N. Steinhardt Jurnalul fericirii

farmecul sintaxei folosite în conversaţiile populare, urmărea adesea pe străzile Parisului, pînă departe, grupuri sau perechi vorbind pitoresc şi miezos.

- Mircea Eliade în O fotografie vedic de 14 ani (bucată la fel de importantă pentru sufletul românesc şi puterea sa transfiguratorie ca şi Luceafărul, Legenda Meşterului Mano/e şi Mioriţa):

383

„Simţi că prietenul nostru a început să se transfigureze, că, are Spiritul universal în el. Dar procesul de transfigurare nu e terminat. Pentru că, vedeţi, nu izbuteşte să exprime misterele. Şi atunci, la ce e bună limba universală, limba aceasta americană, dacă nu poate exprima misterele? "

- Erezie este a spune ca Zola: dacă te iartă Hristos nu te va ierta Dumnezeu Tatăl.

Dar erezie este şi a spune ca teologii morţii lui Dumnezeu: Dum­nezeu a murit, numai Hristos este.

Căci Hristos tot la Tatăl ne duce; numai El este poarta, El este singurul Mijlocitor, dar în final tot la Tatăl ajunge, ajungem.

Textele, mai ales în Evanghelia Sf. loan, sunt numeroase şi concludente (5, 43; 6, 38; 7, 16 şi 29;' 8; 16, 28; 17, 8): „Eu am venit în numele Tatălui Meu..."; „Pentru că M-am coborît din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine...'"; „învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis..."; „Căci de la El sunt şi El M-a trimis pe Mine..."; „Pentru că nu sunt singur, ci Eu şi Tatăl, care M-a trimis pe Mine..."; „Veţi cunoaşte că de la Mine însumi nu fac nimic, ci precum M-a învăţat Tatăl aşa vorbesc..."; „Eu vorbesc ceea ce am văzut la Tatăl Meu..."

Textul esenţial este însă la 10, 9: „Eu sunt aşa; de va intra cineva prin Mine se va mîntui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla".

De ce spune Domnul „şi va ieşi"? Pentru a ne arăta că nu poate fi izolat de Tatăl şi de Duhul Sfint. La Sf. Treime ajungem numai prin Hristos, dar la Sf. Treime suntem chemaţi să ajungem la sfirşit.

Teologii care se opresc la Hristos, se fac aşadar vinovaţi de erezie, ei pierd din vedere existenţa Treimii pe care vor s-o despartă cu toate că ştiu prea bine ca e una şi nedespărţită.

1934

Conversaţie cu Manole (e şi Anetta prezentă; zîmbeşte şi ascultă): cum putem ieşi dintr-o dilemă inextricabilă?

Mi-1 citează pe Keyserling (deşi nu-1 suferă): „Supravieţuitorii au fost aceia care au ştiut şi au vait să-şi asume un risc în plus."

E străvechea şi profund echitabila lege a beneficiului legat de risc: numai investind în plus, riscînd, eşti îndreptăţit a cîştiga. Prudenţii pierd. Există legi în toate domeniile. Domeniul dilemelor tragice şi le are pe ale lui. Principala e legea „riscul în plus", un fel de lege a plus valorii,

384

a caprei în odaie, a voitului adaos, a ieşirii printr-un act de nebunie (singura soluţie după La Rochefoucauld pentru unele situaţii).

Anetta, ducîndu-se la o şedinţă literară, a citit în pauză un afiş: Bufet pentru publicul consumator, i s-a părut însă în prima clipă că stă scris: pentru publicul conservator. îi povesteşte lui Manole confuzia ei. Manole rîde cu poftă. Anetta se înclină uşor: se simte gratificată.

― Esteticienilor puri să le dea de gîndit aforismul lui Vauve-nargues: „Ca să ai gust trebuie să ai suflet."

- Jules Romains (Le vin blanc de la Vilktte): Dacă n-ar fi Dum­nezeu, le-ar reveni drepţilor onorabila sarcină de a-1 înlocui.

L965

Cu Al. Pal.: Hristos a venit în primul rînd ca să ne scandalizeze; să aducă foc şi dezbinare; să laude pe Măria care stă degeaba şi s-o certe pe Marta care nu-şi vede capul de atîta muncă; să se ferească de neîntinaţii farisei şi să caute dinadins tovărăşia hoţilor şi a tufelor; să nu piardă nici un prilej de a călca sfinţenia Sîmbetei; să ne scuture, zgîlţîie, ameţească, scoată din ţîţîni, din prejudecăţile cele mai onorabile şi ancestrale, din raţionamentele cele mai impecabile, din obiceiurile cele mai sancţionate de obşte, din adîncurile noastre cele mai stratificate; să ne ardă cu sabia înroşită în foc. Pentru ca să ne poată trezi la ceva nou, la ceva cu totul nou, neaşteptat şi nebănuit: la libertate şi milă. Scoţîndu-ne de sub lege şi din păcat, nu la o biată moralistă de virtute ne cheamă, ci la deplina libertate, la condiţia de onoare. Şi totodată, cum zice Fericitul Augustin, răpindu-ne îngrijorării căreia îi cedase Marta, ne duce la Bucurie. („Marta trebăluia, iar Măria benchetuia.")

De la condiţia de sclav trecem la aceea de om liber. De la trudă şi agitaţie la linişte şi la ospăţ.

La onoare ne invită creştinismul, nu la onoarea de comandă şi ceremonie, ci la neînfricata asumare a calităţii de om înzestrat cu duh divin. Noblesse oblige. Frica n-are ce căuta în domeniul spiritului, nici meschinăria. Frica nu poate fi un atribut al spiritului liber.

- Nici idealismul nu e o chezăşie, dacă ideei. nu e subordonată lui Dumnezeu.

Drieu La Rochelle: „Ideea e ahtiată de sînge."

Ideea poate fi tot atît de însetată de sînge ca şi zeii revoluţiei franceze din titlul căiţii lui Anatole France.

385

Nici cele mai înalte şi nobile idei nu fac excepţie, dimpotrivă. Numai Fiul, după tnip, al celui ce a spus „Izbăveşte-mă de vărsarea de sînge, Dumnezeule, Dumnezeul mîntuirii mele" îi poate feri şi pe in­telectuali şi pe idealişti de logica ispită a folosirii oricăror mijloace pentru realizarea scopului (măreţ, desigur) şi de atracţia sîngelui menit să compenseze uscata lor viaţă şi bicisnicul lor trup.

1945

Filmul sovietic Trenul pleacă spre răsărit. Dans, cîntec umor. Pentru cine a crezut în revoluţia socială (şi mă gîndesc la Bellu Z., la Siren Rab., la Germania D., la Tr. în primul rînd), o singură soluţie: sinuciderea.

Atîţia ani de închisoare, ocnă, exil şi deportare în Siberia, atîtea suferinţe, jertfe şi nădejdi (principesa Alexandrina Kolontay: să ne cul­căm devreme, tovarăşi, miine începe o lume nouă) pentru a se ajunge unde? La formele cele mai abjecte ale operetei americane, la treptele cele mai de jos ale amuzamentului mic-burghez, la banalităţile cele mai sfişietoare ale repertoriului revuistic. Mult sub nivelul spectacolelor de la „Mama": Titi Mihăilescu şi Violetta lonescu (aceştia lipsiţi, sărmanii de ei, de orice veleităţi mondial înnoitoare).

Comunismul poate socializa toate bogăţiile, poate întemniţa pe oricine, ucide pe cine pofteşte, dar îi stau în faţă - dîrze, indestruc­tibile - trăiniciile: nevoia de iarmaroc, clişeele, internaţionala vulgarităţii, a Calului bălan.

Pierre Gaxotte strigase şi el, comentînd reclamele pentru împru­mutul de stat cu dobîndă şi pentru loteriile de stat: păi, le ştiam! Aici ne aduceţi? Păzea, oameni buni!

La toate mă aşteptam: la orice, dar nu la apoteoza spectacolelor de antract ale cinematografelor de cartier. Bietul nostru Iulian: sus fustele, jos pantalonii.

Nu era, zău, nevoie de G.P.U., N.K.W.D., de K.G.B. ori de Ma­terialism si Empiriocriticism.

— Hristos nu se arată idealist în grăirile sale. Lucrurilor le spune pe nume: curvă, curvie... Niciodată nu edulcorează, nu îndulceşte şi nu recurge la perifraze, la eufemisme. Adevărul în toată asprimea şi virulenţa lui. Ca pe masa de operaţie, ca la picioarele eşafodului. Nici un văl, nici o iluzie, nici o cocoloşire. Pentru că numai avînd realitatea crudă în faţă ne putem cutremura şi o putem părăsi, transfigurînd-o.

- Spovedania este un exemplu de limbaj precis.

386

Penitentul: Nu prea am spus adevărul. Duhovnicul: Vrei să spui că ai minţit? Penitentul: Nu m-am purtat prea corect. Duhovnicul: Adică ai furat? Etc.

- Pentru creştin totul se petrece ca şi cum vorbele, gîndurile şi faptele s-ar imprima pe o trainică şi perena peliculă. Impulsurile electrice exprimă orice fel de energie iar materia e supusă principiului unităţii. Pelicula, aşadar, va fi probabil una. Pe ea se înregistrează filmul prin a cărui derulare, la sfirşit, tot ce a fost acoperit, ascuns, tăinuit, va ajunge cunoscut, va veni la arătare, va ieşi la iveală, va fi descoperit şi dat pe faţă; filmul care-1 va face pe Satana să hohotească de rîs dacă îndurarea Domnului nu-i va rezerva surpriza de a desfăşura o bobină de pe care căinţa şi iertarea vor fi şters totul.

Dacă-i aşa, ar fi de mirare ca orice comportament, oricît de neîn­semnat, să nu ne angajeze în întregime, ca orice exemplu, oricît de mărunt - în fundul celulei, în beciul poliţiei şi sub becul orbitor al camerei de anchetă - să nu aibă o valoare absolută.

BUGHI MAMBO RAG

Preda, Radu şi Stroe... Clothos, Athropos şi Lachesis... Mă trimi­sese Vaida în Portugalia să studiez constituţia lui Salazar... Se numeşte artimon... Se numeşte ax cardanic... Se înmieşte dendrită... Se traduce prin condiţionalul trecut...

— Că arta, spre deosebire de ce crede şi Nego, nu e lucru diavolesc o dovedeşte constatarea că şi ea, aidoma credinţei, e bazată pe libertate şi nu are valoare decît dacă e un produs al libertăţii artistului şi propune ascultătorului sau cititorului un caz de libertate. Teatrul, în special, nu poate trăi decît alimentat de libertate; construit în lumina determinis­mului, pe epicul obiectiv (Brecht) ori pe fatalităţi fiziologice, e mort. Fatalităţile fiziologice (frigiditatea, sterilitatea, impotenţa, inversiunea) ― întocmai ca bolile cronice - stîrnesc compasiunea, dar nu interesul artistic. Un match care ia sfirşit pentru că unuia din concurenţi i s-a făcut rău nu e pasionant; o şedinţă a unui parlament totalitar, unde se ştie dinainte cum se va vota (în unanimitate), poate fi o ceremonie, dar nu va avea niciodată caracter dramatic. Secretul oricărei drame e absoluta libertate a persoanei. Suspensul cel mai captivant provine din libertatea discreţionară a individului -forma sa culminantă fiind desi­gur concretizată în piesa pe care o jucăm cu sufletul nostru.

387

- Vai de noi dacă nu s-ar afla în Evanghelie parabola judecătorului nedrept. Ea ne pune la dispoziţie soluţia - grea, greoaie, disperată - a stăruinţii.

Şi că nu avem de a face cu un judecător nedrept şi nici măcar cu unul drept, ci cu un boier mărinimos ne-o arată altă parabolă, a lucră­torilor tocmiţi la vie. Atenţie însă: suntem ispitiţi a prefera să renunţăm la plată decît să primească şi cel tocmit în ceasul al unsprezecelea cît primim noi.

- Ne revoltă, ca şi pe fiul cel mare din parabola fiului risipitor, nedreptatea lui Dumnezeu faţă de cei drepţi. Pentru fiul cel cuminte niciodată n-a tăiat tatăl un viţel gras; prietenilor lui nu le-a făcut ospăţ şi nu le-a dat prilej să bea şi să joace. Toate cele bune numai pentru risipitor.

Drepţii, protestînd, dovedesc lectura neatentă a textului. E adevărat că pentru ei n-a fost nici viţel, nici ospăţ, nici joc, nici inel în deget... A fost şi este altceva, ceva menţionat la versetul 31 al capitolului 15 din Luca: toate ale mele sunt ale tale.

Au prin urmare şi drepţii ceva, de care nu se pot văicări că-i puţin lucru: toate ale Tatălui.

- Părintele Paulin Lecca (de la Cozia) împarte lumea în patru categorii:

Cea a fiului risipitor care nu se mai întoarce la Tatăl. Sunt şi din-tr-aceştia, rămîn printre roşcove şi porci.

Cea a fiului risipitor care se întoarce şi intră la ospăţul împărătesc.

Cea - foarte numeroasă, poate cea mai numeroasă - a fiului bun, care e drept şi cuminte, dar e călduţ şi fudul şi cu toate că e drept nu intră la cină!

Cea - vai, rară - a fiului drept care nu e numai cuminte ci e şi înflăcărat şi ia parte la cina împărătească. Pilde: Sf. Fecioară, Sf. Ion Evanghelistul. Ei reprezintă idealul.

(Cf. teoria Nemo-Balotă despre Doktor Faustus.)

- „Cîntecul omului"

în Vechiul Testament omul îşi manifestă supremaţia faţă de restul creaţiunii şi facultatea de a se înălţa, răspunzînd - odată cu Moisi, patriarhii, drepţii şi proorocii - atunci cînd e chemat de Dumnezeu cu vorbele: „lată-mă, Doamne!"

Prezent, drepţi, gata la ordine, oricînd disponibil şi dispus, neşovăitor, prompt. Se împlineşte, înduhox niceşte şi îndumnezeieşte îndeplinind voia creatorului.

388

în Noul Testament treapta cea mai ridicată pe care o poate atinge creatura este indicată de Domnul prin cele spuse lui Toma Necredincio­sul: Fericiţi cei ce au văzut şi au crezut; dar mai fericiţi cei ce au crezut fără să vadă.

A crede fără dovezi palpabile şi fără înscrisuri. Fără zapisuri şi ispisoace. Surete şi izvoade. Lucrul cel mai puţin neguţătoresc ce poate fi. Cel mai nobil. Să ai încredere. Să nu te îndoieşti. Să primeşti adevărul - întocmai ca emoţia artistică a lui N. Schoffer - Iară să mai treacă pe calea ocolită a raţiunii cortexului. A crede pe cuvînt, ctivfntul Domnului Hristos care El însuşi nu-i decît Cuvîntul.

1971

,.Pină cînd, proştilor, veţi iubi prostia?"

{Pilde 1. 22)

Tinerii, astăzi, caută puritatea, exorcisarea, liberarea de orori, pe întreita cale: a sexualităţii, muzicii şi stupefiantelor. Ororile de care le este scîrbă sunt de adevărat oribile: războiul, făţărnicia, minciuna, ura.

Rămîne numai de văzut dacă idealul spre care tînjesc le va oferi altceva.

Rămîne numai de văzut dacă mijloacele pe care le-au ales se vor dovedi eficace.

Le-aş atrage atenţia asupra următoarelor puncte:

a) Dacă nu-s cu desăvîrşire proşti ar trebui să nu piardă din vedere că există o forţă - cu două feţe - care se uită la ei şi-i poate vindeca de orice alean răpindu-le orice mijloace de evaziune. Forţa e una, feţele sunt două: a lui Brejnev, a lui Mao;

b) Mijloacele la care au recurs sunt aleatorii. Nu numai stupefian­tului greu de procurat, dar şi sexului şi muzicii regimurile totalitare se pricep a le da caracter de inaccesibilitate. Pentru a le îndulci amarul şi a lecui deznădejdea mai accesibilă rămîne credinţa. Mai ales că devenind şi ea inaccesibilă în mult rîvnitele regimuri, prezintă avantajul de a putea fi găsită în locuri mai greu de etatizat.

- Don Quijote...

Putem şi noi oricînd - dintr-o clipă într-alta - prin voinţa şi capaci­tatea noastră de fericire, dacă înfrînăm imperialismul individual (numai eu am dreptate şi drepturi, numai eu nu sunt nebun, numai mie mi se cuvine), dacă ne însuşim în cît de mică măsură simţul relativităţii şi al

389

ridicolului certurilor, ambiţiilor, resentimentelor; dacă stăruim asupra definiţiei date lui Iisus Hristos de pastorul Dietricli Bonhoeffer: Cel care există numai pentru alţii - nur fur andere da ist -; dacă înţelegem cîtuşi de puţin toată mizeria invidiei şi mîniei, ruşinosul, sfîşietor de ruşinosul şi jalnicul ridicol al geloziei, invidiei şi răutăţii aşa cum trebuie să pară văzute de pe cruce şi cum desigur par văzute din închisoare sau de pe patul de moarte, putem, zic, într-o clipită să transformăm circiuma în castel, celula, spitalul, strada, mahalaua, biroul în salon- salon de marchiză franceză din secolul XVIII, de prinţ al Renaşterii, de conac englez în mijlocul unui parc cu gazon centenar; sau chiar în colţ de rai, în camera de ospăţ în casa din Betania.

Scriptura ne arată că şi crucea - instrument de chin, batjocură şi blestem - poate deveni instantaneu - pentru cine ştie să se poarte pe ea - făgăduinţă de mîntuire şi prag de paradis.

- După felul cum vorbim şi ne purtăm s-ar zice că suntem posturi de radio emiţătoare, hotărîte să emită fără întreaipere şi să bruieze orice alt post.

1971

Nemo - de faţă fiind şi Andrei Brz. - osîndeşte sentinţa Amicus Plato sed magis amica veritas^u:\ o consideră văditoare de răutate şi îngustime de minte. Mai preţios ne este prietenul ori vecinul decît un aşa-zis adevăr despre care nu ştim cît va fi valabil. Dragostea de aproapele nostru e adevărata noastră datorie, aproapelui se cuvine să-i sărim în ajutor; pe cînd, în numele unor nesigure şi vremelnice adevăruri, conştiincioşii sunt mereu gata să-şi persecute şi denunţe semenii. Adevă­rata veritas se cheamă caritas.

Poporul român mereu aşa a procedat, a pus caritatea deasupra „adevărurilor"' momentane, pe vecin şi prieten mult mai sus decît gla­ciala obiectivitate.

(Mi se confirmă astfel teoria mea din Secretul scrisorii pierdute.) - Ce-i dau oamenii lui Dumnezeu cînd lui Dumnezeu îi este sete? Oţet şi fiere.

390

Paris, iulie 1936

Piaţa Concordiei. Loc magic şi privilegiat al frumuseţii. Centru al Europei. Pavilionul din stînga (stînd cu faţa spre Arcul de Triumf) al grădinii Tuileriilor. Zi de vară copleşitor de caldă, văzduhul vibrează de arşiţă. Pavilionul însă e răcoros şi pustiu. Mă plimb îndelung printre nuferii lui Monet. Senzaţie de zăduf, de străfunduri acvatice şi înalte presiuni, de clipocit al fintînii peste care se apleacă Melisanda, în care se oglindeşte fata de împărat.

Farmecul neîntrecut al picturii impresioniste, cea mai producătoare de evanescenţă. Venveile doch, du bist so schon^UA. Senzaţie de umbre colorate, de clipiri şi unde.

Leon Daudet e cel care a scos în evidenţă umbrele colorate ale impresioniştilor. Cît îl iubea mama! Şi pentru că era lacom, scrisese despre o mătuşă a sa: „Timp de douăzeci de ani a cunoscut neasemuita fericire de a fi patroana celei mai grozave bucătărese din Franţa, o femeie care fu pentru bucătărie ceea ce a fost Baudelaire în poezie, Rembrandt în pictură şi Wagner în muzică."

Dincolo de apă, pe cheiul Bourbon, o cafenea cu măsuţe pe trotuar, sub o tentă albastră.

Senzaţie de acută fericire.

Repede sfişiată de gîndul la guvernul Blum, instalat cu pompa, un minister uriaş, împărţit pe secţii, care îşi ia sarcina de a ferici pe toţi în cel mai curat stil conu Leonida: lege de murături şi pensia după legea veche, statul să plătească, d'aia e stat. Şi dreptul pentru toţi Francezii de a-şi vîrî capul în nisip. Et un Per/iod pour Arthurⁿ^\

A! explicaţia istoriei nu o dă nici materialismul, nici teoria providenţială, nici nimic altceva. Singura explicaţie raţională a căderii statelor şi prăbuşirii civilizaţiilor e cea dată de Romani: Quos .lupiter perdere vu!t...^Ub

- Durkheim e marele vinovat. El e teoreticianul Statului - Dum­nezeu.

Orice formă de stat îngrădit nu e posibilă decît într-o societate care crede în Dumnezeu. Dacă nu, statul ia locul divinităţii şi nu mai poate fi limitat.

Puterea regelui Ludovic al XFV-lea era absolută - şi desigur că a şi abuzat de ea. (Revocarea edictului din Nantes etc.) Dar o mărgineau parlamentele provinciale, dreptul de critică din partea acestor parlamente, biserica, drepturile tradiţionale ale provinciilor, ale „stărilor", ale „stărilor" sociale - „constituţia regatului". Regele se temea de puterea divină, de confesorii lui şi de gura lumii. Iar în materie de literatură declara că „domnul Despreaux se pricepe mai bine ca mine".

391

Puterea absolută a Regelui-Soare se profilează nulă în comparaţie cu a dictatorului ateu contemporan, căruia cu adevărat i se aplică spusa lordului Acton: puterea absolută corupe absolut.

E prea puţin. Puterea absolută devine neapărat demenţă.

- împotriva teoriei (lui Sartre şi altora) după care semnele nu pot fi interpretate (Nu există semne!) şi nimic în lume nu chezăşuieşte pe Dumnezeu, aceste cuvinte ale lui Tocqueville: „Nu-i nevoie ca Dum­nezeu să vorbească el însuşi pentru ca să descoperim semne sigure ale voinţei sale."

Orice încercare de carteziană plecare de la o presupus posibilă tabuJa rasa e făţărnicie pentru că nu ne putem preface că nu ştim.

- Două precizări cu privire la răstignire:

a) vinovaţii

Nu numai saducheii, fariseii şi autorităţile romane, ci fiecare dintre noi.

Rugăciunea din ziua de vineri: