N. Steinhardt Jurnalul fericirii

mine nu mă dau gata prostiile solemne şi gogoriţele pretenţioase ale presei din Sărindar.

303

1971

Mişcarea „Gay Christianity" din Statele Unite mi se pare un pleo­nasm, după cum Manole spunea că termenul „guvernul autoritar" e un pleonasm. („Că ce fel de guvern e acela fără autoritate?"') Creştinismul e religia fericirii, nu are nevoie de adaosul „gay", care-i implicat in numele însuşi al religiei învierii şi transfigurării, a bunei vestiri. O veste bună ce altceva poate produce decît bucurie'?

― Vae victis.

Huxley: suntem pedepsiţi pentru că am fost pedepsiţi.

Maria-Antoinetta către doamna Campan: suntem pedepsiţi pentru nenorocirile noastre.

Şi Evanghelia ştie să fie aspră: celui ce n-are (n-are credinţă, nădejde, fapte bune, rost pe lume) şi puţinul pe care-1 are (şi nu-1 rodeşte) i se va lua.

― Nu vrem să admitem că există şi taine, asta-i nenorocirea. Dostoievski: Ce-i taina? Torul e taină, prietene, taina lui Dumnezeu

e pretutindeni... Cît de bine e pe acest pămînt, dragul meu... Şi că există şi taine, cu atit mai bine.

- Divinitatea şi credinţa sunt parametri ineluctabili, de care nu te descotoroseşti în veac. Obţii numai, cum spune Huxley, transferări. Ştiinţa în zilele noastre n-a desfiinţat teologia, a înlocuit-o.

Dostoievski o ştia de mult:, A trăi fără Dumnezeu nu-i decît chin... Omul nu poate trai fără a îngenunchea... Dacă-1 alungă pe Dumnezeu, îngenunchează în faţa unui idol de lemn sau de aur, sau imaginar. Sunt idolatrii cu toţii, nu atei."

- lată că o dată cel puţin iudaismul a rupt registrele contabile şi le-a azvîrlit foile nebuneşte în văzduh. Rabi Nahman din Braţlav: n-avem nevoie de nimic altceva decît de niţică viată dulce.

Bucureşti, 1964

„ Citadela " de Saint-Exupery. Cartea tipărită nu reprezintă versiunea definitivă: autorul n-a apucat să o stabilească. Sunt şi contradicţii şi o atmosferă pseudo-nietzscheană, care stinghereşte: Dar şi lucruri minunate. Copiez:

„Le-am urit deşteptăciunea care nu era decît de contabil."

304

,Aşa că esenţialul în luminare nu este ceara care lasă urme, ci lumina."

„Aud glasul nebunului: trebuie să dărîmăm zidurile acestea inutile şi să nivelăm scările acestea scurte care complică mersul. Atunci omul va fi liber. Dar eu răspund: atunci oamenii vor deveni vite de obor şi de teama de a nu se plictisi vor născoci jocuri neroade care tot de reguli vor fi conduse numai că vor fi reguli fără măreţie."

„Căci e întotdeauna posibil să surpi templul şi să ridici piatra pentru un alt templu. (Şi celălalt nu e nici mai adevărat nici mai fals, nici mai drept nici mai nedrept.)"

„Oricine înjoseşte înseamnă că e josnic."

Despre prietenie: „întrucît e năruit ceea ce ţi-a plăcut mai mult la un om pentru că mai e şi altceva ce nu-ţi place?"

(Comentariu: dezamăgirea în prietenie e un simptom care dezvăluie niveluri mai profunde. Ne doare nu mîrşăvia pe care o descoperim la celălalt - la urma urmei nu ne sinchisim de ea - ci descoperirea propriei noastre mîrşăvii reflectată la celălalt, căci nu ne-am fi împrietenit dacă nu exista între noi un fond comun, aceleaşi ape subterane pe care sunt clădite două case şubrede.)

„Om este acela care poartă într-insul ceva mai mare decît el."

Despre rugăciune:... „Căci nu mă apropiasem de Dumnezeu, un Dumnezeu care te lasă să te apropii de el nu mai e Dumnezeu. Şi nici dacă ascultă de rugăciune. Şi pentru întîia oară ghiceam că măreţia rugăciunii stă mai ales în aceea că nu i se răspunde şi că în acest schimb nu intră urîţenia vreunui negoţ. Şi că ucenicia rugăciunii este ucenicia tăcerii." (E exagerat şi eretic, imitaţia nietzscheană e vădită, dar cuprinde gîndul exact că la rugăciune omul este cel care trebuie să se străduiască a prinde ce i se spune.)

14 iulie 1963

Există o ură neîmpăcată împotriva binelui şi o groază adîncă şi dispreţuitoare faţă de tot ce este frumos.

într-atîta încît mă întreb dacă surprinzător nu e faptul (care-i indigna pe cărturari şi farisei) că Hristos mitica şi bea cu vameşii şi păcătoşii, ci faptul că vameşii şi păcătoşii mîncau şi beau cu Hristos.

Estă o minune că Hristos cel fără de păcat se simţea ca printre ai săi în societatea ticăloşilor. Dacă stăm să ne gîndim bine, minune şi mai mare (şi care constituie încă o dovadă, dirimantă, a divinităţii Sale) este

305

că aceşti ticăloşi consimţeau să petreacă în tovărăşia neprihănirii. Cum de-au răbdat? La început, căci apoi ciudatul lor comesean a făurit din ei făpturi nouă. Dar la început singura explicaţie a înfrîngerii unei porniri atît de înverşunată la fiinţa omenească este că Domnul a tăcut o minune care deşi nevăzută (şi uşor trecută cu vederea) nu e mai puţin uluitoare decît celelalte toate.

1965

Nici una dintre virtuţi şi nici unul dintre atributele divinului nu poate fi izolat şi idolatrizat. Numai cumpănitul lor ansamblu reprezintă desăvîrşirea.

Ca atare, nici adevărul - singur - nu e un criteriu absolut. Citind pe Luther (De setvQ arhitrio) mă conving şi mai mult de aceasta şi-mi amintese aforismul lui Pascal: „Pînă şi din adevăr îti poţi face idol, deoarece adevărul fără dragoste nu e Dumnezeu, ci e chipul lui, şi-i idol, pe care nu se cuvine nici să-1 iubeşti nici sa i te închini."

BUGH1 MAMBO RAG

...Aşadar nominativ puruşâ, acuzativ puruşam, instrumental puruşena, dativ puruşaia, ablativ puruşat, genetiv puruşasia, locativ puruse, vocativ punişa... conjugarea a IV-a: audiverim, audiveris, audiverit, audiverimus... o mangustă mîncată de cobre... audiveritis, audiverint... ii spune Demctrios lui Marcellus...

1935

Manole: Uite, eu n-am nimic împotriva literaturii. (Vezi bine; mi-a mărturisit că a scris un roman, se cheamă Freud şi Conu Costache). Dar politica e altceva. Politica stă deasupra. Mai înîti politica. Şi să nu-mi spui altfel, că ţi―1 citez nu numai pe Maunas ci şi pe Joseph de Maistre care i-a pus pe literaţi şi pe oamenii de ştiinţă la locul lor. Uite, cazul Momy.

Dacă Momy nu murea în 1865 e foarte probabil că politica faţă de Prusia şi Italia ar fi fost altfel dusă şi poate că războiul nu izbucnea în 1870. Momy se împotrivise influenţei exercitate de Eugenia. Deputat în timpul monarhiei din Iulie, nu era un om tăcut de Napoleon al Ill-lea. Ca ministni s-a arătat capabil; îi îndemna pe funcţionari să nu fie birocraţi.

306

în greaua sarcină de preşedinte al corpului legislativ a fost neîntrecut, în 1863, cînd cu intrarea lui Thiers în Corpul legislativ, a declarat că îl bucui.î această alegere a unui adversar. Curtenitor şi politicos, avea o grijă osebită pentru respectarea liniştii ori de cîte ori vorbea un deputat opo/iiionist, ţinea ca acesta să fie ascultat cu atenţie şi deferentă. Emile Ollivier a putut afirma în plin Corp legislativ că e republican şi n-a fost nici arestat, nici ucis, nici sterilizat, nici închis într-un ospiciu, nici măcar admonestat. Cu Emile Ollivier tactul lui Morny a dat rezultate excelente: Ollivier a trecut de partea imperiului. Reformele liberale din 1860 sunt datorate lui Morny, care-i spunea lui Ollivier că el unul a fost întotdeauna conservator şi liberal.

Şi ce face Alphonse Daudet? în Le nabab îl prezintă pe Momy sub numele de duce de Mora. Tabloul lui Daudet, din punct de vedere literar, e frumos. Din punct de vedere istoric, e fals. Morny fusese în tinereţe un dandy, rămăsese pînă la sfîrşit un om de lume elegant. Dar n-a fost deloc mondenul frivol pe care şi-1 închipuie Alphonse Daudet. Mora e mondenul cinic, stricat, atotputernic şi senzaţional, e impecabilul snob. E Brummel. Daudet recunoaşte că e şi Richelieu, dar portretul e făcut din culise, de nu din oficiul de lîngă bucătărie. Morny n-a fost un duce milionar, un om politic fără scrupule, un „parizian" în sensul romanelor de aventuri galante, un demnitar luxos şi leneş. Daudet a văzut numai pe mondenul blazat şi obosit, pe satrapul putred. Pe marele om politic inteligent şi harnic, n-a ştiut sa-1 vadă. La lumina luminărilor i s-a părut că desfrîul îl doboară pe Momy; micului provincial şi gazetar, secretarului (şi doar nu era slugă!), nu-i venea a crede că un om atît de bine îmbrăcat poate fi obosit din cauza muncii, eforturilor şi activităţii ce depunea ca preşedinte al Corpului legislativ. Momy a murit învins de muncă, după ce a îndeplinit cu abilitate şi strălucire o funcţie mult mai delicată şi mai extenuantă decît aceea de împărat. Istoria nu trebuie să-1 judece după cele spuse, fără răutate de altfel, de un secretar pe care-1 scăpase din mizerie şi de la moarte (pentru că îi dăduse mijloacele de a-şi vindeca tuberculoza). Ea trebuie să-i recunoască acestui om inteligent, cumsecade şi muncitor toate meritele lui. Tu ştii că eu nu-s bonapartist, dar nu e drept ca al doilea imperiu să apară ca dictatura destrăbălaţilor din veacul trecut. în sunetele valsului, Napoleon al III-tea n-a ordonat crime şi, printre orgii, Momy n-a delapidat banul public. Nu e Aretinul. Numai imaginaţia dezlănţuită a cititorilor de romane în fascicole şi-i închipuie pe Napoleon al III-lea şi pe Morny ca pe nişte Aretini. Dar veacul nostru, mă, oferă spectacole atît de senzaţionale încît cei care nu pot crede că în secolul al XlX-lea o dictatură putea fi un simplu regim politic neparlamentar al unor oameni de ispravă şi al unei societăţi normale nici nu pot fi condamnaţi.

307

― Giono, în timpul ocupaţiei Franţei de către Germani: Să ne supunem. Mai bine un măgar viu decît un leu mort.

Aşa e. Aşa e. Eroismul e ridicol şi fals, vorbele mari sunt goale, bătrînii îi trimit pe tineri la război, bogaţii îi îndeamnă pe săraci să rabde, sătulul îi dă flămîndului sfaturi... Da, da, da. De trei ori da. Comeille e răsuflat, iar cu sentimente frumoase nu se face literatură bună. Viaţa n-are preţ.

Ştiu. Dar nu e mai puţin adevărat că eroismul şi demnitatea au şi ele „păYţile lor", vorba lui Gorică. Şi au gesturile demne şi purtările eroice un farmec al lor, un haz propriu, o forţă emoţională care nu-s chiar de trecut cu vederea. (Unde mai pui că într-o celulă e mult mai plăcut să ai drept colocatari adepţi ai onoarei decît părtaşi întru cedare de-ai lui Giono, în privinţa cărora sunt pornit a crede că ar isca zilnic discuţii centrate asupra distribuirii gamelelor.)

Exemplu: Sf. Petru cînd zice: „Du-te de la mine, Doamne, că sunt om păcătos" (Luca 5, 8), ori cînd cere să fie răstignit cu capul în jos. Ofiţerul german care ordonă plutonului său a da onorul lui Bergson în curtea comisariatului unde bătrînul venise ca să fie trecut pe listele de evrei. Sau Bergson însuşi, catolic din convingere, care nu acceptă să se boteze în timpul ocupaţiei străine pentru ca să nu poată fi bănuit că a iacut-o din interes. Sau - e o reacţie în lanţ - preoţii catolici care-1 consideră totuşi drept creştin şi botezat cu „botezul intenţiei".

Sau legenda prinţesei Godiva care s-a învoit să călărească goală pe străzile oraşului Coventry pentru a obţine de la soţul ei ridicarea unor împilări - şi nici unul din locuitorii oraşului n-a ieşit din casă, afară de unul singur pe care concetăţenii săi nu l-au pedepsit decît nemaivor-bindu-i niciodată. Sir Lawrence Mont îşi trimite cuscrul, pe Soames Forsyte, în casa marchizului de Shropshire. Pentru a-i înlesni marchizului participarea la o acţiune de binefacere, Soames se oferă să-i cumpere un tablou atîmat în sufrageria casei. Proprietarul vrea să dea jos tabloul pentru ca să poată cumpărătoml vedea semnătura pictorului. De vremea ce-i aici, zice Soames, dovada-i ca şi făcută, nu-i nevoie să vă deranjaţi. Mont ar fi fost încîntat de cavalereasca purtare a burghezului său cuscru, dar numaidecît după aceea ar fi simţit o strîngere de inimă cînd Soames îi răspunde marchizului că nu poate plăti cinci sute de lire pe tablou. (Va să zică tot neam de negustor a rămas, tocmeala i-a intrat în sînge!) E prea puţin, adaugă Soames, şi indică un preţ mai mare. Marchizul se împotriveşte. Dacă vreţi, încheie Soames - şi l-ar fi dat gata pe Mont - eu nu mă tocmesc.

- Că rolul credinţei este hotărîtor în tot ceea ce aparţine domeniului ideativ am ştiut-o mult înainte de a fi primit harul. Din dreptul public, din citirea lui Ortega y Gasset, din spusele lui Manole.

308

Şcoala de drept privat de la Lyon, urmînd teza lui Em. Levy, arătase că, în cele din urmă, dreptul de proprietate nu are alt temei decît faptul că ceilalţi oameni cred despre proprietar că e legitimul deţinător al bunului. Dacă nu există titlu de proprietate (sau se merge dincolo de cel mai vechi act disponibil), prescripţia de treizeci de ani rezolvă totul. Şi-n dreptul public nu e altfel. Puterea - enigmatica noţiune fundamentală a dreptului public, entitatea paralelă proprietăţii din dreptul privat - este ea însăşi o formă de credinţă.

Manole:

După ce a căzut de la putere, Troţchi povesteşte că a fost întrebat de nenumărate ori cum se face că a putut cădea? Celor care-1 chestionau astfel, Troţchi socoteşte că puterea le apare ca un obiect material pe care l-ai scăpat din mină, un ceas, o riglă sau un carnet. El însă dă cărţile pe faţă: puterea se pierde cînd influenţa anumitor idei şi anumitor stări psihice descreşte în sferele diriguitoare şi în rîndurile masselor. Se schimbă credinţele, se preschimbă sufletele, apar idealuri şi planuri nouă. Troţchi a căzut - el o spune, nu eu - nu pentru că s-au urzit comploturi împotriva lui, ci pentru că oamenii nu mai gîndeau şi credeau ca el, nu se mai aflau pe acelaşi plan spiritual cu el. f'se spunea că e individualist şi aristocrat, lui, teoreticianului revoluţiei permanente, pentru că massele erau obosite de revoluţie şi voiam să fie lăsate să trăncănească în jurul unei sticle de vin (vorba vine) ori să meargă la spectacole de balet ori să bîvfească în voie. Troţchi e tot pe poziţii revoluţionare, dar nu mai e popular şi cade dintr-o dată şi de la sine, nu-1 trînteşte nimeni, cade fără să intervină nici o catastrofă pentru că nu-1 mai ţine nimic, întocmai ca unul căruia i se surpă sub picioare scaunul ori scara pe care s-a suit.

Puterea nu e decît o stare, un rezultat: guvernanţii nu sunt la putere fiindcă au mijloacele de coerciţiune în mină, ci au mijloacele de coerciţiune la dispoziţie pentru că sunt la putere. Mă, cine crede altfel, crede ca persoanele care-1 plictiseau pe Troţchi cu întrebări, crede că puterea e un obiect care scapă din mînă, se cucereşte, se fură, se ascunde. Un fel de talisman, de coif al Nibelungului. Puterea nu e decît un element de gradul al doilea, provine, decurge de la un altul. Iar elementul iniţial e credinţa massei omeneşti care e cuprinsă într-o formă statală anume. Dreptul, aşadar, nu-i decît o religie, un sistem de credinţe.

Guvernanţii cad atunci cînd nu mai au vlagă şi voinţă de putere şi nu le mai au fiindcă s-a petrecut ceva înlăuntrul psihicului lor. Adevărul e că entuziasmul lor a pierit deoarece nu mai e alimentat de sentimentele massei. Scade potenţialul lor guvernamental, cum să nu scadă, de vreme ce a scăzut nivelul izvorului, adică s-a micşorat încrederea poporului. Guvernul e umbra, imaginea din oglindă, curentul electric, mandatarul; poate atîta cît i se deleagă. Oamenii care-1 compun sunt apţi să lucreze atîta vreme cît simt că sunt sprijiniţi; cîtă potentia agenâi le transmite

309

uzina generatoare, adică massa guvernată, atîta acţiune guvernamentală depun. Puterea e numele ceremonial pe care-1 poartă consensul nostru al tuturora, e voinţa comună a grupului, cea mai înaltă, voinţa generală de care tot vorbeau ăia din a doua jumătate a veacului al XVM-lea. înseamnă că între guvernanţi şi guvernaţi se stabilesc nişte raporturi sufleteşti şi că ocîrmuitorii - de la ţarişti la troţchişti - pierd orice siguranţă şi orice putinţă în clipa în care simt că s-a întrerupt curentul care-i lega de popor. Dar dacă lucrează tiranic şi tot nu cad? Asta înseamnă că trebuie să recurgem la tata Freud şi să constatăm că, inconştient, poporul îi sprijină şi nu este ostil tiraniei.

- Cardinalul de Retz, în acest text fundamental, e poate primul constituţionalist care a înţeles cum stau lucrurile: „Parlamentele nu-s oare idolul noroadelor? Ştiu că le socotiţi drept nimica toată deoarece Curtea este înarmată; tare vă rog însă a-mi îngădui să vă spun că trebuie socotite drept foarte mult ori de cîte ori se socotesc ele însele drept totul". Iată unde am ajuns: „încep ele însele prin a socoti armatele dumneavoastră drept nimica toată şi nenorocirea este că puterea lor stă în imaginaţia lor; şi se poate cu adevărat spune că spre deosebire de toate celelalte feluri de puteri, ele pot, cînd au ajuns la un anumit punct, tot ceea ce cred că pot."'

Possimt quia posse videnhu:

După Retz, un salt pînă la Robert Musil: „Crezurile omeneşti nu sunt, probabil, decît nişte cazuri particulare ale creditului. în iubire ca şi în afaceri, în ştiinţe ca şi la săritura în lungime, trebuie să crezi înainte de a cîştiga ori de a-ţi atinge ţinta; cum de n-ar fi la fel de adevărat şi-n viaţă în general?... Cînd această credinţă se isprăveşte - pentru că nu există nici justificare, nici acoperire - falimentul nu se lasă aşteptat: epocile şi imperiile se prăbuşesc aidoma afacerilor cînd creditul lor e consumat.

De hotăritoarele cuvinte ale cardinalului de Retz se leagă şi acestea, nu mai puţin înzestrate cu harul de a dezvălui lucruri ascunse, ale lui Joseph de Maistre: „L-am întrebat într-o zi pe un militar de seamă: Ia spune-mi, dommule general, ce înseamnă o bătălie pierdută? N-am izbutit niciodată să înţeleg bine ce e. Mi-a răspuns după o clipă de tăcere: habar n 'am. Iar după o a doua tăcere adaugă: e o bătălie despre care crezi că ai pierdut-o... o bătălie nu se pierde materialmente... Frederic al II-lea, de pildă, care oricum se pricepea în treburi de felul acesta, zicea: Să învingi înseamnă să înaintezi. Care însă e cel ce înaintează? E cel a cărui conştiinţă şi dîrzenie îl determină pe celălalt să dea înapoi... Imaginaţia e aceea care pierde bătăliile."'

310

- Necesitatea unui plan de-al doilea, adică a transcendenţei. Malraux: „Istoria artei este că întotdeauna oamenii au cerut artei prezenţa a ceva ce nu este ceea ce ei pot realiza." ,Altfel spus, nu există artă decît din momentul în care ceva se opune realităţii. Acest ceva oamenii nu l-au găsit decît in transcendenţă." Iar Kafka defineşte poetul: „un telegraf viu între Dumnezeu şi oameni."

- Mă surprinde că suprarealiştii au trecut aproape cu toţii în rîndurile antifascismului de vreme ce faimoasa declaraţie a lui Hans Johst: „Cînd aud cuvînrul cultură pun mîna pe revolver" a fost precedată de o alta, a papei suprarealismului: ,Actul suprarealist cel mai simplu constă în a ieşi în stradă cu un revolver în mînă şi a trage de istov în mulţime."' (De ce s-o fi refugiat Andre Breton în Statele Unite cînd i s-a realizat visul e un mister, încă unul din misterele care ne depăşesc.)

1941

Tata (e în timpul guvernării lui Antonescu) ne explică fratelui meu şi mie că n-are nici un rost să ne supărăm. Trebuie să înţelegem că altfel nu se poate.

Mai tîrziu mi-am adus aminte de vorbele lui şi de ale lui Saint-Exupery: „De vreme ce sunt de-al lor, nu-i voi renega niciodată pe ai mei, orice ar face. Nu voi predica niciodată împotriva lor în faţa altora. Dacă va fi cu putinţă să li se ia apărarea, îi voi apăra. Dacă mă batjocoresc, voi închide batjocura în inima .mea, şi voi tăcea. Orice aş gîndi atunci despre ei, nu voi juca niciodată rolul de martor al acuzării."

- Dialectica bine-rău, spre deosebire de altele, nu este egalitară. Faţă de rău, binele e mai gingaş, mai instabil, mai puţintel la făptură. Binele: e mereu în stare de inferioritate (fragilitate), nu se poate lua la luptă dreaptă cu potrivnicul său.

Camus: „Binele e o visare, un proiect mereu amînat şi urmărit cu un efort istovitor, o limită pe care n-o atingem niciodată, domnia lui e imposibilă. Numai răul poate merge pînă la marginile sale şi domni absolut."

- Teoreticienilor cuminţeniei, cedării şi compromisului, apologeţilor „înţelepciunii" şi criticilor „eroismului nebun", lui Jean Giono şi unora dintre prietenii mei le-aş spune aceste cuvinte ale lui Gorki (îi trecuse şi lui): „Nebunia vitejilor, iată înţelepciunea vieţii."

311

1970

Pentru ca bărbaţii de stat europeni şi americani să ştie cum să se poarte cu statele simiene pe care au găsit de cuviinţă să le înfiinţeze în Africa şi alte părţi ale lumii unde faza arboricolă încă nu a fost în întregime depăşită, precum şi cu alţi mîrlani şi ţopîrlani care şi-au luat-o rău de tot în cap, ar trebui să aibă cunoştinţă de una din cele mai nobile scene petrecute (nu sunt prea mulţi ani de atunci) pe pămînt românesc ― şi să ia pildă.

Marele pictor şi autenticul boier Theodor Pallady obişnuia să dejuneze în oraş: la Jockey Club, la Dobrică pe Aurel Vlaicu ori la restaurantul din Buzeşti ţinut de Mişu, fostul bucătar al Automobil Clubului.

în Buzeşti, pe vreme caldă, Pallady mînca odată în grădină, avînd carnetul de schiţe în faţă. La o masă alăturată un tip tînăr, solid, cu păr creţ, barbete, haină cu umerii vătuiţi, cămaşă violet şi cravată galbenă. Lîngă el o coardă, expresivă. Pallady o desenează.

Tipul, enervat (făcut?), se ridică şi se propteşte în faţa artistului.

- Cum de îndrăzneşti s-o fixezi pe doamna şi s-o pictezi'? Pallady mormăie un răspuns vag politicos şi explicativ, apoi tace. Tipul stăruie şi, împins de tăcerea şi bătrîneţea interlocutorului,

trece pe alt registru:

- Ia ascultă, porc bătrîn...

Pallady, şaptezeci şi cinci de ani, fost elev al unei celebre scoale de box de la Paris, îşi pune carnetul pe masă, nu-şi suflecă mînecile, se scoală agale şi-i arde vlăjganului un uppercut care-1 trînteşte peste o masă învecinată.

Ce păcat că n-are cine şi cum afla.

(Mai întîi să coboare din copaci. Pe urmă om sta şi de vorbă.)

- Pe pămînt turcesc, dar cu extrateritorialitate: moartea lui Costantin Brâncoveanu şi a fiilor săi confirmă povaţa dată de lordul Chesterfield lui Philip Stanhope (fiul său): de trăit poţi trăi cum vrei, de murit să mori ca un gentleman.

Mundana viaţă a voievodului se încheie într-un fel care-1 consacră ca gentleman (nu s-a turcit) şi-1 aureolează ca sfînt (nu s-a lepădat de creştinism).