N. Steinhardt Jurnalul fericirii

1935

Deşi logica unei gîndiri maurrasiene ar vrea să adoptăm forma cea strictă şi tradiţională a religiei de care ţinem prin întîmplarea naşterii, după experienţa sinagogii ortodoxe trecem şi pe la Templul Coral, mai în centru, mai vast, mai elegant, cu orgă şi cor. Atmosfera protestant-Uberală îi place prea puţin lui Manole. Dar nădăjduieşte să nu ne mai fie dat să auzim ceva în genul lui „flacărăs"⁷¹.

Nu trece însă multă vreme pînă cînd acel căruia îi place să-şi spună Şef-rabin senator dr. I. Niemirover, mai marele Templului, să devină inamicul Nr. 1 al lui Manole. îl enervează grasierile, pîntecele prea rotund al clericului, îmbrăcămintea lui strident civilă, perioadele oratorice încîlcite, o filozofie strictisim raţionalistă şi surîsuri complice („aduc a scîrbavnicul obicei masonic de a-ţi gîdila palma cu trei degete cînd le dai mîna sau a celor trei puncte de sub semnătură").

Se mai adevereşte că şi grăirile şef-rabinului împrumută o românească ciudată, şi sunt cîntate pe o melodie supărătoare pentru urechile unui om de la Dunăre. Folosirea desigur datorită unui lapsus linguae în cursul unei comparaţii istorice a cuvîntului Cătălina pune capăt aventurii noastre

246

corale: Manole nu mai vrea să calce în Templu şi să audă de senatorul doctor.

- Mîntuitorul, după înviere, trece prin uşi zăvorite. Dacă ne-am mărgini a considera drept taină doar felul acesta am cădea în senzaţional, am confunda pe Hristos printre fakiri şi taumaturgi. Tainele, zice Catehismul cpiscopilor catolici olandezi, descriu o circumferinţă nespus mai cuprinzătoare. Există o altă minune, cu adevărat mare şi vrednică de a ne înfiora: prezenţa pretutindeni şi în acelaşi timp a Mîntuitorului. Pe lîngă aceasta păşim ca şi cum nu ea ar fi principala; ne reţine prea mult o minune de parcurs, ce riscă să devină (deşi autentică) piatră de poticnire pentru minţile slabe.

- Pe urmă, în 1936, vine şi polemica dintre ziarele „Universul" şi „Dimineaţa", care-1 scoate pe Manole din răbdări şi-1 îngrijorează. Trage o scrisoare de desolidarizare cu presa din Sărindar - o scrisoare dură şi cumpătată - pe care o propune spre semnare clerului şi comunităţii evreieşti. N-avem nici un succes, suntem priviţi cu ostilitate şi dispreţ. Napoleon Arie, membru ca şi [vlanole al partidului conservator de sub şefia lui Grigore N. Filipescu, vrea să ne ajute, dar nu are destulă influenţă. O nouă scrisoare, semnată doar de Manole şi de mine, este concepută şi redactată, dar nici de ea nu se alege nimic.

- Toţi cei ce, savanţi ori oameni de rind, se mulţumesc a primi drept răspuns la marile întrebări pe care şi le pune omul despre rostul lui în lume, despre univers şi viaţă, despre suferinţă şi nedreptate fraze ca: universul a fost dintotdeauna şi va fi mereu, viaţa e un fenomen natural, întîmplarea a creat totul, gîndirea e forma superioară a conştiinţei omeneşti, dovedesc că sunt tare puţin exigenţi. Asemenea răspunsuri sunt simple stereotipii simpliste şi-şi au echivalentul în: cînd vorbeşti cu mine să taci din gură.

Dimpotrivă, nimic nu e firesc şi totul e de mirare şi minunat. Evoluţia e o taină şi o minune. întrebările pe care şi le pune conştiinţa sunt o taină. Natura şi legile ei implacabile sunt o minune. Din toate părţile enigmele ne împresoară şi tabără asupră-ne, neîntrerupt şi mai persistent decît razele cosmice. Şi nici măcar prostia sau indiferenţa nu pot constitui pînă la urmă un cîmp magnetic care să ne apere de ele, aşa cum întinsul cîmp magnetic al pămîntului amortizează oarecum şocul mezonilor. Angoasa (ori exaltarea) pînă la urmă tot scutură orice suflet,

247

fie şi cel mai obtuz: ii scutură în celula din închisoare, pe patul de suferinţă, în clipa morţii ori din senin, pe stradă, pe drum drept. Orice fapt e anti-destin. Orice operă e anti-naturâ. Orice hotărire e anti-neant. Iubirea de aproapele (zice Catehismul episcopi/or catolici olandezi) e un mister de credinţă. Dragostea şi iertarea nu sunt naturale. Natural e principiul al doilea al termodinamicii.

Şestov: dezvoltarea universului nu e cîruşi de puţin naturală, ceea ce ar fi natural e să nu fie absolut nimic, nici univers nici dezvoltare.

- Omul însuşi e mister pentru că îl locuieşte divinitatea. Fericitul Augustin: „Dumnezeu 1-a făcut pe om după chipul şi asemănarea sa, în gîndire: acolo e chipul lui Dumnezeu, lată de ce gîndirea nu poate fi înţeleasă nici de către ea însăşi întrucît e un chip al lui Dumnezeu." Metis ipsa ndn protest comprehendi nec a se ipse ubi est imago Dei.

1965

Există în arta aceasta, de care dau după întoarcerea din închisoare, un ascetism, o renunţare la materie (less in more²), o aspiraţie spre formele pure, spre geometrie, care ar fi „esenţa bună", cea necoruptă de contingenţele multiple ale realităţii. Un fel de manicheism. Sau, în orice caz, de sărăcie franciscană: materia şi natura nu sunt propriu-zis rele, dar vrednice de a fi dispreţuite ca secundare. Tendinţa e platoniciană, dinspre tipare, modele, esenţe.

1964, toamna

Proiect de scrisoare la Bruxelles:

Ştiu, Manole, că din îndepărtatul Bruxelles nu te-ai supărat; ai dat din umeri, poate ai surîs. Măcar de te-a durut niţel, egotismul inteligent - al cărui adept mi-ai scris că eşti acum, ca Stendhal la Civitta Vecchia, spre sfirşit - te îmboldea să nu insişti, să nu dai prea mare importanţă încă uneia din surprizele vieţii. De altfel, ca şi mine, şi tu ai scos de multă vreme verbul a se mira din lexic.

îţi datorez puţinul bun simţ la care pot să-mi caut refugiul, îţi datorez a fi reuşit, mai tîrziu decît ceilalţi, să mă orientez niţel în lumea asta pentru mine încîlcită; iţi datorez de a fi fost scos din marasmul minciunilor convenţionale specifice societăţii şi epocii în care am fost tineri, de a fi intrat în legătură cu „oameni atît de onorabili" ca

248

Tocquieville, Guizot, Royer-Collard, de Broglie, Prevost Pnradol. nu mai ştiu cîţi lorzi judiciari şi cîţi constituţionalişti, conform principiului tău că dacă nu putem frecventa aristocraţia, măcar în camera lorzilor ori printre doctrinari şi senatori romani s-o căutăm; tu, ani numeroşi înainte de Raymond Aron, ai ştiut şi mi-ai dovedit că opiumul intelectualilor se numeşte socialism; m-ai rupt de sub influenţa neghiobiei înfumurate şi iluziilor oarbe ale presei din Sărindar; mi-ai înlesnit să înţeleg ceea ce mai toţi care astăzi trăiesc în aceeaşi parte a lumii ca tine nu pot înţelege, ei care se zbat din răsputeri să ajungă unde suntem noi cei de aici.

Cu multă răbdare ai îndurat capriciile mele de copil crescut în răsfăţuri, prejudecăţile mele de client exclusiv al tarabelor cu volume franţuzeşti, la .modă. Mi-ai dezvăluit tăriile spaţiului dunărean şi, dezvăluindu-mi-le, m-ai convins să iubesc şi m-ai încredinţat pămîntului unde m-am născut. Şi cum de-am cutreierat restaurantele de prin Văcăreşti cu sioniştii cărora le trînteam că niciodată nu vom fi cu ei, dar că ne plac fiind oameni dintr-o bucată şi neplecaţi prostiei! Şi cit de bine am petrecut la Duque în piaţa Rosetti proiectînd istoria parlamentarismului român; ori scriind împreună, făcînd cele mai neconlormiste afirmaţii (neconformiste faţă de mediul în care trăiam, de fapt tu le numeai liberal-conservatoare)! Şi ce frumos ne pregăteam de examene în fundul grădinii de pe lîngă strada Vaselor, sub nuc, spre vară, cînd maică-ta, la înserat, admirînd, dar şi dispreţuind niţel atîta rîvnă şcolărească, ne aducea apă rece şi dulceaţă de trandafiri.

Ne-am înţeles mereu şi ne putem încă înţelege, deşi eu am apucat-o pe calea fetelor lui Moses Mendelsohn, de care rîdeai. Am fost în locuri unde tu nu ai fost, într-un soi de imponderabilitate. Orice efort de închipuire e zadarnic. Oricît de bine intenţionaţi şi de ştiutori ar fi cei de la Houston, în imponderabilitate ei n-au fost. De-a surda discută cei ce n-au fost cu cei ce au fost în imponderabilitate. Să nu cădem în ridicolul unui dialog între surzi.

Bucureşti, 1971

Păcatul împotriva Sfintului Duh: cel care nu se iartă.

Mă întreb dacă nu cumva o fi înjosirea persoanei semenului nostru - care e chip şi asemănare a lui Dumnezeu. De vreme ce dovada dragostei de Dumnezeu o facem iubindu-ne aproapele (adică făptura Sa), dovada hulei nu o dăm urindu-1 şi baljocorindu-1, reducîndu-1 la rang de nhicct.

249

adică tratîndu-1 ca şi cum ar fi lipsit de duh? Să nu fie oare creştinul în stare a pricepe ceea ce Simone de Beaouvoir a precizat atît de bine: că temeiul oricărei morale e respectarea libertăţii celuilalt, e considerarea lui ca pe o fiinţă a cărei libertate nu poate fi siluită?

Cred în quasi-identitatea acestor două cuvinte: duh şi libertate. Cred că răpindu-i omului libertatea îl lipsim de pecetea duhului.

Procedeele anchetei penale bazată pe ideea că ..justiţia e o formă a luptei de clasă" şi procesele cu „mărturisiri complete", unde omul e pus să se terfelească singur pînă la capătul nopţii (luda îl vinde pe Hristos noaptea, la capătul căreia ne duce şi Celine) unde trebuie să ajungă să-i fie scîrbă de el însuşi şi să se urască de moarte (astfel încît viaţa pe care şi-a salvat-o prin trădare să nu mai preţuiască nimic), unde trebuie să-şi dea seama că a coborît pînă pe treapta cea mai de jos şi nu-şi mai poate răbda eul ― şi se leapădă de libertate -, unde nu mai poate nici să iasă din sine şi să-şi ia crucea, pentru că a rupt şi ars toate punţile cu lumea stihiilor, nu constituie ele pilda vie şi întreagă a misteriosului păcat, singurul pentru care lsus spune lămurit că nu poate fi iertare?

Sau ce au făcut ofiţerii vasului american din Atlantic predînd Ruşilor pe marinarul lituanian care izbutise să se refugieze pe bordul navei lor'.' Au chemat pe Ruşi pe bord şi li l-au înmînat. Ca pe un obiect. Ruşii au început să-1 omoare în bătăi încă de acolo. Marinarul urla şi se ruga să nu-1 predea. L-au predat.

Preşedintele Nixon - (Franz-Ferdinand, el, a fost mai indignat aflînd că nu i s-a dat colonelului Redl - trădător şi spion dovedit - posibilitatea de a se spovedi şi împărtăşi înainte de moarte) - a luat unele vagi măsuri de ordin administrativ şi au fost şi câteva demisii. Dar sunt convins că Dumnezeu n-a privit lucrările cu atîta nepăsare. (Şi cine va primi un prunc cu acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte. Iar cine va sminti pe unul dinlre-acestia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atîrne de gît o piatră de moară ţi să fie scufundat in adfncul mării). Hristos e blînd şi smerit cu inima, dar în timp a fost om şi El, întreg, şi măcar o dată L-au scos din sărite şi pe El, cînd a şi pus mîna pe bici şi a izgonit pe zarafi din curtea Templului (Mat. 18, 5).

Scena aceasta atroce de pe vasul american, unde cruzimea, răutatea şi oarba imbecilitate (care-i păcat\) se amestecă în vîscoase părţi egale, nu se poate să nu-L fi răsculat şi pe Hristos Cel din Treime, care acolo sus îşi mai poartă stigmatele şi ― o ştim bine ― se pricepe uneori să şi pedepsească. Vai şi amar, prin urmare, de căpitanul, ofiţerii şi mateloţii aceia; unul n-a protestat, n-a înălţat glas, n-a schiţat o mişcare şi nu şi-a dat foc; vai de ei şi de toţi cei ce - vorba lui Kierkegaard - încap în inimile Dumnezeului celui viu.

250

(Pentru expresia „Dumnezeul cel viu" am eu o părere a mea: că nu e numai veşnicul Creator, ci şi Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, adică al viilor şi nu al morţilor, - adică cel pe care-l interesează ce fac viii -, ci şi Hristos răstignitul în care freamătă şi-n cer amintirea făţărniciei nemiloase, a prostiei biruitoare şi a răutăţii funcţionăreşti din lume.)

- Cîteva ore puteau în orice caz aştepta Americanii de pe vasul din Atlantic: să 11 cerut părerea preşedintelui comandant suprem al armatei. Graba. Graba imbecilă de a pune orbeşte in aplicare „dispoziţiile". Aceeaşi grabă ca în recomandarea lui Caiafa - şi aceeaşi ipocrită invocare a preeminenţei interesului general asupra dreptăţii individului.

Nelson la Copenhaga, ofiţer disciplinat şi el: şi totuşi nu s-a supus ordinului. Nu 1-a văzut. Un prinţ de Homburg abil şi înzestrat cu simţul humorului. (Tot ideea mea: că nu e negreşit nevoie de eroism şi jertfă, ci numai de a nu face zel, a nu te grăbi şi a fi niţeluş-niţeluş de tot -abil. Căci abilitatea poate fi pusă şi-n slujba Binelui, Binele nu respinge nici un slujitor. Există şi o fimis pia⁷*.)

- Mai este un caz pentru care cred că Hristos va lovi, al singurului comunist trecut printr-un proces de transfigurare şi ajuns la sfinţenie şi martiriu: Imre Nagy. Cît de liber suflă duhul şi ce neaşteptat îşi alege sălaşurile: în sufletul unui activist mai întîi (şi ani mulţi) plin de zel stalinist şi posesor al unei prea frumoase perechi de mustăţi vrednice de un falnic FeldwebeP⁴. înlăuntrul omului ăstuia cu figură tipică de solgăbirău ori de domn notar ardelean (parcă în Zaheu nu? ori în vameşul Levi ori în sulemenita Magdalenă ori în toţi pescarii aceia de bună seamă buiduhănoşi?) se petrece în interval de numai zece zile (timpul e limitat ca într-o piesă clasică) prefacerea deplină. Nagy e la sfirşitul celor zece zile altul. Nu şi-a schimbat politica, şi-a schimbat sufletul. Nu mai vorbeşte la postul de radio un om politic cinstit, vorbeşte un inspirat, care a înţeles.

Şi urmează trădarea. Transfiguratul e vîndut de către cei care-l găzduiau (ambasada iugoslavă de la Budapesta). Marile puteri nici una nu ridică un deget pentru cel dus la jertfire. Pînă la urmă ne amestecăm şi noi, în toată această murdară tărăşenie şi ne pătăm mîinile cu sîngele nevinovatului primindu-l pe teritoriul ţării (al ţării unde mai venerată

251

decît oricare alta e sfînta lege a ospitalităţii) şi învoindu-ne să fie luat, pornit şi ucis. Să nu fie sîngele lui asupra noastră şi a fiilor noştri!

Asemenea fapte se apropie de a lui Iuda, la scara umana (vorba lui Leon Blum). Cînd s-au certat dealtfel comuniştii între ei, n-au şovăit să recurgă la hulita onomastică a creştinilor spre a-1 caracteriza pe Tito, brusc ajuns întrupare a lui luda.

- înjosirea semenului este păcat împotriva Duhului sfint pentru că e des-personalizare. Obligîndu-1 pe acuzat să recunoască, să-şi denunţe prietenii, să-şi ceară pedepsirea, să se murdărească şi compromită iremediabil, i se ia sufletul. Acesta e sensul expresiei asiatice: a pierde faţa. (Faţa, chipul divin.)

Demonismul face şi el progrese, doar n-o să stea el singur în afara evoluţiei: înainte victima era torturată şi omorîtă. Acum i se ia şi duhul, să rămînă - spiritualiceşte - jupuit de viu. Ca Peter Schlemihl tară umbră. Dar trupul fără suflet ce nume poarta? Numele de cadavru, înainte de a fi fost executaţi, cei ce-şi pierduseră faţa la procesele cu mărturisiri complete, au fost cîtva timp ― în intervalul pînă la punerea în aplicarea sentinţei - au fost, cu adevărat, nişte cadavre vii.

Gherla, camera 77 de carantină

Cum a fi fost în celula lui Monte-Cristo nu ştiu. Dar în puşcăriile pe unde trec numai de tăcere nu dau şi numai în mormînt nu am senzaţia că sunt.

Ci o agitaţie neîncetată, mai rău ca în America în metro. Taylorism. Secunde numărate, nanosecunde! Coşmarul timpului fractionat, folosit pînă la demenţă. Şaptesprezece ore pe zi. Douăzeci şi cinci miliarde două sute milioane de nanosecunde. Mereu, mereu altceva.

Tortura temniţei subterane, obscură şi umedă. în care eşti dat singurătăţii şi uitării în fundul unei gropi. Dar şi a celulei supraaglomerate, iureşite cu „program continuu" şi supraveghere de fiece clipă, unde liniştea e la fel de fantezistă ca ielele şi balaurii.

De asemenea păcatul lenei, dar şi al contrariului ei, al extremei celeilalte: neastâmpărul, forfota, obsesia întrebuinţării timpului. Istovirea. Graba. Căluşeii diavolului. Hora drăcească din Setea şi Foamea. Hristos, însă. ce tăgăduieşte? Odihna. Ce ne lasă? Pacea.

252

Noiembrie 1960

Sosim la Gherla deşălaţi, spetiţi; amorţiţi; înţepeniţi. De unde coborini se pot zări căsuţe şi uliţe. Zi de toamnă tîrzie, rece, ploioasă. Călcăm în bălţi de apă şi noroi. După nesfîrşita călătorie în vagonul-dubă ticsit, aerul şi burniţa ne fericesc.

In loc de o maşină-dubă ne aşteaptă nişte camioane obişnuite. Suntem ghemuiţi, înghesuiţi în poziţii nefireşti, absurde, ca nenorociţii de pe garrotte din ilustraţiile lui Goya. şi acoperiţi cu prelate.

Pe drum. săltînd puţin prelatele, apar clipiri de străzi desfundate, felinare, oameni zoriţi. Serviete, găleţi, basmale. Apoi o clădire pătrată, înaltă, în care sunt lumini; închisoarea. Proporţiile clădirii şi luminile produc o stranie senzaţie îmbietoare. Moment de nebunie: amintirea unei sosiri la Braşov, la hotelul Coroana, odată seara, spre toamnă, cu mama. Căldura din hol. Mirosul de fripturi dinspre restaurant. Un băiat se repede să ia geamantanele. Uşa turnantă. Zîmbete în jur.

Suntem primiţi cu bîte şi toroipane.

- (Prieteni dragi, de vreţi să vă pregătiţi pentru viaţă şi să nu aveţi surprize, bune sunt studiile, bună e ingineria şi mai bună meseria -brăţară de aur -, bune-s tehnica dentară şi sudura, bune sunt limbile străine şi biblioteconomia, dar după cum cea mai rapidă cale pentru a înţelege ce se întîmplă astăzi este a studia sfîrşitul imperiului roman -Montesquieu, Gibbon, Mommsen, Ferrero, dar mai ales Rostovţev ― tot aşa cea mai sigură metodă pentru a evita surprizele în viaţă şi a le putea face faţă cu oarecare calm, cea mai temeinică pregătire este studiul Calvarului şi al Golgotei. Asta e şcoala practică şi tehnică, asta e adevărata şcoală profesională a meseriei de om în lume.)

― De vreme ce individul nu are putere decît asupra limbajului că nu poate ieşi din el şi comunica decît prin el ― zice Brice Parain ― ce poate face? N-are încotro, trebuie să vorbească.

Prin cuvinte se afirmă adevărul, prin cuvinte se pot aduce liniştea şi fericirea.

Acţiunile nu sunt şi ele decît tot cuvinte, căci pot servi numai la afirmarea adevărului.

Două precizări :

a) Să ai ce spune. De aceea vorbesc rar oamenii care gîndesc şi simt. Şi reciproca: ..Să taci! Greu lucru cînd n-ai nimic de spus!" (Michel Corvin).

b) Cuvintele să fie convertibile, ca moneta-hîrtie. Pentru cuvinte convertibilitatea e în fapte, nu în aur.

253

Brice Parain: Curajul plăteşte peşin. Cuvîntul e perfid. S-a întors împotriva noastră fiindcă n-am făcut nimic pentru el... N-a produs decît deznădejde... Curajul, cînd e mare, se poate mulţumi cu ce face singur. Cuvîntul, pentru a fi adevărat, mai trebuie să lîc şi împlinit.

- Tot Brice Parain confirmă întrutotul esenţiala teză creştină asupra vieţii şi scopului creaţiunii: „Singura noastră bogăţie, care e bucuria de a trăi".

Bucureşti, noiembrie 1970

Incinerare la oribilul crematoriu: sala aceea în stil francmason, lorga ar fi spus sinagotic, şi placa de gramafon care rîcîie şi scîrţîie timp de peste trei sferturi de oră cu fadinguri lungi datorate uzurii, cei prezenţi simţindu-se şi mai stingheriţi.

Aici parcă mai mult ca la cimitir se simte cît de singur e fiecare.

(Porcul omorît la Clucereasa, în ajun de Crăciun şi pîrjolit în curte în vreme ce - împrejur - porcii ceilalţi zburdă şi grohăie. Sau găinile şi puii care se năpustesc să mănînce maţele şi pieliţele găinii curăţate; ciugulesc cu atenţie, nu lasă o tărîmă.)

Toată lumea în picioare de o parte şi de alta a unui catafalc acoperit cu o pînză. La Indieni şi la Romani rugul ardea, era un spectacol, se producea o participare. La ţară e pămîntul, sunt bocitoarele, preoţii, natura. Aici nu-i decît aşteptare, plictiseală în sunet de muzică pompoasă şi stridentă, golul şi singurătatea fiecăruia. Un fel de şedinţă: de s-ar termina!

Factorul comun al oamenilor poate fi numai Dumnezeu, numai prin el ne putem reciproc tolera şi încerca să ne iubim. In lipsa acestui catalizator reacţiile rămîn de respingere şi indiferenţă. Laplace credea că se poate lipsi de această ipoteză, dar progresul ştiinţific 1-a determinat pe Wemer Heisenberg să ceară sprijinul filosofiei, iar lumea de rînd s-a convins că are nevoie de acest ocol pentru a nu se preface în ţarc de animale, ori în casă de nebuni.

- Puritatea absolută, absolută, da, o admitem. Dar virtutea (care-i înfnnare, deci presupune dorinţa păcătoasă) ne indispune.

Şi totuşi G. B.