În ultimii douăzeci şi cinci de ani am avut privilegul să călătoresc în peste 40 de naţiuni ale lumii şi să vorbesc la conferinţe de 3-5 zile în faţa a mii şi mii de lucrători creştini

Introducere

În ultimii douăzeci şi cinci de ani am avut privilegul să călătoresc în peste 40 de naţiuni ale lumii şi să vorbesc la conferinţe de 3-5 zile în faţa a mii şi mii de lucrători creştini. La aceste conferinţe au participat lideri creştini dedicaţi aparţinând mai multor denominaţiuni şi ramuri ale trupului lui Hristos. Fiecare călătorie mi-a confirmat că este nevoie de mai mult de o conferinţă de 3-5 zile pentru a împlini nevoile existente. Sunt atât de multe nevoi de acoperit pentru a echipa liderii creştini, încât această carte îşi propune să acopere cel puţin o parte din goluri.

Am avut, de asemenea, privilegiul de a păstori mai multe biserici timp de aproape 20 de ani. Deşi conform anumitor standarde am avut „succes“, în cea mai mare parte a acestei perioade m-am aflat în mijlocul multor lupte interioare, deoarece nu am înţeles anumite principii fundamentale referitoare la o lucrare biblică. Mă gândesc cu o îngrijorare constantă la milioanele de lucrători creştini sinceri cărora le lipseşte ceea ce mi-a lipsit mie şi care au nevoie să fie mai bine echipaţi pentru ceea ce au de dus la îndeplinire. Unele dintre principiile pe care eu nu le-am înţeles sunt atât de importante, încât, o dată înţelese, stabilesc cursul lucrării pentru tot restul vieţii unui slujitor. Ele au devenit standardul de evaluare al fiecărui aspect al unei lucrări. Aceste principii sunt tratate în primele capitole ale acestei cărţi şi nu ar trebui trecute cu vederea, deoarece toate celelalte capitole devin pur şi simplu nefolositoare fără această fundaţie.

Această carte se adresează în mod deosebit pastorilor, deoarece ei sunt cu siguranţă cei mai cunoscuţi lideri creştini. Dar tot ceea ce am scris se aplică şi evangheliştilor, învăţătorilor, misionarilor, plantatorilor de biserici, învăţătorilor de la şcoala duminicală, etc. Orice membru din trupul lui Hristos poate beneficia de pe urma acestei cărţi, întrucât fiecăruia dintre membrii trupului lui Hristos i s-a încredinţat un anumit dar din partea lui Dumnezeu.

Am scris cartea în special pentru lucrătorii creştini din afara Statelor Unite, Europa de Vest şi Australia/Noua Zeelandă. În funcţie de cunoştinţele tale, de experienţă şi de naţionalitatea lucrării, vei considera unele capitole mai utile decât altele. De exemplu, pastorii chinezi vor găsi în capitolul referitor la bisericile în case puţine lucruri pe care să nu le ştie deja. Totuşi, s-ar putea ca pastorii nefamiliarizaţi cu conceptul de biserică în case să considere acest capitol extrem de util.

Este puţin probabil ca toţi cititorii să fie de acord cu felul în care am abordat fiecare subiect al acestei cărţi. Nu lăsa însă acest lucru să te impiedice să învăţi câte ceva din fiecare capitol.

Aşa cum ne-a învăţat şi Domnul Isus, nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi, altfel aceste burdufuri rigide şi vechi se vor sparge. Numai burdufurile noi sunt suficient de flexibile încât să reziste presiunii produse de fermentarea noului vin. Deşi o parte din ceea ce am scris poate fi considerat vin nou, în realitate este totuşi un vin destul de vechi – cel puţin la fel de vechi ca Noul Testament. Aşa că, dacă încep să se spargă burdufurile vechi, nu este din cauza adevărurilor cuprinse în această carte! Isus S-a bucurat că Dumnezeu a ales să ascundă adevărul Său de cei „înţelepţi şi pricepuţi“ şi să îl descopere pruncilor (Matei 11:25). De asemenea, „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har“ (Iacov 4:6). Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru mulţimea de liderii creştini smeriţi de pe întreg cuprinsul pământului. Fie ca Dumnezeu să îi binecuvânteze pe măsură ce citesc această carte.

David Servant

Capitolul Unu

Stabilirea scopului corect

Pentru a avea succes în ochii lui Dumnezeu este esenţial ca lucrătorul să înţeleagă scopul pe care l-a stabilit Dumnezeu pentru el. Dacă nu înţelege acest scop, nu are nici un etalon după care să îşi dea seama dacă a reuşit sau a eşuat[1]. S-ar putea să considere că a avut succes, când, de fapt a ratat ţinta. Şi aceasta este o adevărată tragedie. El se aseamănă unui atlet care jubilează de bucurie că a trecut primul linia de sosire a unei curse de 800m şi îşi ridică victorios mâinile în faţa mulţimii aclamante, fără să realizeze că aleargă într-o cursă de 1600m. Neînţelegerea scopului i-a asigurat eşecul. Gândul că a câştigat i-a adus insuccesul. În acest caz, se aplică zicala: „Cei dintâi vor fi cei din urmă.“

Majoritatea lucrătorilor au un scop specific pe care îl numesc de obicei „viziune“, ceva unic ce încearcă să realizeze bazându-se pe chemarea şi darurile specifice. Chemarea şi darurile fiecărei persoane în parte sunt unice, fie că vorbim despre păstorirea bisericii dintr-un anumit oraş, despre evanghelizarea unei anumite regiuni sau despre transmiterea anumitor adevăruri. Dar scopul dat de Dumnezeu la care mă refer estegeneral şi se aplică fiecărui lucrător. Este viziunea de ansamblu. Aceasta ar trebui să fie viziunea generală din spatele fiecărei viziuni unice. Însă, de multe ori, realitatea este alta. Nu numai că mulţi lucrători au viziuni specifice care nu se armonizează cu viziunea generală a lui Dumnezeu, dar unii au viziuni specifice care de fapt lucrează împotriva viziunii generale a lui Dumnezeu. Şi eu m-am aflat o dată în această ultimă catogorie, deşi păstoream o comunitate în continuă creştere.

Şi atunci, care este scopul sau viziunea generală pe care Dumnezeu a dat-o fiecărui lucrător? Răspunsul poate fi găsit în Matei 28:18-20, un pasaj atât de familiar, încât îi pierdem adeseori înţelesul. Să analizăm fiecare verset în parte.

Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ“ (Matei 28:18).

Isus a dorit ca ucenicii să înţeleagă că Tatăl Său I-a dat autoritatea supremă. Desigur, intenţia Tatălui a fost (şi este) aceea ca toţi să-I se supună Fiului, ca şi în cazul tuturor celor pe care îi investeşte cu autoritate. Dar Isus este unic prin faptul că Dumnezeu I-a dat toată autoritatea, în cer şi pe pământ, nu doar una limitată, aşa cum o dă oamenilor. Isus este Domn.

Aşa stând lucrurile, orice persoană care nu se raportează la Isus ca la Domnul său greşeşte. Mai presus de orice, Isus este în primul rând Domn. Tocmai de aceea în Noul Testament este numit de mai mult de 600 de ori „Domn“. (Mântuitor este numit de numai 15 ori). Din acest motiv a scris Pavel „Căci Hristos pentru aceasta a murit şi a înviat, ca să aibă stăpânire şi peste cei morţi şi peste cei vii“ (Rom. 14:9; subliniere personală). Isus a murit şi a înviat cu scopul de a stăpâni ca Domn peste oameni.

Credinţa care mântuieşte cu adevărat

Atunci când evangheliştii şi pastorii moderni îi invită pe cei nemântuiţi să „Îl accepte pe Isus ca Mântuitor“ (sintagmă sau concept niciunde precizat în Biblie), dovedesc de fapt o carenţă fundamentală în înţelegerea Evangheliei. Când temnicerul filipean, de exemplu, l-a întrebat pe Pavel ce să facă pentru a fi mântuit, Pavel nu i-a răspuns: „Primeşte-L pe Isus ca Mântuitor“. Ceea ce a spus a fost „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit...“ (Fapte 16:31; subliniere personală). Lua seama, nu vor fi mântuiţi doar pentru că îmbrăţişează o doctrină despre mântuire sau despre Isus, ci doar atunci când vor crede într-o persoană – Domnul Isus Hristos. Aceasta este credinţa care mântuieşte. Prea mulţi oameni consideră că sunt mântuiţi deoarece cred că moartea lui Isus a fost un sacrificiu suficient pentru păcatele lor, că mântuirea se câştigă prin credinţă sau o mulţime de alte lucruri despre Isus şi despre mântuire. Dar nu este adevărat. Şi Diavolul crede toate aceste lucruri despre Isus şi despre mântuire. Credinţa care mântuieşte este credinţa în Isus. Şi cine este El? El este Domn.

În mod normal, dacă eu cred în Isus ca Domn, voi şi acţiona ca atare, supunându-mă Lui din toată inima. Dacă nu mă supun Lui, nu cred în El. Dacă cineva spune „Cred că în cizmele mele este un şarpe veninos“ şi apoi le încalţă fără teamă, evident nu crede ceea ce afirmă. Oamenii care spun că se încred în Isus dar nu s-au pocăit încă de păcatele lor şi nu s-au predat Lui în inimile lor, sunt oameni care nu cred cu adevărat în Isus. Poate cred într-un Isus imaginar, dar nu în Isus-Domnul, Cel care are toată puterea în cer şi pe pământ.

Am spus toate aceste lucruri pentru că înţelegerea greşită a mesajului fundamental al creştinismului de către un lucrător îi va cauza mari probleme. Succesul acestuia nu va fi în nici un fel susţinut de Dumnezeu, deoarece denaturează cel mai important mesaj pe care El vrea ca lumea să îl audă. Chiar şi pastorul unei biserici în creştere poate eşua lamentabil în ceea ce priveşte împlinirea viziunii generale a lui Dumnezeu pentru lucrarea sa.

Marea viziunea

Să ne întoarcem la Matei 28:18-20. După ce Şi-a declarat autoritatea supremă, Isus a dat o poruncă:

„Aşadar duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit“ (Mat. 28:19-20a).

Observă că Isus a folosit cuvântul „aşadar“. Altfel formulat, El a spus: „…deoarece am toată autoritatea…deoarece sunt Domn… bineînţeles că oamenii ar trebui să asculte de Mine… şi de aceea văporuncesc (şi voi ar trebui să ascultaţi de Mine) să mergeţi şi să faceţi ucenici, învăţându-i să păzească tot ce v-am poruncit.“

Acesta este scopul general, viziunea de ansamblu a lui Dumnezeu pentru lucrarea noastră: Responsabilitatea noastră este aceea de a face ucenici care să păzească tot ce a poruncit Isus.

De aceea a spus Pavel că a primit harul şi apostolia „ca să aducem … la ascultarea credinţei pe toate neamurile“ (Rom. 1:5; subliniere personală). Scopul a fost ascultarea; mijlocul prin care se ajunge la ascultare este credinţa. Oamenii care se încred în mod sincer în Domnul Isus păzesc poruncile Lui.

De aceea a predicat Petru în ziua Cinzecimii „Să ştie bine dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi“ (Fapte 2:36). Petru a dorit ca cei care L-au răstignit pe Isus să ştie că Dumnezeu L-a făcut Domn şi Hristos. Îl uciseseră pe Cel de care Dumnezeu dorea ca ei să asculte! Adânc tulburaţi, au întrebat: „Ce să facem?“, iar Petru a spus mai întâi de toate: „Pocăiţi-vă!“ Adică întoarceţi-vă de la neascultare la ascultare. Faceţi-L pe Isus Domn. Apoi Petru le-a spus să fie botezaţi aşa cum a poruncit Isus. Petru a format ucenici – urmaşi ascultători de Hristos – şi a început în mod adecvat cu mesajul adecvat.

Astfel, lucrătorul ar trebui să aibă abilitatea de a-şi evalua rezultatele. Fiecare dintre noi ar trebui să ne întrebăm: „Conduce lucrarea mea oamenii spre ascultarea şi împlinirea poruncilor lui Hristos?“ Dacă ne punem această întrebare, vom reuşi. Dacă nu, vom eşua.

Evanghelistul care îndeamnă oameni doar să „Îl primească pe Isus“, fără a le spune să se pocăiască de păcatele lor – eşuează. Pastorul care încearcă să formeze o comunitate mare, organizând multe activităţi sociale şi încercând să mulţumească pe toată lumea – eşuează. Învăţătorul care nu predă decât „curente doctrinare“ carismatice moderne – eşuează. Apostolul care plantează biserici formate din oameni care afirmă că ei cred în Isus, dar care nu ascultă de El – eşuează. Prorocul care profeţeşte numai binecuvântările care urmează să se reverse peste oameni – eşuează.

Eşecul personal

Acum câţiva ani, când păstoream o biserică în creştere, Duhul Sfânt mi-a pus o întrebare care mi-a deschis ochii să văd cât de departe eram de îndeplinirea viziunii generale a lui Dumnezeu. În timp ce citeam despre judecata viitoare a oilor şi caprelor din Matei 25:31-46, Duhul Sfânt mi-a pus următoarea întrebare: „Dacă ar muri astăzi şi ar sta în faţa acestei judecăti, câţi dintre oamenii din comunitatea ta ar fi oi şi câţi ar fi capre?“Sau, mai specific: „Câţi dintre oamenii din biserica ta au dat anul trecut mâncare pentru surorile şi fraţi flămânzi, apă pentru creştinii însetaţi, adăpost pentru cei fără acoperiş sau pentru urmaşii lui Hristos care călătoresc, haine pentru cei goi? Câţi i-au vizitat pe cei bolnavi sau pe credincioşii din închisori?“ Mi-am dat seama că foarte puţini dintre ei au făcut aceste lucruri sau altele similare, deşi toţi veneau la biserică, fredonau melodii de închinare, îmi ascultau predicile şi dădeau bani la colectă. Astfel, conform criteriilor creştine, nu se încadrau în categoria oilor şi în parte eu eram de vină, deoarece nu îi învăţasem despre cât de important era pentru Dumnezeu ca fiecare dintre noi să împlinească nevoile apăsătoare ale surorilor şi fraţilor noştri în Hristos. Nu îi învăţasem să păzească toate poruncile lui Hristos. De fapt, mi-am dat seama că neglijasem ceea ce era extrem de important pentru Dumnezeu – cea de a doua mare poruncă, aceea de a ne iubi aproapele ca pe noi înşine – ca să nu mai vorbesc despre noua poruncă pe care ne-a dat-o Isus de a ne iubi unii pe alţii aşa cum ne-a iubit El. Mai mult, am înţeles în cele din urmă că, deşi predicam o versiune modestă a binecunoscutei „evanghelii a prosperităţii“, nu făceam altceva decât să propovăduiesc bisericii mele ceva ce era împotriva scopului general al lui Dumnezeu, acela de a face ucenici. Deşi Isus a dorit ca urmaşii Lui să nu îşi strângă comori pe pământ (vezi Mat. 6:19-24) şi să fie mulţumitori pentru ceea ce au, chiar dacă este vorba doar de hrana zilnică şi un acoperiş deasupra capului (vezi Evrei 13:5; 1 Tim. 6:7-8), eu predicam bisericii mele prospere că Dumnezeu dorea să aibă şi mai multe avuţii. Într-o anume măsură îi învăţam pe oameni sănu asculte de Isus (aşa cum fac sute şi mii de pastori din întreaga lumea).

De îndată ce am conştientizat ce făceam, m-am pocăit şi mi-am cerut iertare faţă de biserică. Am început să încerc să fac ucenici, învăţându-i să păzească toate poruncile lui Hristos. Şi am făcut acest lucru cu teamă şi emoţii, deoarece bănuiam că unii membrii ai bisericii nu doreau să împlinească sincer toate poruncile lui Hristos, preferând un creştinism convenţional care nu le cerea nici un sacrificiu personal. Şi am avut dreptate. După cum stăteau lucrurile, erau destule persoane cărora nu le păsa de creştinii din lume în suferinţă. Nu erau interesaţi să ducă Evanghelia celor care nu auziseră niciodată de ea. Erau interesaţi, în primul rând, să obţină mai mult pentru ei. Când venea vorba de sfinţenie, evitau doar acele păcate care generau scandal, care erau condamnate chiar şi de cei mai răi oameni, trăind o viaţă comparativă cu cea a majorităţii americanilor conservatori. Dar nu Îl iubeau într-adevăr pe Domnul, pentru că nu voiau să asculte de poruncile lui Isus, singurul mod prin care El a spus că ne putem dovedi dragostea faţă de El (Ioan 14:21).

Temerile mele s-au adeverit – unii creştini practicanţi nu erau altceva decât capre în piei de oaie. Când le-am cerut să se lepede de sine şi să îşi ia crucea, unii s-au mâniat. Pentru ei, biserica era în primul rând o interacţiune socială îmbinată cu muzică bună, tocmai ceea ce preferă oamenii în cluburi şi baruri. Tolerau predicile atâta vreme cât le vorbeau despre siguranţa mântuirii şi despre dragostea lui Dumnezeu pentru ei. Dar nu doreau să audă despre ceea ce le cerea Dumnezeu. Nu doreau să asculte oameni care le-ar pune la îndoială mântuirea. Nu erau dispuşi să îşi adapteze viaţa la dorinţele lui Dumnezeu, dacă trebuia plătit un preţ pentru asta. Bineînţeles, erau dispuşi să îşi împartă o parte din bani, atâta vreme cât reuşeai să îi convingi că Dumnezeu le va da mai mult în schimb şi cât beneficiau şi ei de ceva, de exemplu de îmbunătăţirea facilităţilor din biserică.

Timpul evaluării personale

Acesta este un moment potrivit pentru ca fiecare dintre lucrătorii care citesc această carte să îşi pună aceeaşi întrebare pe care mi-a pus-o mie Duhul Sfânt: „Dacă ar muri astăzi şi ar sta în faţa acestei judecăti, câţi dintre oamenii din biserica ta ar fi oi şi câţi ar fi capre?“ Când lucrătorii îi asigură că sunt mântuiţi pe cei din biserica lor care nu se comportă ca nişte oi, le spun exact opusul a ceea ce doreşte Dumnezeu să li se spună. Acel lucrător lucrează împotriva lui Hristos. Conform a ceea ce spune în Matei 25:31-46, el acţionează contrar a ceea ce Isus vrea să li se spună unor astfel de oameni. Motivul pentru care a spus Isus aceste cuvinte a fost acela de a-i avertiza pe cei care nu fac parte dintre oi. El nu doreşte ca aceştia să creadă că vor ajunge în Rai.

Isus a spus că toţi oamenii vor cunoaşte că suntem ucenicii Lui dacă ne iubim unii pe alţii (vezi Ioan 13:35). Cu siguranţă se referă la o dragoste care o depăşeşte pe cea existentă între necreştini, altfel ucenicii Lui nu ar putea fi deosebiţi de necredincioşi. Genul de dragoste despre care vorbea Isus este acea dragoste care se sacrifică. Dacă ne iubim unii pe alţii aşa cum ne-a iubit El, ne vom da viaţa unii pentru alţii (vezi Ioan 13:34; 1 Ioan 3:16-20). Ioan a scris, de asemenea, că ştim că am trecut de la moarte la viaţă, cu alte cuvinte că am fost născuţi din nou, dacă ne iubim unii pe alţii (vezi 1 Ioan 3:14). Oamenii nemulţumiţi, care îi vorbesc de rău şi îi urăsc pe lucrătorii ce predică împlinirea poruncilor lui Hristos, manifestă ei acea dragoste care îi caracterizează pe oamenii născuţi din nou? Dacă nu, atunci se încadrează în categoria caprelor şi sunt în drum spre Iad.

Ucenici din toate naţiunile

Înainte de a merge mai departe, să ne întoarceam încă o dată la Matei 28:19-20, Marea şi Principala Poruncă pe care a dat-o Isus ucenicilor Lui, pentru a vedea dacă mai putem desprinde şi alte adevăruri.

„Aşadar, duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit“ (Mat. 28:19-20a).

Observă că Isus doreşte să facem ucenici din toate naţiunile sau, mai corect spus, conform originalului din limba Greacă – din toate grupurile etnice din lume. Dacă Isus a poruncit acest lucru, sunt determinat să cred că poate fi posibil. Putem face ucenici ai lui Hristos în fiecare grup etnic din lume. Această sarcină nu a fost dată doar primilor unsprezece ucenici, ci fiecăruia dintre ucenicii care au urmat, deoarece Isus le-a spus celor unsprezece să îşi înveţe ucenicii să păzească tot ce le-a poruncit El. Astfel, cei unsprezece şi-au învăţat ucenicii să împlinească porunca lui Hristos de a face ucenici din toate naţiunile, poruncă ce se transmitea în mod direct fiecărui ucenic nou. Fiecare ucenic al lui Isus trebuie să fie implicat într-un fel sau altul în ucenicizarea naţiunilor.

Această situaţie explică în parte de ce nu a fost încă împlinită „Marea Însărcinare“. Deşi există milioane de creştini practicanţi, numărul ucenicilor care sunt într-adevăr dedicaţi ascultării de Isus este mult mai mic. Marea majoritate a creştinilor practicanţi nu este interesată să facă ucenici în fiecare grup etnic, deoarece pur şi simplu nu sunt dedicaţi împlinirii poruncilor lui Hristos. Atunci când vine vorba despre acest lucru, folosesc de obicei scuze precum: „Nu este lucrarea mea“ şi „Nu mă simt chemat în această direcţie“. Mulţi pastori fac asemenea afirmaţii, ca de altfel toţi cei ce sortează şi îşi aleg care dintre poruncile lui Hristos merită să fie inclusă în agenda lor.

Dacă fiecare dintre creştinii practicanţi ar crede cu adevărat în Domnul Isus Hristos, lumea întreagă ar fi auzit de mult Evanghelia. Dedicarea colectivă a ucenicilor lui Hristos ar fi făcut posibil acest lucru. Aceştia ar înceta să îşi mai irosească timpul şi banii pe lucruri temporale şi pieritoare şi le-ar folosi pentru a împlini ceea ce le-a poruncit Domnul lor. Totuşi, atunci când un pastor evlavios îşi anunţă biserica de vizita unui misionar ce va fi invitat să vorbească la serviciul duminical următor, trebuie să se aştepte ca numărul audienţiei din ziua respectivă să scadă. Mulţi dintre cei încadraţi în categoria caprelor vor sta acasă sau vor merge în altă biserică. Nu sunt interesaţi să împlinească ultima poruncă a Domnului Isus Hristos. De cealaltă parte, cei din categoria oilor vor fi întotdeauna entuziasmaţi de perspectiva implicării în ucenicizarea tuturor naţiunilor.

Un ultim gând referitor la Matei 28:18-20: Isus le-a spus, de asemenea, ucenicilor să îi boteze pe cei ce vor deveni ucenici, iar apostolii au împlinit cu credincioşie această poruncă. I-au botezat îndată pe cei ce s-au pocăit şi au crezut în Domnul Isus. Botezul reprezintă identificarea credinciosului cu moartea şi învierea lui Hristos. Noii creştini au murit şi au înviat ca o creaţie nouă în Hristos. Isus a vrut să fie ilustrat acest adevăr prin botezarea fiecărui nou creştin, pentru a-şi aduce aminte că acum este o făptură nouă, care are o nouă identitate. Este un singur duh cu Hristos şi i s-a dat puterea de a asculta de Dumnezeu prin Hristos care trăieşte în el. Era mort în păcatele sale, dar acum a fost curăţit şi adus la viaţă prin Duhul Sfânt. Nu a fost „doar iertat“, ci transformat radical. Astfel, Dumnezeu ne indică încă o dată că adevăraţii credincioşi sunt oameni schimbaţi care se comportă foarte diferit faţă de cum au acţionat când erau morţi spiritual. Ultimele cuvinte ale lui Isus implică acest adevăr: „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului“ (Matei 28:29). Nu ţi se pare rezonabil să considerăm că prezenţa continuă a lui Hristos în oameni ar trebui să le influenţeze comportamentul?

Isus defineşte ucenicia

Am stabilit că scopul principal pe care ni l-a dat Isus este să facem ucenici, adică oameni care s-au pocăit de păcatele lor şi care învaţă şi păzesc poruncile Lui. Apoi, în Ioan 8:31 şi 32, Isus defineşte ce este un ucenic:

„Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.“

Conform spuselor lui Isus, ucenici autentici sunt aceia care rămân şi se stabilesc în cuvântul Lui. Aceştia, pe măsură ce învaţă adevărul din Cuvântul Lui, sunt „elibaraţi“, iar paragrafele următoare indică faptul că Isus vorbea despre eliberarea de păcat (vezi Ioan 3:34-36). Deci, din definiţia lui Isus, vedem încă o dată că ucenicii sunt aceia care învaţă şi împlinesc poruncile Lui.

Mai târziu Isus le-a zis:

„Dacă aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei“ (Ioan 15:8; subliniere personală).

Astfel, conform definiţiei dată de Isus, ucenicii Îl glorifică pe Dumnezeu aducând roadă. Aceia care nu aduc nici un rod nu dovedesc că sunt ucenicii Lui.

Isus a vorbit şi mai clar despre rodul adus de ucenicii veritabili în Luca 14:25-33. Să citim pentru început versetul 25:

Împreună cu Isus mergeau multe noroade. El S-a întors, şi le-a zis...

Se mulţumea Isus doar cu faptul că Îl urmau „multe“ noroade? Îşi împlinise scopul acum că reuşise să câştige o biserică mare?

Nu, Isus nu era mulţumit doar pentru că avea în preajmă multe noroade care Îi ascultau predicile, Îl priveau săvârşind miracole şi mâncau câteodată din mâncarea pe care le-o dădea El. Isus caută oameni care să Îl iubească pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul şi cu toată puterea şi raţiunea lor. El doreşte oameni care să păzească poruncile Lui. El vrea ucenici. De aceea le-a spus mulţumilor care Îl urmau:

„Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu“ (Luca 14:26).

Nu există nici o îndoială: Isus a stabilit un criteriu pentru cine doreşte să Îi fie ucenic. Dar trebuie oare ca ucenicii Lui să îi urască literal pe toţi aceşti oameni pe care în mod natural îi iubesc cel mai mult? Foarte puţin probabil, de vreme ce Scripturile ne poruncesc să ne onorăm părinţii şi să ne iubim soţii/soţiile şi copii.

Isus folosea de fapt hiperbola, adică exagera cu scopul de a sublinia ceva. Redus la esenţă, nu a vrut să spună decât că: dacă vrem să Îi fim ucenici trebuie să Îl iubim mai presus de orice, mult mai mult decât pe cei dragi. Aşteptarea lui Isus este absolut rezonabilă de vreme ce este Dumnezeul pe care ar trebui să Îl iubim cu toată inima, din tot sufletul şi cu toată puterea şi raţiunea noastră.

Nu uita: slujba lucrătorilor este aceea de a face ucenici, ceea ce înseamnă că trebuie să multiplice acel gen de oameni care să Îl iubească pe Isus mai presus de orice, cu mult mai mult decât îşi iubesc soţii/soţiile, copii sau părinţii. Ar fi bine ca fiecare dintre lucrătorii care citesc aceste rânduri să se întrebe: „În ce măsură reuşesc să multiplic astfel de oameni?“

Cum îi recunoaştem pe cei care Îl iubesc pe Isus? El ne-a spus în Ioan 14:21: „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte.“ De aceea, ar fi potrivit să concluzionăm că oamenii care Îl iubesc pe Isus mai mult decât îşi iubesc soţiile/soţii, copii şi părinţii sunt aceia care împlinesc poruncile Lui. Ucenicii lui Isus păzesc poruncile Lui.

A doua cerinţă

Isus a continuat să vorbească mulţimilor care Îl urmau în ziua aceea, spunând:

„Şi oricine nu-şi poartă crucea, şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu“ (Luca 14:27).

Aceasta este ce-a de a doua cerinţă pe care a stabilit-o Isus pentru a putea deveni ucenicii Săi. Ce a vrut să spună? Li se cere ucenicilor să poarte literal în spate bucăţi mari de lemn? Nu, Isus folosea din nou hiperbola.

Majoritatea, dacă nu chiar toţi evreii care Îl ascultau pe Isus asistaseră la moartea pe cruce a infractorilor condamnaţi. Romanii crucificau infractorii pe un drum public în afara cetăţii, încercând să minimalizeze rata infracţiunilor prin maximizarea efectului crucificării.

De aceea, presupun că expresia „poartă-ţi crucea“ era destul de folosită în zilele lui Isus. Fiecare persoană crucificată auzise soldaţii romani spunând: „Ia-ţi crucea şi urmează-mă!“

Acestea erau cuvinte înspăimântătoarea pentru condamnaţi, deoarece ştiau că marchează începutul orelor şi chiar zilelor de agonie terifiantă. O astfel de expresie trebuie să se fi răspândit relativ uşor, înţelegându-se prin ea „Acceptă greutăţile inevitabile care îţi vor sta în cale“.

Imi imaginez taţii spunându-le fiilor: „Fiule, ştiu că urăşti să desfunzi haznaua. Este o muncă murdară şi urât mirositoare. Dar este responsabilitatea ta să faci asta o dată pe lună, aşa că poartă-ţi crucea. Du-te şi desfundă haznaua.“ Îmi imaginez soţiile spunându-le soţilor: „Dragul meu, ştiu cât de mult urăşti să plăteşti taxe romanilor. Dar astăzi a venit vremea şi colectorul de taxe se îndreaptă spre noi chiar acum. Aşa că poartă-ţi crucea. Du-te şi plăteşte-i omului.“

A-ţi lua crucea este sinonim cu a renunţa la sine, acesta fiind sensul pe care l-a folosit şi Isus în Matei 16:24: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze.“ Am putea parafraza versetul astfel: „Dacă doreşte cineva să Mă urmeze, să-şi pună de o parte propriile planuri, să îmbrăţişeze greutăţile inevitabile care vor veni ca o consecinţă a deciziei luate, şi să Mă urmeze.“

Deci, adevăraţii ucenici sunt dispuşi să sufere de dragul de a-L urma pe Isus. Şi-au făcut deja socoteala preţului de plătit înainte de a începe, şi, ştiind că greutăţile sunt inevitabile, au pornit la drum hotărâţi să termine cursa. Afirmaţiile făcute în continuare de Isus referitor la cântărirea preţului susţine această interpretare. Au fost folosite în acest scop două ilustraţii:

„Căci, cine dintre voi, dacă vrea să zidească un turn, nu stă mai întâi să-şi facă socoteala cheltuielilor, ca să vadă dacă are cu ce să-l sfârşească? Pentru ca nu cumva, după ce i-a pus temelia, să nu-l poată sfârşi, şi toţi cei ce-l vor vedea, să înceapă să râdă de el, şi să zică: «Omul acesta a început să zidească, şi n-a putut isprăvi.» Sau care împărat, când merge să se bată în război cu un alt împărat, nu stă mai întâi să se sfătuiască dacă va putea merge cu zece mii de oameni înaintea celui ce vine împotriva lui cu douăzeci de mii? Altfel, pe când celălat împărat este încă departe, îi trimite o solie să ceară pace“ (Luca 14:28-32).

Isus nu putea fi mai clar de atât: „Dacă vreţi să fiţi ucenicii Mei, cântăriţi dinainte preţul ca să nu renunţaţi atunci când drumul devine anevoios. Ucenicii veritabili acceptă greutăţile care vin ca rezultat al faptului că Mă urmează pe Mine.“

A treia cerinţă

Isus a mai enumerat încă un criteriu al uceniciei pentru mulţimile care Îl ascultau în ziua aceea:

„Tot aşa, oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu“ (Luca 14:33).

Ar fi din nou logic să concluzionăm că Isus folosea hiperbola. Nu trebuie să renunţăm la toate bunurile noastre în sensul de a rămâne fără acoperiş, haine sau mâncare. Trebuie, totuşi, să renunţăm la toate posesiunile noastre, în sensul de a le încredinţa lui Dumnezeu şi a nu ne mai închina lor, ci a-L sluji pe Dumnezeu cu ele.Consecinţa va presupune cu siguranţă renunţarea la multe din posesiunile care nu ne sunt necesare, precum şi trăirea unei vieţi modeste de administrare şi împărţire evlavioasă a bunurilor, aşa cum au făcut primii creştini despre care citim în Faptele Apostolilor. A fi ucenicul lui Hristos înseamnă a asculta de poruncile Lui, iar El le-a poruncit urmaşilor Lui să nu îşi adune comori pe pământ, ci sus în cer.

Pe scurt, conform a ceea ce a spus Isus, dacă vreau să fiu ucenicul Lui, trebuie să aduc roade; trebuie să Îl iubesc mai presus de orice, mult mai mult decât îmi iubesc propria familie; trebuie să fiu dispus să înfrunt greutăţile inevitabile care vor veni ca o consecinţă a deciziei personale de a-L urma; şi trebuie să folosesc veniturile şi posesiunile mele aşa cum îmi spune El. (Şi multe dintre poruncile Lui au ceva de spus în această privinţă, de aceea nu trebuie să ne păcălim singuri, aşa cum fac mulţi, spunându-ne: „Dacă Dumnezeu mi-ar spune ce să fac cu toate bunurile mele, aş face tot ce mi-ar cere.“)

Acesta este genul de urmaşi devotaţi ai lui Hristos pe care noi, lucrătorii spirituali, avem responsabilitatea să îi formăm! Acesta este scopul menit de Dumnezeu pentru noi! Suntem chemaţi să fim lucrători care să formeze ucenici.

Iată un adevăr fundamental pe care mulţi dintre lucrătorii spirituali din întreaga lume îl pierd cu desăvârşire din vedere. Dacă şi-ar evalua lucrarea, aşa cum am făcut eu, ar fi nevoiţi să accepte, ca şi mine, că s-au îndepărtat cu mult de la împlinirea dorinţei şi aşteptărilor lui Dumnezeu. Când am analizat nivelul de devotament faţă de Hristos al oamenilor din comunitatea mea, nu m-am îndoit că vor fi mulţi care nu vor putea fi clasificaţi drept ucenici veritabili.

Pastore, gândeşte-te la comunitatea pe care o ai în grijă. Pe câţi dintre oamenii tai îi consideră Isus ucenicii Lui, conform criteriilor din Luca 14:26-33? Evanghelistule, mesajul predicat de tine formează oameni care să se dedice împlinirii tuturor poruncilor lui Hristos?

Acum este momentul să ne evaluăm lucrările înainte de a sta în faţa lui Isus la evaluarea finală. Dacă sunt departe de împlinirea scopului Său, eu aş prefera să aflu mai degrabă acum, decât atunci. Tu nu?

Un ultim gând

În mod evident Isus doreşte ca oamenii să fie ucenicii Lui, după cum le-a şi spus mulţimilor prin cuvintele din Luca 14:26-33. Cât de important este să devenim ucenicii Lui? Putem alege să nu Îi fim ucenici? Isus a răspuns acestor întrebări la sfârşitul discursului din Luca 14:34-35.

„Sarea este bună; dar dacă sarea îşi pierde gustul ei de sare, prin ce i se va da înapoi gustul acesta? Atunci nu mai este bună nici pentru pământ, nici pentru gunoi, ci este aruncată afară. Cine are urechi de auzit, să audă“ (Luca 14:34-35).

Observă că nu este doar o afirmaţie fără legătură cu cele spuse anterior. Sarea ar trebui să săreze. De aceea se numeşte sare. Dacă îşi pierde puterea de a săra, nu mai este bună de nimic şi este „aruncată afară“.

Ce legătură are acest lucru cu a fi ucenic? Aşa cum sarea trebuie să aibă puterea de a săra, tot aşa şi Isus Se aşteaptă ca oamenii să Îi fie ucenici. De vreme ce este Dumnezeu, singura obligaţie rezonabilă este aceea de a-L iubi mai presus de orice şi de a ne lua crucea. Dacă nu vom deveni ucenicii Lui, respingem însuşi scopul pentru care ne-a creat. Nu mai suntem buni de nimic şi suntem „aruncaţi afară“. Nu prea sună a „Rai“, nu-i aşa?

Cu o altă ocazie, Isus le-a spus ucenicilor (vezi Mat. 5:1):

„Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară, şi călcată în picioare de oameni“ (Mat. 5:13).

Iată câteva avertismente destul de serioase. În primul rând, Dumnezeu Se poate folosi numai de cei care sunt ca sarea (metaforă clară pentru „supunere totală“). Ceilalţi, „nu mai sunt buni de nimic...decât să fie lepădaţi afară şi călcaţi în picioare de oameni.“ În al doilea rând, este posibil ca cei ce sunt „sare“ să îşi piardă „gustul“, alftel Isus nu ar fi avut nici un motiv să Îşi avertizeze ucenicii. În ce măsură contrazic aceste adevăruri învăţăturile tuturor celor ce afirmă astăzi că putem ajunge în Rai şi fără să fim ucenici ai lui Hristos sau că mântuirea nu se poate pierde? Vom discuta mai detaliat despre aceste idei eronate în capitolele viitoare.

[1] Pe parcursul acestei cărţi mă voi referi la lucrători folosind masculinul doar pentru a fi consecvent şi pentru că majoritatea lucrătorilor cu vocaţie, ca de exemplu pastorii, sunt bărbaţi. Totuşi, pe baza Scripturilor, sunt convins că Dumnezeu cheamă şi femeile pentru lucrări spirituale vocaţionale şi chiar cunosc câteva femei ale căror lucrări sunt eficiente. Acest subiect va fi dezbătut în capitolul intitulat Implicarea femeilor în lucrare.