N. Steinhardt Jurnalul fericirii

n-a forţat lucru­rile. Mîntuitorul prin urmare nu aprobă setea de moarte, nerăbdarea, sinuciderea camuflată. Aş zice că, dimpotrivă, curajul creştinesc presu­pune dragostea de viaţă, dacă a trăi nu înseamnă a te ruşina de El şi de tine însuţi. Viaţa e darul lui Dumnezeu, păstrarea ei cît mai mult se impune. Nu însă cu orice preţ: în orice clipă, fără grabă şi fără şovăială, trebuie să fim gata s-o dăm pentm ce ne depăşeşte, pentru acel lucru fără de care nu am supravieţui noi, ci cadavrul nostru viu, turcita noastră umbră. Numai astfel, pierzînd-o, îi dăm vieţii o valoare. Paradoxul acesta - cel mai ameţitor - 1-a formulat învingătorul însuşi expressis vcrbis: cine ţine la viaţa lui o va pierde, iar cine-şi pierde viaţa pentru Mine o va găsi. (A se lua aminte că pentru Mine înseamnă şi pentru cei mai mici ca El care sunt în suferinţă şi nedreptate ori pentru o idee care se poate prevala de a fi conformă cu voia Lui.)

— Supărarea mea pe lordul Halifax, ministrul de externe al guver­nului Neville Chamberlain, şi a teoriei sale pseudo-creştine (Who am I to judge^lu'?J, care implică totala cedare în faţa puterilor răului, îşi găseşte conformarea (strălucită) în observaţiile lui Sainte-Beuve despre Malesherbes: „Un om politic mare şi adevărat nu trebuie să fie bun aşa cum e un particular, ci trebuie să acţioneze şi să cîr-muiască în interesul oamenilor buni şi cumsecade; iată care-i este morala; dar pentru aceasta trebuie să creadă că există răul şi răii, s-o creadă tare şi să se ferească neîncetat de ei".

- Gherla, camera 87 (după o conversaţie cu părintele l.P.)

Să nu crezi în Dumnezeu, treacă meargă. Nu oricine are destulă minte ca să-1 conceapă ori destul suflet ca să-i cunoască dragostea. Dar să nu crezi în diavol! Asta-i de neînţeles! Pe diavol, slavă Domnului, avem îndeajuns material aperceptiv ca să-1 putem simţi mereu în jurul nostru, mereu la pîndă, foindu-se, forfotind, fiţîindu-se - waiting, ca Mr. Micavvbei. for somcthing to turn up, poate pică ceva -, la dispoziţia

376

noastră oricînd, folosind orice prilej, gata la orice chemare, chelner atent, cerşetor neobosit, mulţumindu-se cu oricît. Să nu se uite că principala lui tactică - ştiută de Thomas Mann şi Dostoievski şi toţi cei ce l-au studiat de aproape - constă în a pretinde că nu există. Lutlier, cînd azvîrlea călimara după el, tăcea lucrul cel mai firesc - şi mai cuminte - din viaţa lui.

- Caip în ziua de 12 Februarie 1901, la senat.

E pusă la vot încrederea în guvern. Se vede limpede că votul va fi negativ dacă membrii guvernului nu votează şi ei, conform obiceiului. Carp interzice miniştrilor să voteze.

Guvernul cade.

Un domn. (Dealtfel, nesentimental: guvernamentului cu două feţe care declară că-şi pune capul la dispoziţia preşedintelui consiliului, îi răspunde sec: „N-am ce face cu el.)

- Ştiu şi eu că Hristos ne-a cerut să fim buni, milostivi şi curaţi, dar prin toată purtarea Sa ne-a îndemnat să avem şi ţinută. Ţinuta nu e apanajul exclusiv al aristocraţilor de sînge ori al discipolilor lui Nietzsche, Malraux, Montherlant; e şi o trăsătură esenţial creştină şi întru nimic nu ne cere Domnul şi Dumnezeul nostru mai puţin decît cere codul cavalerismului să fim bravi şi nobili.

Spectacolul Englezului care se îmbracă în smoking pentru cină, deşi e singur sau pierdut într-un fund de colonie, nu e ridicol pentru că gestul lui minor dă viaţă ideii pe care a formulat-o Saint-Exupery şi a reluat-o J. P. Sartre (îngrozit că s-ar putea să nu se poarte bine, dacă va fi torturat) în memorabilele cuvinte: „Voi fi propriul meu martor."' (Care constituie şi textul cel mai potrivit pentru un torturat singur în celula sa.)

Gentlemanul se fereşte să comită mîrşăvii pentru că se vede pe sine însuşi din afară şi îi este neplăcut să fie spectatorul unei scene dezolante.

Alte implicaţii:

indiferenţă faţă de păreri şi trăncăneli, prejudecăţi şi stereotipii, dar detaşat respect datinilor şi-obiceiurilor;

purtare faţă de oameni nu cum ar merita, ci în conformitate cu gradul de distincţie (Manole spunea onorabilitate) la care rîvneşte (sfat categoric al lui Polonius pentru Laertes);

înţelegerea faptului că prin ţinută nu înlocuieşti eroismul, dar cel puţin te apropii de el - e, oricum, the next best solution (înlocuitorul cel mai bun), voinţa de nobleţe fiind, spune Eugenio d'Ors, prin ea însăşi înnobilatoare.

377

1963

Ţinuta în veacul nostru, veacul închisorilor şi lagărelor, nu mai e o problemă teoretică. Era foarte puţin probabil ca cineva să-1 pălmuiască pe cardinalul-principe de Rohan cînd întrebării „ce veţi face dacă veţi fi pălmuit?" i-a răspuns cu vestita vorbă de duh: „ştiu ce ar trebui să fac, dar nu ştiu ce voi face". Dar e foarte probabil ca un European, începînd cu a treia decadă a secolului al XX-lea, să fie ridicat de acasă sau de pe stradă, închis, pălmuit, torturat, tăcut de batjocură. Acestuia, întrebarea cum te vei purta i s-a pus stringent şi imediat. Una este să ai un număr de bacili Koch în coip şi alta să fii bolnav de tuberculoză. E drept că şi orice gentilom putea fi provocat la duel la orice colţ de stradă pentru un scuipat sau o căutătură. Dar gentilomii alcătuiau o categorie restrînsă, de nu profesională, educată şi pregătită în vederea unor asemenea posibilităţi. Antrenată. Copilăria şi tinereţea lor se destaşura sub semnul creării reflexului instinctiv: insultei i se răspunde cu provocarea la duel. Altfel e pentru ţăranii, funcţionarii, profesorii, preoţii, liber profesioniştii care umplu camerile de închisoare prin care trec. Pentru ei, pînă mai deunăzi, schingiuirea, bătaia, decorul celulei erau necunoscute, negîn-dite. lată de ce problema ţinutei ni se pune cu toată prospeţimea şi acuitatea - grăbită, brutală - a tot ceea ce ţine de rubrica existenţială.

Sibiu, 1970

Val. Gl. mă duce pe motocicleta lui cu ataş la Răşinari.

Splendoarea satului acestuia românesc întreg construit din piatră, ca acelea săseşti, cu aceleaşi porţi uriaşe, acelaşi aspect de putere, belşug şi înstărire. Septembrie 14, ziua Crucii. Mergem la biserică, apoi la mormîntul lui Şaguna şi la casa lui Goga. Sunt fotografiat în faţa casei lui Goga; sărut zidul casei. Nu-s ridicol? şi melodramatic? Oi fi, dar, covîrşit de frumuseţea locului şi de dragoste fac ce-mi vine a face, nu-mi pasă de ce s-ar putea spune. Măcar atît drept avem pe acest pătnînt, să nu ne sinchisim, cînd suntem fericiţi, de părerea celorlalţi.

Apoi, de la Răşinari, o întindem pe Valea Stezii pînă la Curmătură.

O fotografie o trimit la Paris, Monicăi L. şi lui Virgil I., or rîde oare şi ei?

378

Septembrie, 1940

Englezii dau un examen greu şi-1 trec foarte cu bine.

Ploi de bombe cad peste Londra, şi ei se plimbă pe străzi şi pe acoperişuri şi după ce s-a dat alarma. Nu le pasă. Preoţii tac slujbe în bisericile năruite. Regele şi regina n-au părăsit capitala şi nu se bagă nici ei în adăpost.

Curajul ca însuşire comună. Ca luciu de la sine înţeles. îndărătnicia în faţa primejdiei. Calmul ca virtute. Aristocraţie.

- Poezia înfrîngerii, respectul pentru moarte şi cei ce mor transfiguraţi prin resemnare şi simţămîntul datoriei împlinite. Japonezii, samuraii. Mioriţa. (Care e şi retragere în natură: poate că păstorul nu ia nici o măsură de apărare fiindcă, scîrbit de invidia şi josnicia celorlalţi, preferă recontopirea în natură vieţii alături de doi netrebnici.) Cazul Codreanu: Infrîngerea şi moartea tragică îl trec în măreţie, îl scot din lume şi din vremelnic. Biruitor, desigur că ar fi ieşit maculat din con­tactul cu politica şi angajarea în realitate.

- Mafraux:

Cine e cavaler? „Oricine moare pentru ceea ce a ales."

- Eforie Nord

întâlnirea cu Ştefan Teodorescu, acum profesor la universitatea din Freiburg:

Ceea ce caracterizează poporul român este amenitatea.

De fapt 11 repetă pe Alexandru Isaevici"¹: bunăvoinţa între oameni este singurul lucru important, nimic altceva nu contează. Nu sistemul politic sau economic este, determinant, ci tonul relaţiilor dintre oameni. Dacă există bunăvoinţă ori amenitate, restul nu contează.

- Iar Malraux: „Jertfa singură poate privi tortura drept în ochi, iar Dumnezeul lui Hristos nu ar fi Dumnezeu tară de răstignire."

- Valery: „La urma urinei, nimeni. înaintea creştinismului, nu spusese că Dumnezeu este dragoste."

Septembrie 1970

Dr-ul Corneliu Ax. ne vorbeşte entuziast despre biserica-cetate de la Biertani. Suntem într-o excursie, el. soţia (născută Mareş, e fiica inginerului Nicolae Mareş. mort la Sigliet). Paul C. şi eu.

379

De la Sighişoara ne abatem acolo. Şi-ntr-adevar locul depăşeşte entuziasta descriere a fostului meu coleg de şcoală.

Ne conduce o săsoaică între două vîrste, foarte amabilă, ne dă o mulţime de amănunte. Biserica a fost catolică, a devenit luterană şi oarecare timp a fost sediu episcopal. Călăuza, doamna Anna Philp, ne arată capela rezervată de reformaţi celor rămaşi catolici; amănunt înduioşător şi nobil.

E şi o zi măreaţa ii toamnă caldă, cu cer senin, cu aer imobil, scăldată-n dulceaţă şi inefabil. Biserica e pe o înălţime. Printre creneluri comuna se vede pustie pe uliţe nu trece un singur om. Liniştea e desăvîrşită. Miroase puternic a fin cosit, îmbătător. Pe vechile ziduri cenuşii se caţără grape de frunze roşii (un roşu cu nenumărate nuanţe). Am, o clipă, impiasia că sunt cu adevărat în rai, la propriu, că pe drumul de la şoseaua naţionalii pină aici (un drum prost) am avut un accident, că am murit şi că am intrat în paradis. O clipa, dar nespus de lungă şi de convingătoare Fericirea e totală, iluzia e aproape absolută.

N-am murit, nu suntert' în cer, dar locui e dintre cele mai frumoase ce se Dot închipui şi vtajile trecutului şi ale lui septembrie îl tac şi mai irezistibil.

Deodată incep a bate clopotele, trase de doamna Philp ia ore fixe. întreaga boltă, de un albastru preacurat, răsuna

Hgrr, macii uns frei''■'■'. scriu eu Ia sfiişit in registrul de însemnai al vizitatorilor

— Scuze, domnilor profesori M. Ralea, G. Călinesou şi Tîidcr Vianu, li se pot găsi multe şi cu piatra e greu să an mei. Ţinută, oricum, ni' se poate spune c.î vot fi avut. Talent, maeştrilor T Aighezi şi M. Snb-vâanu nu li se poate contesta. De ţinută însă n-au dat dovadă.

Dar n-nu fost oameni politici, publici! N-au fost, asta chiar spun $i eu, că Q-au fost. Dai ar fi putut să fie, spun, $j mă refer la o frumoasă vorbă i lui Mirabeau: „Orice om curajos devine un om public în zilele de urgie."'

- Două trăsături de caiacter ale cardinalului de Retz:

Nu putea înţelege cum de era cu totul lipsit de mărinimie şi suflet un om atît de inteligent ca Mazzaiini şi cuin de nu putea da crezare nimănui (deoarece pe toţi îi bănuia asemenea sieşi).

Se străduia să ţină minte numai răul pe care i-1 făcuseră Ana de Austria şi cardinalul, iar binele pe care i-1 tăcuseră să-1 uite.

380

Jilava, stîrşit de noiembrie

Rafale de ploaie şi vînt. Urlete. Se aude cum torul, afară, geme. Jilava şi-a îmbrăcat veşmîntul ei spectral de lăcaş sinistru şi solemn. Pe coridor răsună ecouri prelungi. Smulse din ţîţîni (ori din cîrlige), scîn-durile ferestrei se prăbuşesc dezvăluind o noapte cedată strigoilor. Putem deosebi silueta gardianului care controlează gratiile plimbînd peste ele, ca pe coardele unei harfe eoliene, un drug de fier: se emit sunete grave şi lugubre.

închisoarea s-ar părea că e toată Vasul fantomă ori corabia zguduită de valuri în actul întîi din Furtuna ori casa împresurată de viscol la Răscruce de vînturi.

Toată această sinistră măreţie (zidurile îşi descoperă abia acum grosimea, celulele adîncimea iar coridoarele nesfirşirea) îmi poartă -neaşteptat - gîndul spre cavalerul japonez care solicită să fie iniţiat în secta zen şi pe care maestrul îl primeşte izbindu-1 cu pumnul în faţă. Solicitantul ştie să primească: el, neînfricatul, surîde şi tace.

Mai creştineşte nici că se putea.

Nirvana nu cumva o fi nu neantul, ci demnitatea ontologică? Dar iarăşi nu încape îndoială că inferioritatea asiatismului în raport cu doc­trina creştină provine din două cauze: ignorarea Satanei şi neputinţa de a percepe simţul tragic al existenţei.

Gherla, camera preoţilor; Bucuresti,1965

Iar „limitele" puterii lui Dumnezeu.

A fi atotputernic înseamnă a dispune de libertatea să faci orice, binele sau răul. în acest înţeles Dumnezeu nu e atotputernic pentru că nu face răul. Dar nu-1 face nu pentru că nu poate, ci pentru că nu vrea să-1 facă.

Ceea ce a exprimat Montesquieu prin spusa lui Uzbek: „Deşi Dumnezeu e atotputernic, el nu-şi poate călca făgăduinţa şi nici nu poate înşela pe oameni."*

Benjamin Constant în Cursul de drept constituţional socoteşte pe Dumnezeu limitat pentru că nu poate interveni în treburile omeneşti decît pentru a sancţiona dreptatea. (Motiv pentru care nu trebuie să-l ispitim, cerîndu-i lucruri pe care ştiam că nu le poate aproba.)

Dumnezeu nu-i place lui Andre Gide tocmai pentru că nu e straniu, cinic, gratuit, pentru că nu rîde; zeii antici îi sunt simpatici deoarece nu cunoşteau limite morale şi-şi băteau joc de muritori.

381

J. Chevalier: Dumnezeu e chezaşul ordinei şi al moralei - putere nelimitată, dar putere morală.

A. N. Whitehead: Singura limită care i se impune lui Dumnezeu este aceea care decurge din bunătatea sa... Nu-i adevărat că Dumnezeu este din orice punct de vedere infinit. Dacă ar fi aşa ar fi deopotrivă de bun şi de rău... E ceva hotărît, şi ca atare e mărginit.

E. Burger: Nu infinitul este mai adînc decît Persoana, ci Persoana e mai adîncă decît infinitul.

Noi ştim că Dumnezeu adevărat nu e cel al panteiştilor, totul, orice-ul şi nedefinitul; e Dumnezeul ordinei şi bunătăţii, dragostei şi dreptăţii.

Anatema este cine spune că Dumnezeu are o putere limitată, dar greşit ar fi să înţelegem că poate acţiona după capriciu - ca zeii vechi.

Discutăm astfel în celulă despre atributele şi puterile lui Dumnezeu şi uităm că trăim vremi ale dictaturii etatiste. Voltaire văzuse cum aveau să stea lucrurile (Despre necesitatea de a crede într-o fiinţă supremă): „Ferească-ne însă Dumnezeu de un tiran mânios şi barbar care necrezînd în Dumnezeu şi-ar fi sie însuşi Dumnezeu."'

Are dreptate Paul Dim. cînd ia apărarea lui Voltaire contra vulgului.

— Fericirea, zeii le-o invidiau muritorilor. Oamenii, în antichitate, se fereau să se considere fericiţi şi cu atît mai mult nu îndrăzneau s-o spună de teama de a nu stîmi mînia zeilor şi a fi prigoniţi.

Cu Dumnezeu e altfel: nu numai că nu ne pizmuieşte fericirea, dar ne şi îndeamnă neîncetat să fim fericiţi, ne promite fericirea, ne-o prepară.

Avea, aşadar, dreptate Saint-Just să spună că fericirea e o idee nouă, modernă. Cît priveşte jertfa. Dumnezeul creştinilor e de asemeni înnoi­tor: e exclusivist şi monopolist, şi-o rezervă toată pentru El.

1971

Monseniorul Helder Camarra, arhiepiscopul oraşului Recife (zis şi Pemambuco), cleric „roşu".

Lui i se aplică Matei 24, 23-24:

„Atunci, de vă va zice cineva: iată, Messia este aici sau dincolo să nu-1 credeţi.

Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni ca să amăgească de va fi cu putinţă."

Mai cred despre înaltul prelat cu floare roşie la butonieră ca se face \ inovat de păcatul acela despre a cănii existenţă sunt perfect convins: păcatul de prostie.

3S2

- Kipling. Liceele englezeşti. Principiile de educaţie: dormitoare neîncălzite, băi reci, bătăi de dimineaţa pînă seara, suferinţe, umilinţe; nedreptate. Mai ales nedreptate. Ca să-i pregătească pentru viaţă? Desi­gur. Dar şi pentru Dumnezeu. Să înveţe că Duhul suflă unde şi cînd vrea, că suntem pe acest pămlnt în surghiun şi printre scîrbe; şi printre oameni care nu ne iubesc, pe care nu-i interesăm şi care nu sunt dispuşi să ne asculte, să ne laude, să ne alinte...

27 Noiembrie 1950

La birou, discutîndu-se puritatea unei expresii (sunt translator), tovarăşa Riana, şefa secţiei, ne-a recomandat să ascultăm glasul poporului.

In tramvaiul 25, spre seară, aud glasul poporului. Taxatoarea, lăţoasă, bătînd întreagă (păr. faţă, îmbrăcăminte) în bej, strigă cît o ţine gura vorbind cu o babă şi un soldat. Baba sade pe bancă, cu un pachet enorm în poală. Soldatul, slab şi foarte tînăr, se apleacă să răspundă în şoapte. Susţin tustrei existenţa lui Dumnezeu sau în orice caz a unei puteri superioare. Prind numai glasul taxatoarei:

... Mi-a spus că de ce mă închin. Dar tu nu te închini, fa? Auzi, că de ce mă închin...

Ce urinează se pierde într-un uruit, apoi aud iar:

putere... ţine apa... zice că e natura. Mi-a venit să-i dau cu ceva în cap.

Intervine baba, dar n-o aud. Şi nici pe soldat nu-1 aud.

Dar lăţoasa continuă:

... Trebuie să existe. Ce-i tot dai cu natura, fa? Fără puterea lui s-ar naşte copii? Te făcea mă-ta pe tine?

Acum toată lumea ascultă. Se lasă în cuprinsul vagonului, între­ruptă numai de zgomotul asurzitor produs de părţile metalice ale mijlo­cului de transport în comun, o tăcere atentă, al cărei caracter desigur nu poate fi decît dialectic şi materialist.

Taxatoarea, după ce rupe nişte bilete, dă să continue, dar sunt grăbit şi obligat să cobor. ÎI invidiez pe Leon Daudet care povesteşte cum, prins de