N. Steinhardt Jurnalul fericirii

Shaw recunoaşte că virtutea, fiind obţinută prin luptă, e superioară. Lui Dostoievski i se datorează o viziune ce pare definitiv explicativă: am fost în paradis, în lumea inocenţei; am căzut, ne-a murdărit păcatul; prin mîntuire ieşim din mocirlă şi ne îndreptăm iar spre inocenţă; de data asta însă va fi o inocenţă meritorie căci va

254

păstra, îngrozită, amintirea răului şi va fi afirmarea conştientă a binelui, o trăire nu o simplă stare. Aşa se înţelege de ce omul va fi socotit deasupra îngerilor.

Gherla, ianuarie 1964

Portretul lui Dorian Grav, povestit de inginerul Rosetti.

îl povesteşte foarte bine, dar ca pe o istorioară fantastică.

Eu cred că este un roman creştin cu teză morală: anume că de realitate nu putem scăpa. Undeva, ea se înscrie. Nu există procedeu -artă, minciună, făţărnicie, iluzie ― care s-o poată împiedica, pînă la urmă, să se manifeste pe unul din planurile vieţii.

Dorian Gray şi portretul nu pot fi simultan frumoşi: ori în fiinţa vie, ori în imagine, realitatea e înregistrată.

Arta poate transfigura, dar nu poate escamota realitatea.

Dictaturile care-şi creează lumea lor perfectă sunt şi ele confruntate cîndva de foiţele paralele ale realităţii.

Limbajul con\ enţional al lui Orwell (neiv.speak) sau chestionarele de care vorbeşte Soljeniţin în Pavilionul canceroşilor nu pot împiedica ― şi nici cele mai ticluite rapoarte ― consemnarea răului şi realităţii.

Poate că realitatea e aceea care va birui, oricît de tîrziu, porţile iadului, porţile iluziei şi ale minciunii care-şi închipuie, prosteşte, că pot sugruma tumoarea răbdător creseîndă.

(Degeaba trece Talmudul răstignirea sub tăcere.)

Februarie 1934

La Braşov cu mama şi Virginia. E, în iama, o zi de toamnă caldă; spre seară începe a ploua mărunt şi des. Pe la zece. mama şi Virginia rămînînd la hotel, ies să mă plimb. Simt, brusc, dorinţa de a intra într-o biserică.

Biserica Neagră, fireşte, e închisă. încerc o ciudată senzaţie de biîndeţe, de apropiere a pietrelor acestora uriaşe; monumentul nu striveşte străzile şi casele, s-ar zice că are o forţă ocrotitoare. închisă e şi biserica catolică şi, ceva mai încolo, una ortodoxă. Urc pînă în Şchei, la biserica Sf. Nicolae, la care mă uit de dincoace de gardul care o înconjoară. Străbat apoi cîteva din ulicioarele în pantă ale Şcheilor. Revin in centru şi mai umblu multă vreme pe străzile aproape pustii, în ploaia călduţă, odihnitoare.

Biserici sunt: închise; mă uit, în întuneric par severe, mari. inaccesibile.

255

1953

Teoria pluralităţii planurilor de conştiinţă, a lui Ionel Gherea, mi-o confirmă avocatul D. Gh., de la Oficiul juridic al ministerului unde am fost primit ca registrator la arhivă.

Om cult şi talentat, D. Gh. e jurist şi compozitor. E membru de partid şi totodată „reacţionar" cum mai convins nu se poate. înjură - cu vorbe alese - minciunile oficiale şi soarta care-1 oblrgă să le cînte în slăvi (cu vorba, cu scrisul şi cu partiturile). E obişnuit să trăiască bine, o leafă nu i-ar ajunge, aşa încît n-are încotro, e silit să se supună. Dar la oficiul juridic, între prieteni şi oameni de încredere, poate deschide supapa, işi poate da drumul, răsufla, răcori.

Cînd însă vine de la cursurile politice pe care le ţine la Uniunea compozitorilor (căci ştie teorie şi e pus să şi predea) nu rezistă plăcerii de a povesti ce bine şi clar a expus marxism-leninismul: bucuria i se citeşte pe faţă, o bucurie pe bună dreptate mîndră; legitimă. Doar a _ vorbit frumos. Şi se referă şi la conţinutul prelegerii, ca şi cum ar rezuma vreun curs de vară, savant şi popular, la universitatea de la Văleni.

E sincer şi cînd se leapădă de Mamona şi cînd se făleşte cu talentul său de conferenţiar al unei doctrine pe care o detestă. Simultaneitatea dualităţii planurilor de conştiinţă e perfectă, iar taina e de nepătruns. Fiecare cu nle sale; cele două fiinţe coexistă paşnic. Mă întreb ce se va întîmpla cînd vor comunica, totuşi, potrivit ideii din Dr. Jekyll şi Mi: Ilyde: groaza dublei personalităţi e că despărţitura nu poate dura mult. Sau poate că Robert Louis Stevenson greşea şi că dedublarea e posibilă pînă la Judecata de Apoi?

(Tema de reflecţii, gioco.so:

Luca 12, 2―3: „Nimic nu este acoperit care să nu se descopere şi nimic ascuns care să nu se cunoască. De aceea cîte aţi spus la întuneric se vor auzi la lumină şi ceea ce aţi vorbit la ureche, în odăi, se va vesti de pe acoperişuri".)

Jilava, inai-iimie 196(1

Starea de euforie şi recunoştinţă de după botez mă îmboldeşte să caut prilejuri de a face binele şi a mă arăta cît mai prevenitor, sen iabil, fără cusur. Şi cît de bucuros mă simt ca-s atît de liniştit şi de indiferent faţă de micimile şi deşertăciunile din jur!

Prima lecţie de modestie şi trezire la realitate mi-o însuşesc în celula unde am fost transferat după ieşirea din cea în care am primit botezul.

256

Fereastra e bătută în scînduri, dar sus e un pătrat mic neacoperit. Pe acesta îl putem ţine închis sau deschis. In principiu este interzis a te apropia la mai mult de doi metri de fereastră, dar unii gardieni se fac că nu văd şi în camera aceasta suntem lăsaţi a manipula pătrăţelul după voie.

Jumătate din cameră doreşte să-1 ţină închis. (Vreţi să ne omorîţi? Trage dom'le, e un curent ucigător!)

Cealaltă jumătate susţine să fie deschis. (Vreţi să ne omoi iţi? Ne sufocăm dom'le, e o căldură de moarte.)

Ce minunată ocazie de a-mi arăta mărinimia, blîndeţea şi detaşarea. Zic: cum vreţi, mi-este egal, nu mă pronunţ.

Pe loc se realizează unanimitatea celulei, care mă duşmăneşte. Din toate părţile se aude: ce, vrei să te pui bine cu toată lumea? Vrei să fii şi-n car şi-n căruţă, şi cu slănină-n pod şi cu porcu-n coteţ, nu-ţi merge, ori cu came ori cu brînză... Ura e generală, a ţîşnit spontan şi sincer.

Modestie, băiete! Ia-o încet. Nu sunt nici şase luni de cînd ai intrat la puşcărie şi nici două de cînd te-ai botezat şi te şi crezi Simion Stîlpnicul! Mai uşor cu nepărtinirea şi dispreţul faţă de mărunţişuri.

[mi trebuie cîteva zile ca să înţeleg. Votez cuminte pentru fereastra deschisă. Toate se potolesc ca prin farmec. Jos de pe capră, jos de pe stîlp, tomhe c/e la branche^v\

- Misterul:

Simone Weil: Cel mai teribil paradox al libertăţii creştine este că a fi ales de Dumnezeu înseamnă a fi părăsit de el.

Pascal: Dacă Dumnezeu există trebuie să fie de neînţeles.

Thomton Wilder: Semnul sub care stă calea lui Dumnezeu este semnul ciudăţeniei. Dumnezeu este ciudat. (Cuvîntul englezesc .strânge poate fi tradus şi prin: straniu.)

- Deoarece lumea nu e numai materială, deoarece o susţin forţele spirituale*, înseamnă ca forţele spirituale negative sunt distrugătoare.

* Soljeniţin (Casa Mutrioiiei): „Nu se spetea să-^i cumpere lucruri şi apoi să Ic păstre/c mai dihai decîl propria-i viaţă.

Nu alerga după găteli. După veşmintele care-i împodobesc pe cei sluţi şi pe cei dăunători.

Neinfeleasă, părăsită pină şi de soţul ei. mamă care înmormintase ş..se copii, dar nu şi firea ei prietenoasă, străină in ochii surorilor şi nurorilor ei. lucrînd prosteşte pe degeaba pentru ceilalţi nu agonisise avuţii să le aibă în ziua morţii. O capră de un alb murdar, o miţă cu picioarele strîmbe, nişte flCUţi...

Şi noi toţi trăind în jurul ci nu înţelesesem că ea era dreptul acela despre care vorbeşte proverbul şi tară de care nu există sat să poată dura.

Nici oraş.

Nici pămintul nostru întreg.'" (Kola aut.)

257

Brice Parain: ..Minciuna, viclenia, calomnia pot fi mai groaznice decît gloanţele unui revolver."

La ce se poate aştepta o societate care preface bănuiala, invidia şi denunţul în principii călăuzitoare? Machiavelli: „Seamănă cucută şi se aşteaptă la holde mănoase".

- Apoc. 3, 20: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine."

Dar pe ilustraţii uşa este reprezentată de obicei iară clanţă. întreabă un copil: cum poate intra de vreme ce nu e clanţă? Răspuns: clanţa e pe dinăuntru.

15 Noiembrie 1969

Invitat la Huşi de părintele Mina. în jurul desfiinţatei episcopii, transformată în muzeu regional, li s-a îngăduit foştilor călugări de la schitul Bradiceşti să înjghebeze o mică şi modestă comunitate mînăstirească. S-au aciuiat în dependinţele şi grajdurile episcopiei, de­teriorate rău; le repară pe cît pot şi refac biserica, foarte mare, cu hramul Sfinţii Apostoli.

Sunt primit cu prietenie. Stareţul e un bătrîn cu barbă lungă, albă, ca-n basme şi legende. (Lasă arhimandritului toată grija schitului...) Au o vie destul de întinsă, o îngrijeşte cu pricepere unul din ei, şi o cramă aşezată în pivniţele palatului episcopal: datează din vremea lui Ştefan cel Mare, cramă adîncă, rece, cu bolţi uriaşe şi butii cît toate zilele. De aici scoate chelarul un vin fără pereche; mi se încredinţează şase sticle ca vin de împărtăşanie pentru Schitul Dărvari.

Totul e meritoriu şi înduioşător, iar strădaniile călugărilor impresionante. Două lucruri însă nu-mi sunt după voia inimii: apa, la Huşi, e puţină, proastă şi sălcie. (Iar în mintea mea noţiunea de mînăstire e legată de aceea de apă curată şi înviorătoare.) Apoi, la masă, de lăsata secului, vine vorba de un călugăr, coleg de-al lor, rău bolnav, care se atlă - după cîte înţeleg - singur într-un loc îndepărtat. Stareţul întreabă dacă s-a dus să-1 vadă şi să-1 ajute cel căruia i se ceruse s-o facă. Nu numai că nu s-a dus - a fost năpădit de treburi - dar mai şi adaugă o justificare: bolnavul nu e singur, e cu Dumnezeu.

Ceilalţi par mulţumiţi de explicaţie şi dau din cap: aşa e, nu e singur, e cu Dumnezeu.

258

îmi trece prin minte să-1 întreb pe cel cu misiunea neîndeplinită: desigur că bolnavul nu e singur, ci cu Dumnezeu, dar dumneata, cuvioase, care cunoşti porunca de a-ţi iubi aproapele şi ai citit parabola samarineanului milostiv şi nu ai dat ascultare poruncii stareţului, domnia ta eşti sigur ca eşti cu Dumnezeu?

- Thornton Wilder: „Numai cei ce şi-au dat seama de nefiinţa lor sunt în stare să preaslăveascâ lumina soarelui."

1969

Un biolog, H. Laborit, a descoperit (?) o substanţă, AG 256 care - în organism - nu face decît să transmită durerile la creier.

[vlaterialitatea aceasta neaşteptată, departe de a duce apa la moara ateiştilor, îi înfundă. E de neconceput s-o credem întâmplătoare. Imposibil să se fi iscat din senin o substanţă specializată în transmiterea durerilor. Adăogîndu-se colac peste pupăză desăvîrşitei angrenări a funcţiunilor, alungă ideea hazardului cu măturoiul.

Căci dacă, la urma uimei, am fi dispuşi să admitem că prin simplul joc al întîmplăni particulele elementare (şi stările materiei) s-au aglomerat alcătuind atomi care la rîndul lor prin îmbinare au fonnat molecule (cu putere selectivă!), care şi ele s-au strîns în celule, apoi în micelii care prin altă aglomerare au dat naştere la ţesuturi care şi ele s-au adunat în organe care au alcătuit apoi aparate care au creat sisteme ce s-au închegat în fiinţă, dacă tot acest lanţ continuu, aglomerat şi aglutinat ar putea fi eventual privit ca simplu produs al întâmplărilor, apoi e foarte greu (şi prea puţin probabil) de conceput că tot din întîmplare s-au ivit substanţe specializate, purtătoare ale durerii.

Tocmai materialitatea aceasta îmi dovedeşte existenţa unui plan, unor intenţii, unui program - realizat cu acelaşi material - de un creator. De vreme ce rezultatele (d. ex.: durerea) nu sunt efecte secundare (joc secund), ci prevăzute, prezenţa unui creator e implicată.

Creator, fireşte, şi nu doar atît: mare arhitect, demiurg, mare anonim. Hristos Mîntuitorul, Unul din Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, e altceva. Pe El nimic nu-1 dovedeşte în sens judiciar, nu-1 dezvăluie prin logică; e în afara logicii sistemului; e neaşteptatul, paradoxul; la El ajungem prin liberă şi zie-socotită credinţă. El şi năruie totodată orice explicaţie strict materială, în care nu încape. „Cred întru Tine, dar mă rog Ţie întăreşte credinţa mea. Te iubesc, dar mă rog Ţie sporeşte dragostea mea..."

259

1971

Malraux la nevenirea lui [uda la picioarele Crucii se gîndeşte, cind scrie, că nici Chateaubriand nu s-a dus la Sf. Elena.

- Ce ne-au prevestit Saint-Simon şi saint-simoniştii, societatea industrială In care-şi puneau toată nădejdea, s-a realizat.

Apologul, desigur, e genial ca proorocire; dar e şi stupid, pierzînd din vedere că a doua zi după ce regele, tratele regelui, prinţii, miniştrii, conţii, episcopii şi prefecţii vor fi pierit, prima grijă a muncitorilor, inginerilor şi altor „industriaşi" va fi să aleagă alţi „paraziţi" - nu aceiaşi (cu toate că...) - dar în orice caz alte personaje tot „politice", „statale"', „ceremonioase".

Noua zeitate a societăţii industriale a descoperit-o Brice Parain, e preţul de cost, nu alta. Dacă demnitatea individuală a omului s-a pierdut fără urmă, efectul nu e un rezultat al barbariei, ori o ignoranţă, o cruzime stupidă, ci un mod de a fi al civilizaţiei industriale. Organizarea industrială este rezultatul unei concepţii transcendentale al cărei sediu nu se află în individ, ci în colectivitate.

„Este evident că civilizaţia industrială impune dictatura... //; cele din urmă totul tine de preţul de cost... nici măcar nu domnesc inginerii ori directorii ori administratorii, ci preţul de cost, iar toţi guvernanţii nu-s decît slugile lui."

- în sprijinul tezei din Doktor Faustus (că muzica dodecafonală a lui Arnold Schonberg e demonică întrucît se întemeiază pe armonii altele decît cele receptate cu plăcere de organele auditive create de natură şi încearcă să edifice o altă lume unde serii arbitrare înlocuiesc melodiile) scrie Emest Ansermet.

Timpul muzical nu e o „viteză", măsura şi-o trage nu din timp, ci din cadenţă, iar durata noastră psihică este ondulatorie. între duratele noastre psihice şi momentele energetice muzicale relaţia nu poate fi decît continuă şi curbă. Doar fraza melodică dispune de curbură şi de arcul logaritmic, mijloacele unei receptări ondulatorii sunt impuse de psihologia noastră.

Nu-i oare la fel în artele plastice?

Arta e concentrare a vieţii (definiţia lui Balzac), transcendare şi transfigurare, dar nu poate fi revoltă împotriva armoniilor fundamentale: pe acestea, dimpotrivă, ni le apropie, ni le intensifică, ni le dezvăluie.

- Nu de aripi are nevoie spiritul omenesc, spune Bacon, ci de plumb. Cu prea mare uşurinţă se avîntă în cele mai înalte abstracţiuni pier/înd orice contact cu omenescul şi realitatea.

260

- Definiţii ale artei, dovedind că arta nu-i, cum cred unii, demonică. „Scrisul e o formă a rugăciunii" (Kafka).

„Scrisul ca şi dragostea e poezie" (Arghezi).

„A picta vise şi a căuta absolutul. Obiectele sunt numai idei simplificate"' (Gauguin).

„Rostirea tainei prin taine" (Kandinsky).

„Limbajul desenului reîmprospătează ideea paradisului şi culorile străvechiului tablou" (Hugo Ball).

- Bucuria de a trăi, caracteristică a creştinismului.

Marcel Jouhandeau: „Faptul că viaţa-i o sărbătoare i-a scandalizat pe unii. Dacă au ales să fie nefericiţi, treaba lor... Deşi am parte de toate grijile, toate necazurile, toate dezamăgirile, nimeni nu află nimic, nici măcar eu."

Asta-i curată isihie şi fidelă ascultare a cuvintelor domneşti: Dacă vrei să-mi urmezi Mie, ieşi clin tine.

- Doctrinele vitaliste, toate, orice nume ar purta după pretextele economice ori doctrinare în numele cărora au pus mina pe putere, sunt vizate de Denis de Rougemont: scopul lor nu e de a desfiinţa zeii, ci de a le înşfăca puterea divinizînd-o pe acest pămînt.

(„Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios întru asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al tîrîtoarelor... ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii..." Rom. 7, 23-25)

- închisoarea ca şcoală de adevăr.

Oscar Wilde: „Viaţa de închisoare te ajută sa vezi oamenii şi lucrurile aşa cum sunt în adevăr... Cei de afară se lasă amăgiţi de iluziile unei "vieţi mereu sechimbătoare. Se mişcă odată cu viaţa şi contribuie la irealitatea ei."

BUGHl MAMBO RAG

-.pe urinele panterei Baghem... pînă la urmă şi generalul Fini, autorul Epignozei, a renunţat la spiritismul dumneavoastră... cea mai hună miere fiind cea de salcîm... fanerogamclc... îi spune Marcellus lui Dcmctrios...

261

1971

Aha! în Bhagavad Gita lucrurile nu-s luate uşuratic, iar principiul egalităţii este examinat mai de aprope. Şi nu cumva par a se referi la o „şcoală", pe care o ştiu şi eu, versurile acestea :

„Făpturile demonice nu ştiu nici să progreseze nici să se oprească, în ele nu există nici curăţie, nici regulă de purtare, nici adevăr;

- Lumea, spun, este tară adevăr, iară bază, fără stăpîn; născută fără înlănţuire cauzală, avînd capriciul drept temei; ce altceva?

- Sprijinindu-se pe sistemul acesta, sufletele acestea pierdute, minţile acestea slabe

stăpînesc lumea prin fapte de cruzime şi sunt hotărîţi s-o distrugă.

- Dedaţi dorinţelor ce nu pot fi îndeplinite, plini de făţărnicie, mîndrie şi dispreţ

iau din cauza tulburării minţii apucături rele, iscă deprinderi josnice.

- Cuprinşi de nenumărate griji ce şfirşesc odată cu moartea, avînd mai presus de toate dorinţele şi bucuria cărnii, sunt încredinţaţi că asta e totul"?

..Slavei lui Dumnezeu este să ascundă lucrurile, iar mărimea împăraţilor este să le scoată la lumină. "

Pilde 25, 2

- întreabă. Cere. Bate. îndrăzneşte. Nu te teme. Nu te spăimînta. Stăruie. Năvăleşte. Fii treaz. Fii întreg la minte.

Tot atîtea îndemnuri care cu prisosinţă arată că nu se cuvine să fim proşti! Dovadă e însuşi faptul că Dumnezeu e un Dumnezeu ascuns, că trebuie să-1 aflăm, să-1 descoperim; că lumea Lui trebuie s-o putem descifra. Nimic nu ne e dat mură-n gură, natura e complicată şi dialectică, dincolo de complicaţii şi dialectică ni se cere s-o desluşim; sensurile ei stau dincolo de realitatea imediată. O vastă cimilitură în care numai o minte întreagă se poate descurca. Şi pînă la urmă, în acest rebus, îl găsim pe Dumnezeu ascuns - unde? în locul cel mai puţin probabil fiindcă era cel mai evident - unde nu ne-am fi gîndit, ca în Scrisoarea lui Poe - înlăuntrul inimii noastre!

Le pur cnnui de vi\re °