N. Steinhardt Jurnalul fericirii

Gherla, martie 1962

Dupa-amiază rece, din care se desprinde totuşi o depărtată făgăduinţă de primăvară. Prin interstiţiile scândurilor ghicim că vremea e a moină. Mă cuprinde nostalgia şi toropeala. Mi-ar plăcea să mă pot cocoloşi ca un copil, ca o mâţă pe cuptor. Mă vizitează, clare şi apropiate, curtea nemărginită a fabricii din Pantelimon, strada Armenească şi de necrezuta ei linişte, pomul de Crăciun din casa Şeteanu, zâmbetul doamnei Boerescu în rochie de catifea violet, pădurea dintre râul Târgului şi râul Doamnei la Clucereasa, mişcările grăbite ale d-rei Florescu, imprecaţiile anticatolice ale d-nei de Branszky, strigătele neguţătorilor ambulanţi străbătând, numeroase şi felurite, cupolele de pace şi tăcere care se înălţau deasupra uliţelor şi străzilor... Şi Anetta care mi se uită drept în ochi, şi Manole vituperând la Duque împotriva liberalilor şi pentru junimişti...

Îl rog pe doctorul Serafim Pâslaru să-mi recite o poezie de-a sa, apoi, vrăjit parcă şi mai mult de nostalgie, mă ghemuiesc — pe cât ne este permis — sub fereastra acoperită de scânduri a celulei — prin interstiţii se zăreşte o fâşie vagă de deal — şi, ca un copil care-şi îngână sieşi poveşti de mult ştiute, îmi repet şi-mi sistematizez teoria celor nouă ceruri pe care o tot frământ şi care mă tot mângâie de oarecare timp.

În primele trei ceruri domneşte şi lucrează Dumnezeu Creatorul, Atotfăcătorul şi Atotţiitorul, Marele Anonim al lui Blaga, Marele Ceasornicar al lui Voltaire, Marele Arhitect al francmasonilor. De la cerul al patrulea în sus şi până la al şaptelea sălăşluieşte dreptul Judecător, cel care înfricoşează, Legiuitorul Vechiului Testament, Dumnezeul dreptăţii aspre. Începând din cerul al şaptelea se dezvăluie — celor ce le este dat — neaşteptate secrete finale. Numai că, spre deosebire de ce cred iniţiaţii guenonişti, teosofi, antroposofi, spiritualişti ori oamenii pozitivi cu idei largi, ori ateiştii de nuanţă agnostică, divinitatea din cerul al nouălea nu este o „forţă" sau o „energie", cât mai impasibilă şi mai impersonală, un ascuns coordonator sau constructor, ci este Dumnezeu cel cu barbă albă, blând şi bun. Dumnezeul copilăriei celei mai îndepărtate şi al colindelor, al cozonacilor, colindeţelor şi turtelor, al celor mai frumoase seri de Crăciun, cel din Dickens şi din Bibliotheque Rose.

Aici stă Hristos, Mângâietorul şi Odihnitorul, care ne-a făgăduit că ne va tămădui de rele, scârbe, păcate şi dureri, la care se gândesc eroii lui Cehov din Unchiul Vania. (Ne vom odihni, unchiule Vania...) Dumnezeul cel mai de sus, final, din taina tainelor şi sfânta sfântelor nu este câtuşi de puţin cel abstract, nu e Creatorul rece, nu e Brahma necuprins şi neschimbabil, nu e cugetătoarea zeitate a gnosei, depărând eonii. Şi-n acest al nouălea cer, nelocuit de Brahma, desigur că nu mai domneşte seriozitatea pământeană; nici urmă de această aşa-zisă seriozitate a pedanţilor, conştiincioşilor, fariseilor şi contabililor. Serioşi în lume ni se cere a fi în înţelesul de virtuoşi, cinstiţi, atenţi la durerile altora; dar nu mohorâţi şi nu executori nemiloşi ai regulamentelor trecătoarelor împărăţii şi efemerelor prefecturi de poliţie. Călugării sunt voioşi — de ochii lumii se abţin s-o arate în public, dar purtarea lor arcană e alta -, acri sunt dracii şi funcţionarii -, iar în cer, pun rămăşag, nu mai există decât zburdălnicie. Cum de-ar putea fi altfel, de vreme ce Mântuitorul ne spune limpede că acolo nu pătrunzi dacă nu eşti ca pruncii. Oare „serioşi" sunt pruncii ori de o neastâmpărată veselie?

— Pe Creator e mai toată lumea gata să-l admită, până şi ateii mai împaciuitorişti, iar agnosticii in corpore. Şi francmasonii recunosc un Arhitect, o Fiinţă Supremă. Ca şi Robespierre. Toţi simpatizanţii, sub o formă ori alta, ai teosofiei şi hinduismului (şi sunt numeroşi în lume) nu se împotrivesc ideii unui spirit diriguitor. Acum, până şi oamenii obişnuiţi cu limbajul ştiinţific de mare popularitate şi amatori de exprimări obiective pomenesc fără supărare de o Energie, o Forţă, un Motor.

Motor era şi la Aristotel. Dar nouă, aici, în închisoare — chintesenţă de viaţă — cât de neştiutori ni se par toţi, de la Stagirit la René Guénon şi la Edouard Sehure! O fi, nu zic ba, o fi aşa cum spun ei pe la cerul unu sau doi. Pe acolo da, e matematica, e gnosa, doi şi cu doi fac patru, e arhitectonică, sunt linii de forţă, orbite planetare, legi, dreptate, mă rog, socoteli...

De la al treilea în sus, lucrurile se schimbă însă. Orice urmă de contabilitate dispare. Suim spre Hristos. Galaxiile şi eonii rămân, cuminţi, în urmă. Începe greul urcuşului. Vămile se înteţesc. Pentru ca să trecem de la Creator la ideea Treimii, la realitatea unei divinităţi nu numai atotputernică şi ordonatoare, ci şi mai ales bună, îngrijorată de soarta făpturilor, iubitoare de oameni până la jertfă, izbăvitoare şi consolatoare. Creştinismul nu e numai o religie care se închină unui Făuritor, ci şi crede nebuneşte într-un Mântuitor care pe Sine s-a dăruit, din dragoste, lumii*. Losski spune dar că nu monoteist e creştinul, ci credincios al unei religii trinitare. El, creştinul, intră în alt domeniu decât al monoteismului; moralist, drept ori sistematizat.

Pe măsură ce urcăm scara cerurilor, priveliştile sunt mai neaşteptate. Printre constelaţii şi roiuri de galaxii, stele novae, pitice şi albe, uitând de predici mânioase, volume de teologie şi argumente apologetice, depăşind izvoare veşnice de hidrogen — reglate de spiritul profesorului Hoyle -, lăsând în urmă judecători, constructori, socotitori, profeţi, gravi filozofi şi geometri neeuclidieni. Sufletul urcă mereu mai sus, curăţându-se, până la staţia terminus: locul de lumină şi verdeaţă, pajiştea înflorată, mişunând de căţei mici şi dolofani şi de pisicuţe albe cu fundă, acolo unde răsună acordurile divertismentelor lui Mozart şi se ostenesc îngerii cu aripi ai lui Liliom să ofere necontenit dulceţuri şi şerbet, acolo unde se află Dumnezeul cel adevărat, al pruncilor lăsaţi — în sfârşit — să vină, oricât de bătrâni de ani sau de împovăraţi de grele amintiri, să vadă pe Tatăl cu barba albă, la mijloc, pe Hristos purtător de stigmate şi cruce în dreapta, pe Duhul curăţitor şi alinător în stânga.

— Creştinismul, să luăm bine aminte, nu e o simplă şcoală a cinstei, curăţiei şi dreptăţii, ori o nobilă şi raţională explicaţie a vieţii (teologia mai bine decât zoologia ne dezvăluie tainele: Emil Cioran); ori un înalt cod de purtări (confucianismul, şintoismul); ori o terapeutică evazionistă (stoicismul, Yoga, zenul) ori un set de întrebări (taoismul); ori un act de supunere în faţa Unicului (iudaismul, islamismul). E mai mult şi mai deosebit: e învăţătura lui Hristos, adică a dragostei şi a salvatoarei putinţi de a ierta. Nici o religie nu concepe îndreptarea păcatelor altfel decât pe drumul logic al compensării (iar în brahmanism şi budism teoria, prin samsara, e împinsă până la consecinţele cele mai absolute); numai în religia în care Dumnezeu nu primeşte jertfe, ci se jertfeşte El s-a putut ivi speranţa ştergerii totale şi instantanee a păcatelor, prin cel mai cutremurător şi mai anti-contabilicesc — deci şi cel mai scandalos — act.

(În această metanoie, revoltătoare pentru ordine, raţiune şi dreptate, îşi găseşte probabil explicaţia şi ciudata repulsie pe care, singură printre celelalte confesiuni, o provoacă multora creştinismul.)

* „Nu cuiele şi piroanele, ci dragostea l-a ţinut pe Hristos ţintuit pe cruce" (Sfânta Clarisa) (Nota mit.)

Creştinul cată să respecte din toată inima budismul, brahmanismul, iudaismul, islamismul... dar să nu uite că religia lui e foarte deosebită de acestea. E o credinţă în care eu cred că cerul final nu e al matematicilor sau filosofiilor, ci al pletelor albe şi al căţeilor graşi şi al pisicuţelor cu fundă. (De vreme ce Domnul îi cheamă pe copii şi-şi aseamănă împărăţia cu ei, nu ar fi deloc de mirare să se afle într-însa ce le place lor.) Matematica e adevărată, ca şi dreptatea, ordinea, mecanica sferelor. Dar numai pe o porţiune. Sus de tot e altceva.

„Teologii morţii lui Dumnezeu"' cad în extrema cealaltă: îl contestă pe Dumnezeu Tatăl şi-l recunosc numai pe Hristos. Dar în ce fel! Numai ca simbol al omului, al aproapelui, al problemelor omeneşti — pe care se grăbesc să le confunde cu preocupările lor politice: războiul din Vietnam, drepturile civile ale negrilor, progresul ţărilor slab dezvoltate... Aţi înţeles? Dumnezeu desfiinţat, iar Hristos secularizat, politizat, criptocomunizat.

— Până la cibernetică poate că mai găseau scuze oamenii de ştiinţă lipsiţi de credinţă în Dumnezeu. Deşi Bettex, încă din veacul trecut, spunea că la cei simpli şi inculţi necredinţa este explicabilă, dar la savanţi desigur nu. Bacon, acum mai bine de trei veacuri, tot la cărturari se referea certându-i că nu-l pot gândi pe Tatăl numai deoarece, potrivit cuvintelor Evangheliei, „se rătăcesc necitind Scriptura şi necunoscând puterea lui Dumnezeu."

Cibernetica a dovedit peremptoriu ceea ce progresul neîncetat al ştiinţelor dezvăluia cu încetul: implicata, absoluta necesitate a unui Mare Programator. Biologia admite în cele din urmă că analizatorii (cum ar fi ai văzului) intră în acţiune după un program dinainte stabilit (înnăscut zice Monod) şi că transmit numai selectiv — există neuroni specializaţi numai pentru viziunea liniilor drepte, spre pildă -, realitatea fiind analizată în fiecare situaţie după criterii preexistente.

Codul genetic? Fixat şi invariabil, programat. Constituţia atomului? Numai după anumite modele arhetipale, programate. Limbajul? Structurat şi el, ca inconştientul, după program. Invarianţa speciilor? Tot dovada unor limite prevăzute. Reţeaua legăturilor de rudenie? Cu numeroase variante, dar nu infinite, deci iar structuri, programare.

Acestea sunt viziuni cibernetice ale lumii, adică tot atâtea recunoaşteri ale unor modele. Să fie toate spontane şi întâmplătoare? Aida de! Cibernetica este suprema dovadă raţional ştiinţifică a creaţiei, noţiunea universală de programare nu mai îngăduie nici o îndoială cu privire la existenţa Creatorului.

Ceea ce, desigur, nu cuprinde şi necesitatea unui Mântuitor şi a întrupării sale. Acestea rămân mai departe sub semnul libertăţii, sunt actul nostru cel mai de preţ, mai specific diferenţiator şi mai anti-entropic: actul de credinţă, la fel de anti-destin ca şi Arta pentru un Malraux, ca şi anti-istoria pentru un Mircea Eliade.

Ipoteza hazardului creator al vieţii mi se pare, faţă de a creaţiei divine, din ce în ce mai puţin probabilă, pe măsură ce realitatea se dezvăluie în uluitoarea ei complexitate şi conexare. Puţin probabil în limbaj probabilistic e tot una cu zero.

(Dar calculul cu milioanele de maimuţe care bat la maşină vreme de milioane de ani? Nu vor bate până la urmă şi Hamlet?)

Posibilitatea e pur teoretică, iar exemplul — scolastic — are tot atâţia sorţi de realizare ca şi tragicul sfârşit care-l aşteaptă pe măgarul profesorului Buridan. Şi chiar dacă l-ar bate, nu va fi niciodată scos din flux şi nici nu va fi trecut în acumulator ori stocat ori copiat: Va fi tot o virtualitate.

Că pilda cu maimuţele dactilografe⁴³ e neconcludentă şi constituie o alegorie pseudo-ştiinţifică rezultă şi din aceea că întreg raţionamentul implicat suferă de un viciu elementar: o confuzie în privinţa verbului a bate. Maimuţele nu bat la maşina de scris în sensul operaţional, care singur ar da naştere unor serii combinatorii asupra cărora să se poată face calcule probabilistice, ci lovesc într-însa, asemenea copiilor care se aşează la pian şi se prefac a cânta. Dacă maimuţele ar putea fi învăţate să bată clapele izolat, exemplul din nou n-ar fi bun, pentru că în acest caz nu mai avem de a face cu serii de întâmplări, ci de acte conştiente.)

— Dumnezeu, precizează iezuitul Hausherr, nu este infinit, ci adevărat. Dumnezeu nu este Infinitul, ci Adevărul. El a creat infinitul, dar e o Persoană. (După cum şi pe om-persoană 1-a creat prin suflu, prin cea mai directă şi personală relaţie. O Idee sau o Forţă având de rezolvat aceeaşi problemă, ar fi găsit alt mijloc, dar e sigur că nu pe cel indicat la Fac. 2, 7: a suflat în faţa lui suflare de viaţă.)

Afirmaţia lui Hausherr şi textul biblic ne scot din „silogismele amărăciunii", deznădejde şi „coşmarul dialecticii."

— Dacă-mi îngădui să vorbesc de o barbă albă, de animale, dulceţuri şi flori în cerul al nouălea nu o fac, desigur, dintr-un antropomorfism atât de extrem încât nu poate fi măcar bănuit, ci fiindcă mă gândesc la stări duhovniceşti a căror echivalenţă metaforică e cel mai bine redată prin căţeluşi, pisicuţe etc.

— Aşa să fie? Nu cumva sunt nu numai stări, ci şi transfigurata lor materialitate?

Poate că nu stăruim îndeajuns asupra faptului că Ierusalimul ceresc nu va fi altă lume, ci tot aceasta, dezvrăjită, cu alte sensuri şi valori, la alte niveluri de curăţie şi intensitate, dar nu ruptă de imagistica proprie făpturilor create după chipul şi asemănarea divinităţii.

— Bătrânul Haydn e întrebat pentru ce muzica lui religioasă este veselă în loc de a fi ceremonioasă şi solemnă.

Răspuns: pentru că ori de câte ori mă gândesc la Dumnezeu mă cuprinde veselia.

BUGHI MAMBO RAG

— Oi fi d-ta, domnule, prinţ şi coborâtor direct din nu ştiu câţi domnitori, dar te-ai pişat şi nu te-ai spălat pe mâini...

— Eu!?

— Da, d-ta, ce te faci că nu ştii, ai umblat cu mâna la daraveră şi pe urmă ai atins căniţa din care bem noi, care nu coborâm din voievozi...

— Dar nici nu...

— Ba da! De trei zile te urmăresc, domnule prinţ, şi ieri tot aşa ai folosit tineta şi nu te-ai spălat, vrei să ne infectezi pe toţi...

— Dacă mă spălam puneam toată mâna pe căniţă...

— Da, dar te spălai...

— Da nu vezi că nici nu e apă...

— Las' că ştim noi. Ce, ieri n-a fost apă? Şi tot nu te-ai spălat. Ce-ţi zici, pe ăştia lasă să-i ia dracu’ de mitocani...

— Îmi atribui gânduri...

— Nu ţi-ar fi ruşine!

— Ruşine, dacă-i vorba aşa, să-ţi fie dumitale că-mi faci proces de intenţii şi-mi aduci acuzaţii gratuite...

— Ba să-ţi fie ţie, cât eşti tu de prinţ, porcule şi măgarule...

— Dobi...

— Bine ţi-au făcut că te-au băgat aici, aşa meriţi...

— ...toc împuţit ce eşti!. .

Tăcere, tăcere, domnilor, TĂCERE. Vine cârâitul!

— Din Pantelimon ne-am mutat în strada Armenească, în centru. E frumos, dar atmosfera nu e alta, atâta doar că-s oameni mai numeroşi şi clădirile mai apropiate una de alta. O pace veche şi un fel de încredere în lume şi ale ei stihii domnesc şi aici.

Strada e asfaltată, cum mai liniştită nu se poate, pe margini sunt case „boiereşti", curţi, grădini şi flori, întocmai ca la mahalaua de unde veneam. În faţa casei noastre — o casă pe colţ, din cărămizi aparente şi arse: verzi, roşii, albastre, albe — locuieşte familia Boerescu. D-na Eliza Boerescu e născută Florescu, e fiica generalului Ion Emanuel, fost prim ministru şi proprietar al unui mic castel în Calea Victoriei. În amintirea reşedinţei părinteşti, are şi casa din Armenească un rum, mai micuţ. Îşi are domiciliul acolo şi sora doamnei Boerescu, domnişoara Florescu, o „fată bătrână", sprintenă şi umblăreaţă, mereu în căutare de suferinţe pe care să le aline. Colonelul Florescu, al treilea frate, capra râioasă a familiei — decăzut, ajuns casier pe la Hipodrom — nu e primit de surorile lui.

Alături de noi e casa lui Mihai Şeteanu, consilier la Curtea de Conturi; băieţii lui sunt unul cu un an mai mare, celălalt cu un an mai mic decât mine.

Noii vecini ne primesc amabil. Pe atunci vecinii erau ca rudele şi nici cel mai ticălos dintre oameni nu ar fi angajat slujnica plecată de la un prieten ori de la un vecin. În casa de vizavi muzica e la mare preţ şi mama, bună pianistă, e chemată des. Pianul îi deschide şi uşile altor case, astfel încât ajungem să cunoaştem o mulţime de lume din societatea boierească.

La familia Şeteanu sunt poftit săptămânal şi la toate sărbătorile. Holul casei este imens şi cu înălţimea cuprinde două etaje. De Crăciun, fără greş, pom — cum nu mai văzusem şi nu mai aveam să văd. Unchiul răposatei doamne Şeteanu, generalul Zossima — cu o barbă albă de patriarh, în evantai, una din cele mai vestite bărbi ale Capitalei — e Moş Crăciun.

Frumoasa şi încăpătoarea vilă, cu scară interioară, e împodobită cu fast şi e plină de musafiri. Cadouri nenumărate, bunătăţi, lumini. Totul nu-i decât veselie, căldură şi bună voie. Barba lui Moş Crăciun pare anume coborâtă din cer şi sfinţeşte locul. Afară, strada e tăcută. E ca în Colindul de Crăciun al lui Dickens de fermecător şi de blând. Dimineaţa, de Crăciun şi de Paşti, doamnele Boerescu şi Florescu mă răsfaţă cu o cutie de bomboane cât toate zilele...

Greu îmi va veni să cred, după mulţi ani, că toţi oamenii aceia au fost nişte bestii. Cât i-am cunoscut, superficial desigur, dar îndeajuns pentru a nu comite greşeli fundamentale, mi-au rămas mai degrabă în minte ca oameni de multă fineţe, plini de bonomie şi simplicitate, pe care gândul de-a fi nedreptăţit ori insultat pe cineva nu le-ar fi dat pace, asemănători eroilor lui Gârleanu, Brătescu-Voineşti şi ai Vieţii la ţară.