, mai reţinută poate, atrasă de pozne şi de pisici; mai copilăroasă decît mine chiar, îşi făcea mustăţi de hîrtie şi se recomanda: sipică cu stumeţi, sau în variante." pisifirică cu frispeţi, fizdrugă cu zdrubeţi sau bizigă cu buzdăţi. Estimp locuia într-o mansardă fără sobă, îşi întreţinea mama bolnavă, îşi ajuta sora şi se zbătea să afle în care închisoare fusese dus logodnicul ei.) Trecusem şi eu, de cînd mă înglobase marea epurare a baroului, în 1948, prin numeroase locuri de muncă unde nu prindeam cheag; curînd serviciile de cadre îmi treceau la dosar menţiunea „duşmănos" ori „nu prezintă încredere" ori „mai rău decît un legionar" (asta a fost formula preferată de şefii de cadre evrei şi avea să fie de mare folos anchetatorilor de la Securitate, şi mai ales maiorului .Jack Simon), ceea ce mă silea să reîncep a căuta o slujbă. (Am dat şi de o femeie cumsecade, odată, şefă de cadre: te angajez, mi-a spus, orice ai fi, că te văd oropsit şi am nevoie de un om cu ceva carte, dar
202
îţi pun o condiţie, s-o ştii: să nu-mi vii la serviciu în stare de ebrietate, în 1952 mi se înfundă rău şi menţiunea cu totul necorespunzător mă pune în situaţia de a nu mai fi angajat nicăieri.)
S-a miluit de mine un membru de partid, şef de contencios al unui minister şi m-am văzut registrator la arhivă. Marta era juris-consultă, prin Marta l-am cunoscut pe Ştefan Popescu şi la Ştefan acasă, în grădină, am întîlnit-o pe Viorica. Logodnicul Martei, R-an (un Armean) şi Fănică Popescu fuseseră comunişti din tinereţe, scoseseră reviste, lipiseră manifeste. (Jos pălăria!) Ţineau de grupul lui Pătrăşcanu şi primiseră cuvenita răsplată pentru entuziasmul lor. R-an era închis, iar Fănică trecea pe la domiciliu între două detenţii: lovit de o tuberculoză osoasă, abia dacă putea să umble. Căsuţa lui vagon din strada Parfumului, plină de cărţi, ziare, tablouri, reproduceri, cărţi poştale ilustrate, fotografii, statuete şi discuri, cu mobile de stil disparate şi toate acele nimicuri de bună calitate care-şi revelează stăpînul drept altceva decît un om oarecare, te fermeca. în grădină erau o boltă de viţă, straturi de ceapă şi roşii, flori cu grijă întreţinute, o droaie de pisici (multe, născute prin beciuri, în stare de sălbăticie) şi o căţea neagră, grasă, flocoasă, cu numele de Smaranda... Un mic rai.
Ştefan, fiu de frizer din strada Carol, copil teribil care-şi amârîse părintele cu politica şi revoluţia, mîncător de cărţi, scriitor el însuşi, beţiv, beţiv pasionat nu de băutură ci de tipărituri, idealuri şi idei, începuse a bănui în puşcărie (cea dintîi) existenţa unui Dumnezeu. Era totuşi rezervat în privinţa aceasta şi se mărginea la unele aluzii. Viorica însă îşi manifesta făţiş evlavia. Mi-a ghicit acele gînduri pe care nici eu nu le desluşeam? Oricum, mi-a fost de mare ajutor. Altfel decît Paul Sim. şi Virgil Când. Nu prin lecturi.
Ei îi datorez că în toţi acei ani mohorîţi şi agitaţi - în care clipele şi orele treceau infernal de încet iar golul săptămînilor şi lunilor mai repede ca vînrul - nu mi-am pierdut vremea toată pe Ia cozi, la spaţiul locativ (fusesem alungat de două ori din casă), la raion, la cadre, la ghişete... M-a dus pe la biserici, pe la mai toate. Le ştia ca nimeni alta, aşa cum unele cucoane ştiu cofetăriile şi băcăniile ori boiangeriile; cunoştea în parte pe toţi preoţii, felul lor de a sluji, meritele şi cusururile lor, dacă era mai bine să mergi la vecernie, la maslu ori la liturghie în cutare loc, dacă predica era mai duioasă, mai savantă ori mai lungă aici ori acolo.
Am mers cu dînsa la vecernia de sîmbătă la mînăstirea Plumbuita, cu tramvaiul 1, şi l-am cunoscut pe stareţul Sofian; am urcat treptele strimte ale bisericuţii Bucur, printre flori, să-1 auzim pe părintele Alexe, şi dealul Patriarhiei în ziua de 27 Octombrie, dimineaţa devreme, la scoaterea moaştelor Sfîntului DumitruBasarabov; am făcut învierea la Mihai Vodă în curtea Arhivelor Statului (te-ai fi crezut la Sienna), la
203
Sfinţii Voievozi în Griviţei, la Catedrala Neamului, atît de încăpătoarea clădire din spatele Arcului de Triumf - şi căreia unii îi spun greşit mînăstirea Caşin, după numele staţiei, deşi poartă hramul Sfinţii Arhangheli (sau Voievozi că e tot una); am ascultat liturghii măreţe la Sf. Spiridon ori la Domniţa Bălaşa, în basilici mari ca în piaţa Vergului ori la podul Sf. Elefterie; am intrat, plecindu-ne capetele, în miniatura de biserică de pe chei, zisă Sf. Spiridon vechi, cea cu inscripţie în limba siriacă; am văzut-o pe Viorica închinîndu-se la icoana Sfintei Van'ara în biserica Enei, la cea făcătoare de minuni, a Maicii Domnului, din biserica Icoanei sau la cea din Olteni; ba am ajuns şi în cartiere depărtate, în Fundenii copilăriei mele, pe strada Mărţişor lingă Arghezi, în Ferentari, la Ghica-Tei; şi am revenit în centru, la biserica grecească din piaţa Pache, la pitită biserică a Doamnei printre magazinele de pe calea Victoriei (îmi vine a scrie: printre dughenele de pe Podul Mogoşoaiei), la capela Bibeştilor din strada Sapientei cu aspect de locaş de cult metodist ― biserica Ortodoxă şi Istoria Românilor mă furau deopotrivă, laolaltă. Pretitundeni o urmam pe Viorica, bucuros; odată am auzit-o pe Olga Gieceanu comentînd Scriptura într-o după-amiază de Duminică, la Bucur: desigur că noi nu suntem criminali, tîlhari, furi... desigur... dar ca să ne putem numi ai Lui e de ajuns? E de ajuns să nu să\ îrşim păcate mari? La asta ne mărginim? Şi totuşi cutezăm a ne împărtăşi! Iar eu, nici măcar botezat, simplu spectator, înghiţeam, ascultînd-o, o licoare cu slabe urme de otravă. Mergeam pretutindeni; îmi făceam desigur şi eu cruce; priveam; ascultam, mă rugam: zvîcnit, nesigur, nedecis, încurcat. Dar nu ostenit, nu sătul.
Jilava, camera 24, 16 aprilie 1960
Mîine e prima zi de Paşti. Pastile au fost calculate după mîna lui Damaschin.în celulă, spre seară, peste toţi s-a lăsat amorţeala, nu se aude nici o şoaptă. (Ce mă, aţi murit? ne strigă prin vizetă caraliul „Biserică"'.) Pe bănci, înghesuiţi, deţinuţii - ca şi ostaşii din schiţa lui Brăescu, prinşi de înviere în căutarea străzii Stavropoleos - sunt duşi cu gîndurile departe - în timp şi spaţiu - de locul unde se atlă. Lîngă mine, V„ naşul meu recent, vorbăreţ de felul său, tace de mult.
Deodată îmi şopteşte: dacă se va stinge lumina în seara asta, dar nu pentru cîteva clipe, ci dacă se va întrerupe curentul oarecare vreme - să ştii că înseamnă că vom ieşi înainte de termen. O voi stinge cu puterea fiinţei mele astrale.
Nu-i răspund.
204
Clipele pică indiferente, liniştea se adînceşte, coboară o moţăiala ce izolează pe fiecare în ghemul visărilor, regretelor ori neroziilor sale proprii. După un interval destul de lung, brusc lumina se stinge. în puşcărie, evenimentul este extrem de rar. V., cu braţele încrucişate, cu trupul încordat, nu tresare, nu scoate o vorbă. Dar simt că e ca în transă, întunericul durează mult de tot, pe coridoare se aud cişmele gardienilor în pas de alergare, şi înjurături. Bănuim pe sub uşă dîrele de lumină ale felinarelor.
Cînd se aprinde iarăşi becul, aproape de stingere, mă uit la V. să văd faţa lui rotofeie, strălucitoare, inundată de calmă biruinţă.
Nu comentăm.
1931
Anetta, înainte de prînz. în cameră, o inundaţie de lumină. Vorbeşte repede:
Să vezi, am ascultat ieri o placă la Gennaine:
S-a dus valsul d-altă dată Shimmv, foxtrot şi java...
Aşa trebuie să fi fost după 1920, nu? Femeia fatală distrugea fericirea casei, burghezul era nenorocit şi nu se însura cu femeia iubită, ea pleca mai departe, indiferentă şi rea, el mergea de rîpă, afară ploua, treceau trenurile în noapte, farurile se reflectau în picături, oamenii se sinucideau, hoţii în frac săreau pe fereastră, fetele fugeau de-acasă, se jucau toţi de-a lumea nouă... Vrei să mergem la şase la cinema? se dă un film cu William Powell şi Myma Loy.
Gherla, Pastele 1961
încă de mult, Marinică P. ne-a spus lui Sile Cătălinoiu şi mie că are, perfect cusute într-un colţ de batistă, cîteva tarime de împărtăşanie, date lui cu vreo trei ani în urmă de părintele Ion lovan, duhovnicul Vladimireştilor.
Am hotărît, cîteşi trei, în lipsa unui preot în celulă, să ne gri j im singuri. Vom ajuna sîmbăta şi Duminica dimineaţă şi vom păstra cile ceva din mîncarea de sîmbătă, dacă se va putea. Sile, care a \enit de curînd în celulă de la bucătărie, unde a stat vreo cîtexa luni. are la dmsul
205
o punguliţă de plastic şi într-însa cîţiva biscuiţi uscaţi şi opt bucăţele de zahăr. Marinică ştie la perfecţie toate rugăciunile împărtăşaniei.
Izbutim să punem de o parte felioarele de pîine care, în săptămîna aceea, ni se dau sîmbătă. Ajunăm, ne rugăm.
Duminică la prînz ne urcăm la etajul al patrulea unde e patul lui Sile. Ne aşezăm turceşte. Marinică recită pe îndelete întregul şirag al rugăciunilor. Apoi spunem fiecare: Cred Doamne şi mărturisesc... şi Luaţi mîncaţi... De pe podul palmei cu grijă spălată înghiţim fiecare cîte o firimitură de grijanie; firimiturile sunt de necrezut de mici, aproape invizibile. Apoi mîncăm cu mare poftă cartofii care în ziua aceea se nimeresc a fi fost, ca niciodată, curăţaţi şi oarecum fierţi. Ronţăim biscuiţii şi zahărul. Marinică rosteşte rugăciunile de mulţumire.
După deşteptare, încercarea de a cînta în surdină Hristos a înviat fusese brutal reprimată de gardieni. Acum însă, la prînz, ne dau pace şi din cîte un colţ, de sus de unde suntem cocoţaţi auzim - ca din văi, de colo, de dincolo ― cîte o îngînare de cîntec şi o reluăm şi noi, şuşotind.
- Creştinismul respingînd frica şi prostia, păcate groaznice, nu poate decît aproba aforisme ca acestea:
„Activitatea duce la mai multe împliniri decît prudenţa"' (Vauvenargues);
„Mai bine e să te înşeli decît să nu faci nimic."' (Goebbels); „Cine nu riscă, pierde totul." (Fouche)
Iar întrebării: „Ce să facem'?" şi răspunsului (implicat în citatele de mai sus): „Trebuie să facem ceva", le stă în faţă fraza lui Yves Guyot: „Primul lucru pe care trebuie să-1 facem e să nu facem prostii."
- Există în Evanghelii şi în literatura patristică concizii vrednice de clasici.
Bunăoară la loan 13, 30 cînd Iuda iese de la Cina cea de taină, fulgurantul: „Şi era noapte." Nici poeţii cei mari n-au găsit cale mai evocatoare şi mai scurtă; şi rapiditatea - crede Pastemak - e modul poeziei.
în Pateric: curtezana care ori de cîte ori venea un anume mare pustnic în oraş după treburi îi dădea milostenii şi-i plăcea să-1 asculte. Odată, după ce bătrînul îi vorbise, 1-a întrebat: „Părinte, este ispăşire?" Zise bătrînul: „Este".
Atît. (L-a urmat pe loc şi a dus-o la o mînăstire de femei; în pustie.)
- Ion Omescu se gîndeşte la o piesă de teatru, vrea s-o scrie după ce se liberează, reia teza lui Paul Raynal despre Iuda: fără el nu se putea, şi-a jucat rolul; de ce să fie osîndit?
206
Cred însă că deşi se ştia ce va face, rămîne vinovat. Dumnezeu, atotştiutor, are preştiinţa reacţiilor şi purtărilor noastre, dar nu ne sileşte să reacţionăm şi să ne purtăm într-un anume fel. Avem, neîncetat, opţiuni.
Dacă faci un bine unui om rău şi nu te aştepţi să-ţi fie recunoscător, prevăzuta lui urîtă reacţie nu te va mira, dar tot odioasă rămîne.
Trădarea lui Iuda era de aşteptat şi a fost folosită; tot trădare e.
S-ar zice că această aşteptare (o să vezi că...) îl face şi mai odios: nu şi-a putut ieşi din piele. A rămas în automatism. Iar porunca dintîi e: cine vrea să fie al Meu să iasă din sine...