Ne vorbeşte Părintele Cleopa

CUVÎNT CĂTRE MAICA IRINA, AFLATĂ ÎN SUFERINŢĂ
(1979)

Ce să-i spun eu maicii Irina? Maica Irina a fost o fiintă cu frică de Dumnezeu, cu smerenie, cu dra-goste si a iubit-o Dumnezeu din tinerete. Eu stiu că ea, când a plecat la Ierusalim, săraca, s-a mărturisit la mine. Era slăbută si o durea capul. Si atunci era cam bolnavă. Si a plecat cu una Ermionia. Si aceea s-a întors în tară, dar ea era mai sănătoasă decât dânsa. Si Ermionia s-a îmbolnăvit aici si Irina s-a făcut sănă-toasă la Ierusalim.

Si a făcut săraca vreo zece ani si mai bine ascul-tare acolo si a venit în tară, tot la mănăstirea de unde a plecat, la Văratec. Si ea a mai avut o soră acolo la Văratec; cine este mai aproape ca sora de-o mamă si de-un tată? Dar vedeti? Asa a voit Dumnezeu, ca să fie iar împreună. Chiar neputinta si boala au silit-o să se apropie de sora ei, ca să fie ajutată, că nimeni nu te poate ajuta mai sincer ca sora si fratele.

Deci mai întâi este semn că pe ea o iubeste Dumnezeu, că a tinut-o în suferintă, că zice: Pe cine iubeste Dumnezeu, îl ceartă. Si bate pe tot fiul pe care-l primeste, si "Precum focul curătă rugina de pe fier, asa boala curătă păcatul de pe om", zice Sfântul Isaac Sirul.

Si Sfântul Efrem Sirul zice asa: "Dumnezeu de la omul bolnav, două lucruri cere: Să multumească lui Dumnezeu pentru boală si să se roage neîncetat". Numai atât. Nu cere post, nu priveghere, nu plecare de genunchi, nu culcarea pe jos, nu târzia mâncare, nu uscata mâncare, nu putina mâncare, nu starea de toată noaptea, nu cere de la dânsul nimic, decât aceste două lucruri. Orice bolnav care crede în Hristos si are dreapta credintă, atât trebuie să zică: "Multumescu-Ti Tie, Doamne, că-mi dai suferintă si certare. Multu-mescu-Ti Tie, Doamne, că mă iubesti si mă certi"; si "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul". Acestea se cer de la tot sufletul, fie bolnav, fie sănătos, dar de la bolnav numaidecât.

Că Dumnezeu stie că trupul se smereste prin boală si nu mai trebuie să-l înfrânezi cu postul, cu asprimea, cu cutare; deja trupul este smerit, mai mult decât puterea lui de suferintă. Si de aceea se cere osteneala duhului, rugăciunea. De la aceasta nu-i scutit nimeni până la ultima suflare.

De aceea Apostolul Pavel a poruncit să facem toate faptele bune după putintă, dar când a ajuns la rugăciune, a zis: Neîncetat să vă rugati. Că aceasta se cere până la ultima suflare, să fie cu mintea si cu inima la Hristos.

Deci, unde va fi Maica Irina, să-si aducă aminte de numele Domnului: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătoasa". Si când nu va tine minte nici atât, să zică "Doamne miluieste", si este tot o rugăciune. Că Dumnezeu nu caută aici lungimea cuvântului, ci dacă se zice cu toată inima si cu toată privirea mintii.

Iar în ceea ce zice Sfântul Efrem, că trebuie să multumesti lui Dumnezeu pentru boală, Sfântul Ioan Gură de Aur în acelasi duh vorbeste despre bolnavi: "Atât de plăcută este limba bolnavului, care multu-meste lui Dumnezeu în boală, în vreme de suferintă, încât nu este cu nimic mai prejos decât limba martirilor, care-L mărturiseau în chinuri, când îi răstigneau si-i băgau în căldări si-i fierbeau. Că si aceia sufereau, si acesta suferă într-o măsură".

Deci cine multumeste lui Dumnezeu în boală, este un martir de bună voie. Si de aceea să-i spui să se bucure că-i bolnavă. Da! Să nu se întristeze. Stii cine se întristează? Trupul. Că el are să sufere ceva. Dar sufletul trebuie să se bucure totdeauna. Să-si aducă aminte că zice marele Apostol Pavel: Când sunt slab, atunci sunt tare. Căci cu cât slăbeste omul nostru cel dinafară, adică trupul, cu atât se înnoieste cel dinlăuntru, din zi în zi.

Noi am avut aici un călugăr, Dumnezeu să-l odihnească, Constandie Uricaru, care stia Psaltirea pe de rost, ca si fratele meu mai mare, Gherasim. Si era bolnav de tuberculoză osoasă. I se vedeau oasele la coate, la solduri, la genunchi si stătea pe un colac de gumă în chilie. Nu putea sta pe altceva, că era tot numai o rană, si nu înceta zicând psalmi. Un alt părinte bun la inimă, Constandie Golea, îngrijea de el. Veneau diavolii si-l băteau si el zicea: "Fratilor, nu mă lăsati! Rugati-vă pentru mine, că vin diavolii cu culioane rosii pe cap si cu bastoane de foc si mă bat toată noaptea, ca să nu mai spun rugăciuni". Atât de tare îi ardea, când se ruga el! Că zice un sfânt părinte: "Rugăciunea bolnavului este cea mai puternică, că se roagă cu toată inima si cu smerenie".

Stia acatistele către Maica Domnului si toate acatistele zilelor. Si când îi spuneam: "Părinte Con-standie, te doare tare?" Zicea: "Nu mă doare! Eu am supărat pe Dumnezeu!" Si cum era să-L fi supărat el, că era de mic copil în mănăstire? Venise de la Tifesti, metocul Schitului Prodromul, din Sfântul Munte, de la marele călugăr Evghenie Dumitrescu, care a fost un sfânt acolo si care a stat 40 de ani la Prodromul.

Si tot timpul, dacă termina psalmii, auzeai: "Doamne Iisuse..., Doamne Iisuse...". Ca ceasul, cu metaniile în mână. Si dacă îl întrebai ceva, zicea: "Iertati-mă, fratilor, că am gresit lui Dumnezeu!"

Când am venit eu la mănăstire, în Sihăstria n-am găsit la nimeni pat. Toti părintii bătrâni dormeau pe scaune, altii aveau rogojini jos, altii aveau câte o piele de oaie asternută jos, altii pe podeaua goală. Altii dormeau în genunchi pe scaun. Dar cât poti să stai? Îmi aduc aminte de părintele Constandie Serban că avea un scăunel si când adormea, cădea cu tot cu scaun. "Lasă asa, să mă trezesc!" Atât era somnul lui.

Iar Gherasim, fratele meu, a făcut un sicriu foarte gros si a pus o piatră în loc de pernă. Si-i spunea unul Nectarie Pintilie: "Ei, Gherasime, câte sicrie de acelea or să putrezească până vei muri frătia ta!" Dar Gherasim răspundea: "Eu cred lui Hristos că acesta îmi va fi casa de veci!" Si asa a fost. Avea crucea de înmormântare si sicriul, si stia Psaltirea din scoartă în scoartă încă de când era la Cozancea ucenic la Părintele Paisie; acolo a început el întâi.

Eu eram cu Gherasim în chilie si el făcea 500 de metanii cu rugăciunea Doamne Iisuse. Eu mi-am făcut un pat să dorm, că eram la vaci cu ascultarea si nu puteam. Eu eram slăbut de acasă. Cel mai slab din familie. De aceea m-a lăsat Dumnezeu să mai trăiesc până acum, că eu am fost cel mai lenes si cel mai nelucrător. Gherasim făcea 500 de metanii si pe urmă stătea în picioare si zicea cinci catisme pe de rost. Si iar 500 de metanii si iar cinci catisme. Până la Utrenie făcea 1500 de metanii si 15 catisme. Apoi venea si mă scula si pe mine la Utrenie.

Mergea la Utrenie si după aceea venea si se culca în sicriul acela câteva ceasuri. Îl însemna cu Sfânta Cruce si se scula înaintea mea dimineată si mai citea celelalte cinci catisme, ca să aibă o Psaltire pe noapte si Utrenia. Si când îi era somn -, stii că era luptă, că se lupta cu vrăjmasul, că el era om voinic, nu era ca mine -, numai ce-l vedeai că-si dă palme, 40-50, zicând: "Nu dormi, calule! Uite sicriul! Ai să dormi acolo". Si pe urmă dacă vedea că tot îl năcăjeste cu somnul, avea un centiron lat si se lovea, câte o sută de centiroane, zicând: "Nu dormi, că ai să dormi acolo acusi". Cum puteau să mai trăiască acestia, asa de mari nevoitori?

Eu m-am dus la staret si i-am spus: "A înnebunit Gherasim! Toată noaptea se bate peste cap si face metanii si nu mă lasă să dorm". Dar staretul stia nevointa lui, doar Gherasim îi era ucenic: "Lasă-l, măi! ăla-i călugăr! Că în Sfântul Munte de ăstia erau, care se băteau si care plângeau toată noaptea". Si apoi îl vedeam că uneori, bătându-se asa si nedormind, îi veneau lacrimi. Si se punea în genunchi si plângea câte un ceas-două într-una. Apoi se linistea. Nu-i mai auzeai gura. Se ruga în taină cu rugăciunea mintii.

Călugări de acestia am apucat eu aici. Si nu numai el. Era unul Teodosie care s-a înecat în Iordan. Acela stia toti Sfintii Părinti. Când am venit eu aici, Teodosie stia Psaltirea pe de rost, Gherasim, Con-standie Uricaru, Vasile Mitoseru, Visarion Palade si fratele meu, Vasile, cel mai mare, cu care am stat la oi.

Ceilalti..., nu aveai cu cine vorbi în mănăstire. Atât auzeai: "Blagosloviti si iertati!" Ascultarea si "Doamne Iisuse". Si acesti călugări s-au nevoit si, cum spune Ioan Gură de Aur: "…repede au alergat, degrabă au ajuns la cer".

De câte ori aud paremia aceea care se citeste la mucenici: Răpitu-s-a, ca să nu schimbe răutatea mintea lui, sau înselăciunea să însele sufletul lui, de atâtea ori îmi aduc aminte cum au murit fratii mei de tineri si alti călugări, că erau mari nevoitori. Si Sfântul Ioan Scărarul spune asa: "Dumnezeu, dacă vede pe monah sau pe frate că-i aprins tare cu dragoste către El si are o viată înaltă la început, nu-l lasă să trăiască mult - că Dumnezeu stie mai înainte viata omului -, ca să nu se schimbe".

Si poate la nevointa asta, aveau să se ridice niste ispite mari mai târziu, si aveau să-si schimbe viata. Si nevointa lui de 8-9 ani cât a fost, a fost mai mult decât o sută de ani, că auzi ce zice: Putin ostenindu-se, a plinit ani îndelungati, că plăcut era Domnului sufletul său, de aceea S-a grăbit a-l scoate.

Ai auzit? Asa se întâmplă cu acei mari nevoi-tori. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că nu-i o fericire să trăiesti mult. Sfântul Vasile, cel mai mare nevoitor, stâlpul cel de foc, gura de foc a Duhului Sfânt, ochiul Bisericii lui Dumnezeu, după care s-au ghidat atâtea Sinoade Ecumenice, a murit la 45 de ani. Canoanele lui, care îndreaptă Biserica până astăzi, sunt cele mai drepte si cele mai austere.

Sfântul Ioan Gură de Aur a trăit 64 de ani si a murit în surghiun. Din cei trei mari ierarhi, numai Sfântul Grigorie a trăit 80 de ani. Si zice el: "Nu-i o fericire să trăim mult! Este fericire ca atunci când vom încheia viata, s-o încheiem cu Hristos. Să murim cu Hristos în mintea si în inima noastră".

Deci maica Irina să nu-si facă multe gânduri. A avut viată curată pe unde s-a dus, cu frică de Dumnezeu. Să nu se teamă acum! Domnul poate vrea s-o ia dincolo. Si dacă o vrea s-o mai lase, are o scânteie de viată într-însa, Dumnezeu i-o lungeste cât vrea. Iar dacă nu are, poti să chemi frătia ta toti doctorii din lume, că tot se duce.

Noi am fost patru frati si o soră la mănăstire, si toti au murit în mănăstire. Si mama a murit călugărită bătrână la Agapia Veche, de 94 de ani. Sora mea, rasofora Ecaterina, a venit înaintea mea la mănăstire. Eu eram încă acasă. A murit pe la 23-24 de ani, dar era venită în mănăstire la 11 ani. A terminat patru clase si a plecat la Mănăstirea Agafton.

Si de aceea spune-i maicii Irina că acesta este semn că o iubeste Dumnezeu. Ea să nu facă altă osteneală, decât să zică un "Doamne Iisuse" în mintea ei cu smerenie si cu frică de Dumnezeu. Că nu-i viata de veci aici. Când ne vom întâlni noi dincolo, acolo n-are să mai fie durere de cap, nici de sale, nici junghiuri, nici suferintă, nici nimica; numai bucurie si veselie si mângâiere în vecii vecilor.

Să vă spun ceva. Noi, ca frati firesti, tot am dori să fim împreună. Asa ne leagă dragostea asta firească. Asa au fost fratii mei. Când a murit fratele Vasile, Gherasim era în armată la Cernăuti, un frate al meu mai mic, Mihai, era la Durău cu părintele Dorotei; sora mea era la Agafton si eu am rămas din familie singur în mănăstirea asta, din câti frati eram noi pe drumurile astea. Si fratele meu a stat la oi până în Joia Mare si a început a scuipa sânge, că a răcit în pădure cu oile. El a venit jos si m-a dat pe mine în locul lui. I-am schimbat eu ascultarea.

Eu tot veneam pe de vale, după ce-a venit Pastile, să-i aduc ceva, si-l găseam vesnic în rugăciune, vesnic în rugăciune. Si cu trei zile înainte de a muri, era în ograda mănăstirii, i s-a arătat Maica Domnului. El avea mare evlavie la Maica Domnului, stia toate acatistele ei pe de rost. Părintele Ioanichie Moroi l-a văzut bolnav si a vrut să-l facă călugăr. Făcuse armata. A fost sergent. Om cuminte. Dar eram schit dependent de Mănăstirea Secu. Si ei au spus: "Nu! Să vină la Secu să-l facă călugăr", că a spus că aici se înmultesc călugării si apoi o să iesim autonomi. De ce s-au temut, de aceea n-au scăpat, că pe urmă a devenit aici mănăstire. Putea să-l facă cu un an-doi înainte, dar au spus să se ducă la Secu, si atunci staretul nostru n-a călcat porunca si nu l-a mai făcut.

Era îmbrăcat frate si era cu metania în mână si era în fata bisericii de piatră. Si acolo era oleacă de prisacă. El zicea rugăciuni si rugăciuni pe-un scaun acolo, cu fata la biserică. Si a apărut Maica Domnului. Părintii erau la masă cu tot soborul. La masă afară, într-un coridor colo la fântână. Si el numai ce a văzut că s-a coborât Maica Domnului peste nori, până deasupra bisericii, cu un cârd de îngeri cu aripi de aur în jur. El, când a văzut-o, a lăsat rugăciunea "Doamne Iisuse" si a început a striga: "Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieste-mă! Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieste-mă!..." Si a tot strigat, până a căzut jos. Tot se uita în sus si striga!

Călugării au auzit de la masă si au zis: "Ce strigă, măi, săracul Vasile acolo? A căzut jos!" Când au venit călugării, el le-a spus: "Părinte staret, părin-tilor, închinati-vă! Nu vedeti pe Maica Domnului deasupra bisericii? Uite, este înconjurată de nori albi si are niste copii cu aripi de aur în jurul ei". Dar staretul a zis: "Unde, Vasilică, unde?" "Uitati-vă!... Închinati-vă, că Maica Domnului blagosloveste! Mântuitorul în bratele Maicii Domnului a blagoslovit mănăstirea noastră cu amândouă mâinile, ca un arhiereu!"

Toti călugării de la masă se uitau la dânsul si în văzduh. Eu nu eram aici; eram la oi în locul lui. Si părintele staret îl întreabă: "Frate Vasile, dar ce ti-a spus?" "A spus că după trei zile vine să mă ia". Si era la ora 11.30, în ziua când a văzut pe Maica Domnului. "Vai de mine, Maica Domnului se înaltă la cer". Si călugării au început să facă metanii, dar n-o vedeau, numai cum spunea el. "S-a dus! zice. N-o mai văd".

Apoi fratele Vasile s-a dus în chilie. Avea o chilie mică în dos, unde a stat Dionisie Iorga. Se ruga. A venit staretul repede, l-a împărtăsit din nou cu Preacuratele Taine si s-a rugat. Atunci eu am auzit că a avut descoperirea asta si am venit la el. Era cu picioarele umflate de reumatism. "Fratele meu, mi-a zis el, mai am o zi si jumătate si mă duc la Domnul! A fost Maica Domnului si mi-a spus!...".

Eu credeam că a fost vreo nălucire, că si vrăjmasul îti face în vremea mortii năluciri. Toti părintii au urmărit. Exact în ceasul si minutul acela la trei zile a murit. Avea o cruce de chiparos de la unul Ghenadie din Sfântul Munte, pe care o săruta pe amândouă părtile, si a spus: "Iertati-mă, că vine ceasul meu!" Si s-a dus, sărutând acea sfântă cruce. Si atunci toti s-au încredintat că n-a fost nălucire, că si diavolul vine în vremea mortii cu năluciri, fel de fel, ca să te arunce în mândrie sau în slavă desartă.

Dar n-a fost nălucire, că staretul a zis, că dacă se va împlini ce i-a spus Maica Domnului, este de la Dumnezeu. Si drept în acelasi minut s-a dus fratele meu. Asa a murit fratele meu Vasile, mai mare si decât Gherasim cu care am venit eu la mănăstire.

Când a murit era o primăvară ploioasă, pe la sfârsitul lui mai. Si ploua, ploua toată ziua, de nu se mai usca apa în opinci. Eu eram cu oile prin pădure. Si am început a citi câte o Psaltire în fiecare zi, până la 40 de zile, ca să văd: "Oare s-a mântuit fratele Vasile?" La 40 de zile eram cu oile sterpe si am venit ud si năcăjit, ca vai de capul meu, că toată ziua m-a plouat. Am vrut să fac oleacă de foc si mi l-a stins ploaia si m-am culcat asa ud. Aveam un butuc acolo de mesteacăn si am adormit mort.

Se împliniseră sase săptămâni. A doua zi era sâmbătă, trebuia să-i facă pomenirea de sase săptămâni, că asa se face. Si eu am adormit de obosit ce eram, dar am uitat în care zi este. Si m-am făcut deodată, într-o grădină frumoasă, cu o livadă. Si iaca văd biserica Sihăstriei acolo si cimitirul cu cruci, cu toate, si în mijlocul cimitirului un tânăr foarte frumos, îmbrăcat cu un brâu în trei culori.

Zice Sfântul Ioan Scărarul să nu crezi vedeniile si visurile, că toate sunt de la diavoli. Numai care îti vestesc tie moarte si judecată, acelea sunt de la Dumnezeu. Iar dacă te duc la deznădejde, si acelea sunt de la diavoli. Să nu le crezi.

Si eu eram atent. Si parcă acela m-a întrebat: "Pe cine cauti? Pe fratele Vasile?" Când am auzit de fratele Vasile, eram bucuros. "Hai să vezi ce se petrece cu fratele Vasile!" Si m-a dus drept lângă biserica noastră, că acolo a fost mormântul lui; acum am mutat cimitirul în locul unde este acum, cu toti părintii. El a fost drept lângă geamul altarului.

Si iaca s-a deschis mormântul fratelui. Eu voiam să stiu dacă s-a mântuit, de aceea am citit 40 de Psaltiri. S-a deschis mormântul, s-a deschis sicriul. Si l-am văzut îmbrăcat cum l-au pus. Că i-au pus în cap un culion frumos de plus si pe fată i-a pus un voal alb; i se vedea fata prin voalul acela. Dar tânărul acela se uita si la mine si la el. Din sfântul altar iesea o teavă cu apă rece si curgea pe fata lui în sicriu. Si curgând apă, el se făcea tot alb, curat, frumos, mai frumos si a început a se lumina la fată, a străluci. Si apa aceea a început să spele vesmintele de pe el. Si vesmintele în loc să fie negre, se făceau albe si acelea. Si numai văd că a înviat fratele din sicriu si mi-a zis: "Măi, frate, spăla-mă-vei si mai vârtos decât zăpada mă voi albi". Aceste cuvinte mi le-a spus. Si pe urmă m-am trezit. Măi, zic, dar frumos mai era! Si când mi-am adus aminte, zic: "Măi, astăzi sunt 40 de zile!"

Si vin la staret, nu cumva să mă însel, că diavolul poate să te prăpădească cu visurile, mai tare ca cu orice. Si mă mărturisesc întâi de păcatele mele de la ultima spovedanie si i-am spus ce am visat. Când i-am spus staretului, el mi-a zis: "Ai văzut, băiete? S-au împlinit 40 de zile. I-am făcut de 40 de zile. Fratele Vasile ce nevointă mare avea! Stia atâtea acatiste pe de rost. A murit martir în ascultare. Până la ultima suflare s-a tinut de oile mănăstirii. Ai văzut de unde vine izbăvirea si izvorul? Din sfântul altar. Acea apă pe care ai văzut-o că venea pe teavă din altar si curgea pe fata si pe hainele lui, sunt liturghiile pe care le-am slujit 40 de zile. Si prin Liturghiile Bisericii si cu cât a mai făcut el fapte bune, l-a spălat Dumnezeu si l-a albit". Asa mi-a tâlcuit staretul visul.

Iată de ce spun acestea: Viata noastră este scurtă. Foarte, foarte scurtă si trecătoare. Si să stiti că de minutul cel mai de pe urmă al vietii noastre, este conditionată ori fericirea vesnică, ori munca vesnică. Pentru minutul cel mai de pe urmă al vietii, S-a coborât Fiul lui Dumnezeu din cer si S-a făcut om, S-a născut din Fecioară în pesteră si a fost asezat pe paie si a crescut între noi si a suferit pentru noi si s-a răstignit si a murit. Pentru că în acel minut, ori se pierde sufletul ori se câstigă. Ce spune? Sfârsitul omului încununează viata lui. Si: în ce te voi găsi, în aceea te voi judeca.

Deci maicii Irina să-i spui să nu aibă altă grijă, decât să multumească lui Dumnezeu că-i bolnavă si să se roage: "Doamne, de este voia Ta să mă iei, să fiu cu Tine si în veacul de acum si în cel viitor. Amin".
CUVÎNT LA ÎNCEPUTUL POSTULUI MARE DIN ANUL 1983

Prea Cuvioase părinte staret, prea cuviosi părinti si frati. Să multumim Preasfintei si de viată făcătoarei Treimi si Preasfintei Născătoare de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria si tuturor sfintilor că ne-am învrednicit să ajungem si anul acesta la poarta Sfântului si Marelui Post al patruzecimii, post pe care l-a postit si Însusi Mântuitorul Hristos.

Iubitii mei frati, pentru că suntem aici si monahi si credinciosi, voi vorbi pentru ambele părti, că scopul nostru este să ne întărim acum la începutul postului cu un cuvânt.

Sigur că mănăstirea noastră nu este mănăstire nesfătuită. Totdeauna personalul de aici si poporul din biserică aud cuvintele Sfintilor Părinti, aud cazania, aud cântările Bisericii, aud paremiile, proorociile, si din toate se poate învăta adevărul. Dar acum la începutul postului este un cuvânt cu deosebire pentru ceea ce ne stă înainte.

Iată că citea acum fratele cuvânt de la Sfântul Teodor Studitul. Această carte a Sfântului Teodor Studitul, cu slovă veche, care mai este azi în inventarul bibliotecii noastre, este neagră la file. Ale cui mânute au umblat pe ea? Ale vestitului nostru staret Ioanichie. Zeci de ani a citit în capul mesei pe Sfântul Teodor Studitul. Zeci de ani! Că eu o stiu pe de rost cartea asta, numai de câte ori am ascultat-o.

Bătrânul a făcut douăzeci de ani la altar aproape singur. Si el nu venea să mănânce la masă, el venea să ne citească cuvântul. El trăia numai cu Sfânta Împărtăsanie si mânca numai sâmbăta si Duminica, iar atunci numai oleacă de grâu fiert sau oleacă de varză murată. Iar în celălalt timp staretul nostru venea să ne destepte pe noi păcătosii si supusii ucenici ai lui, cu această minunată carte.

Această carte este cea mai bună carte pentru viata de obste la monahi. Cuvinte scurte si foarte cuprinzătoare. Dacă ati fi avut urechi sau poate ati avut si ati tinut minte, ati văzut cu ce a început cuvântul acesta. Adevăratul post este tăierea voii si supunerea monahului întru toate.

Mare lucru este tăierea voii! Auzi ce spune Duhul Sfânt: Socotitu-ne-am ca niste oi de junghiere, Doamne, că întru Tine ne junghiem toată ziua. De câte ori călugărul îsi taie voia si are răbdare unde-i trimis la ascultare, de atâtea ori este mucenic pentru Hristos. De atâtea ori se junghie el pentru Iisus Hristos si nu-si dă seama că duce o mucenicie permanentă în viata lui!

Mântuitorul nostru Iisus Hristos când a venit în lume, n-a arătat viata pustnicească întâi, nici cea stâlpnicească de pe stâlp, nici cea idioritmică, să trăiască omul de capul lui, adică de sine. Viata de obste a arătat-o. A venit în lume să facă ascultare Părintelui Ceresc până la moarte si moarte pe cruce, iar viata Lui, de când a iesit la propovăduire, timp de trei ani si jumătate, a dus-o de obste cu ucenicii Săi. Aveau o pungă, o masă si o biserică, după cum stiti că a fost la Cina de Taină, când a fost vândut de Iuda, unul din ucenicii Lui.

Dar viata de obste, cum spune marele Vasile, este o viată îngerească, dacă se tine în hotarele ei canonice. O pungă, o masă si o biserică, iar ceilalti să fie toti ascultători, ca îngerii lui Dumnezeu în ceruri, supunându-se staretului, economului si la cei care sunt pusi de Dumnezeu să conducă. Oriunde este ascultătorul, face Liturghie!

Să nu-mi spui mie: "Dar eu mă duc pe câmp, eu mă duc la oi, eu mă duc la vaci, eu fac ascultare, mă apuc să mătur în ogradă, sau sunt la trapeză, sau sunt bucătar, sau sunt în altă parte". Auzi ce spune despre aceasta Sfântul Teodor Studitul: "Cel ce face ascultare cu dragoste, liturghie săvârseste".

Iar marele Vasile în regulile mari, în regula a 55-a, zice asa: Călugărul în viata de obste este jertfă si jertfitor. În mănăstirea cu viata de obste, după cum arată Sfântul Pahomie cel Mare, călugărul este călător fără de povară. Călugărul în viata de obste nu are voie să aibă mai mult de două haine, una de purtat si una pentru biserică; să aibă urechi de ascultat si vointă tare de a face serviciu unde este trimis, cu mare dragoste si cu mare sinceritate.

Dar tineti minte, părintilor! Întâi cu sfintiile voastre vorbesc. Adevăratul călugăr este mort de viu. Auzi pe Apostolul Pavel ce spune: În toate zilele mor. Cum poate muri omul si să trăiască? Să moară fată de păcat. Să moară într-însul păcatul, viciul. Să moară fată de betie, să moară fată de lăcomie, să moară fată de lenevie, să moară fată de trândăvie, să moară fată de cârtire, să moară fată de nesimtire, de nepăsare. Să moară fată de trufie, de semetie, de ură, de zavistie, de pizmă, de invidie, de răutate. Să moară fată de tinerea minte de rău, de dorinta de a se răzbuna, de a se mânia. Să moară vorbirea de rău într-însul, clevetirea. Să moară iubirea de arătare, trufia, fătărnicia, viclenia, lăudărosia, minciuna, iubirea de sine, plăcerea de sine, încrederea în sine, rezemarea pe sine, nesimtirea, împietrirea inimii. Să moară în călugăr greseala cu vederea, cu auzul, cu mirosul, cu gustul, cu pipăirea.

Deci iată moartea de sine! Să moară adică păcatului si să vieze dreptătii. Si aceasta nu se cere numai monahilor, ci si tuturor crestinilor care au Sfântul Botez din mâinile Preasfintei si de viată făcătoarei Treimi, pentru că Apostolul Pavel n-a zis cuvântul acesta către călugări, căci monahismul nu era încă întemeiat. Rânduielile monahale sunt întemeiate în secolul I si II după Hristos.

Părintilor si fratilor, viata noastră este umbră si vis. Unde sunt părintii nostri cei vechi? Eu cu mila Preasfintei Treimi am aici 54 de ani. Îmi aduc aminte, când am intrat aici în mănăstirea aceasta, nimeni nu avea pat în chilie. Toti dormeau pe scaune. Cei mai râvnitori dormeau noaptea în sicrie.

Dumnezeu să-i odihnească pe Gherasim, pe Constandie Uricaru si pe ceilalti. Toată noaptea plângeau si se rugau, stiau Psaltirea toată pe de rost, dormeau două-trei ore pe noapte, făceau mii de me-tanii. Unde sunt acum cei ce nu mai sunt? În ceruri.

Fericiti, de trei ori fericiti sunt aceia care s-au nevoit în putina asta viată, care este umbră si vis. De ce să ne legăm cu mintea de cele de aici, care vrând sau nevrând, ne lasă pe noi?

Ia gânditi-vă, când moare omul si se duce la Domnul, de-ar avea munti de aur de aici si până la marginea lumii, la ce i-ar folosi? Îi ia cu dânsul? Nimic nu ia cu el. Doamne fereste, să nu moară si sufletul odată cu trupul nostru! Fiinta sufletului nu moare niciodată. Dar care este moartea sufletului? Păcatul. Ce-a zis dumnezeiescul Apostol Pavel? Plata păcatului este moartea.

Vai de acel om care a trăit nepocăit pe pământ si odată cu trupul a murit si sufletul lui. Trupul s-a dus să-l mănânce viermii, să se facă pământ, iar sufletul s-a dus în gheena. Aceea-i moartea sufletului, cum zice la Apocalipsă, moartea a doua, că omul se va munci în vecii vecilor.

A trăit patriarhul Matusalem 969 de ani; mai mult decât toti oamenii din lume. Dar fată de vesnicie…! Si chiar dacă ar trăi omul 10.000 de ani, nu este nici cât o picătură din Oceanul Pacific. Pentru ce? În comparatie cu vesnicia.

Vai de noi! Tare ne înselăm, si noi monahii si voi mirenii, dacă punem mare bază pe viata aceasta! Să trăim aici pentru viata cea vesnică. Să trăim pe pământ pentru ceruri. Să trăim aici pentru rai, pentru bucuria cea fără de margini care ne asteaptă dincolo de mormânt. Vai de noi dacă punem bază în hoitul ăsta de trup, în blestematul ăsta vrăjmas, care se luptă cu noi până la moarte! N-ati auzit ce spune Apostolul Pavel? Grija trupului să nu o faceti spre pofte. Adică să-i dăm trupului mâncare cu ratiune, si băutură si odihnă, dar cu cumpătare.

Ati auzit mai înainte un cuvânt al Sfântului Asterie al Amasiei, ce se întâmplă din mâncarea si băutura multă: se întâmplă scleroză, din cauză că sângele se îngroasă si se încheagă pe vine, si îl vezi pe om sclerozat, îl vezi paralizat, boala lui Parkinson, boală de stomac, ulcer duodenal, ulcer stomacal, auzi si cancer, ciroză si asa mai departe.

Iată ce facem noi cu trupul nostru dacă îl îngre-unăm cu mâncări! Mâncările grase sunt toxice: ouăle, carnea, brânzeturile, grăsimea, si ele vatămă orga-nismul nostru si ne facem vrăjmasi ai vietii noastre.

Sfântul Vasile cel Mare spune asa: "Omule, vrei să trăiesti mult, posteste mult!" Postul este maica sănătătii si lungimea vietii. Iar în cuvântul IV în Hexaimeron zice pentru post: "Bucatele cele multe si bucatele cele grase, neputând să le mistuie stomacul, multe boli au adus în lume. Iar postului si înfrânării, pururea îi urmează sănătatea".

Dacă nu crezi sfintilor, crede doctorilor, că-ti spun ei! Ai făcut abuz de mâncări, de băuturi, te-ai trezit cu cancer, cu ulcer, te-ai trezit sclerozat. De ce? Toate trebuie să fie cu măsură. Auzi ce spune Sfântul Isaac Sirul: "Pe tot lucru îl împodobeste măsura în viată". Cum ai trecut cântarul cu mâncare multă, sau băutură, sau somn mult, sau îti permiti multe altele, cum ai stricat si trupul, ai stricat si sufletul si te pierzi pentru vesnicie. Ce spun dumnezeiestii Părinti? "Marginile, extremele, sunt ale diavolilor, iar mijlocul este al lui Hristos, calea împărătească". Ce spune Scriptura? Nu te abate, omule, nici la dreapta, nici la stânga. Mergi pe calea împărătească, dacă vrei să mergi cu Împăratul Hristos! Adică să ne folosim de toate, de hrană, de odihnă, de băutură, dar cu ratiune.

Staretul nostru ne citea aici mereu cartea aceas-ta, scrisă după regulile marelui Vasile, si ne spunea că Sfântul Teodor Studitul în Studion, în Constantinopol, a făcut optsprezece ani de închisoare si bătăi pentru sfintele icoane. De aceea îi spune "Mărturisitorul", că a suferit multe bătăi si chinuri pentru sfintele icoane.

L-au băgat la închisoare, legându-l în lanturi, iar ighemonul priveghea pe ai lui în închisoare si-i dădea câte o sută de lovituri în fiecare zi. Se rupsese carnea de pe el, iar ucenicul lui, Nicolae Studitul, putrezind carnea pe Sfântul Teodor si căzând bucăti, o tăia cu briciul si-l ungea cu untdelemn si cu vin să-l vindece.

Au fost multi călugări care au pătimit martiriul pentru sfintele icoane, cum au fost: Sfântul Iosif, Navcratie, Eftimie si multi altii.

Asa au răbdat sfintii pentru Împărătia cerurilor împotriva împăratilor iconoclasti, care au tulburat Biserica lui Hristos peste o sută de ani, că au fost mai multi împărati iconoclasti: Leon Isaurul, Constantin Copronim, Leon al IV-lea, Leon Armeanul si Teofil, până la anul 842.

Vedeti ce au răbdat sfintii si ce răbdăm noi? Ne-a zis unul un cuvânt, ne supărăm. Vai de noi! Vrem să fim cu sfintii, dar nu vrem să răbdăm cum au răbdat ei.

Dar să revenim la viata noastră. Intrăm în post. Să intrăm cu mare umilintă, cu mare frică de Dumnezeu si împăcati cu toti. Dacă nu-i o picătură de dragoste în inima fiecăruia, nu ne putem mântui. Dacă are cineva care de minte, dar n-are un dram de dragoste, nu se poate mântui.

Auzi? Dacă vrei să ai pacea, să-i vezi pe toti îngeri si pe tine să te vezi diavol. Toti să fie îngeri în fata ta, sfinti, si pe tine să te vezi ca un diavol de păcătos. Atunci ai pozitia cea mai ortodoxă. Atunci ai ajuns la ceea ce spune proorocul: că fărădelegea mea eu o cunosc si păcatul meu înaintea mea este pururea.

Deci avem rânduială dumnezeiască în Biserica lui Hristos, rugăciunea sobornicească a Sfântului Efrem Sirul, care de acum merge si până în Miercurea Scumpă. Ati auzit ce zice? Doamne si Stăpânul vietii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire si al grăirii în desert nu mi-l da mie.

Iar duhul curătiei, al gândului smerit, al răbdă-rii si al dragostei, dăruieste-l mie, slugii Tale.

Si încheie asa la a treia metanie: Asa, Doamne, Împărate, dăruieste-mi ca să-mi văd greselile mele si să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat esti în vecii vecilor. Amin.

Vai si amar de noi, dacă nu ne vedem acum păcatele, că în vremea sfârsitului, la iesirea sufletului, vin atâtia diavoli, câte păcate a făcut omul, si atâtia îngeri buni, câte fapte bune a făcut. Acolo ne întâlnim cu faptele noastre. Si când vede bietul suflet ce-l asteaptă, unii se sperie si vor să fugă, altuia i se leagă limba de frică si nu poate spune tainele care le vede; altuia îi dă Dumnezeu să poată spune ce vede; este constient până ce-si dă sufletul.

Vai de noi si de noi! De aceea vă spun si vouă crestinilor si vouă monahilor. Mare lucru este spovedania. Când vei vedea în familie că unul s-a îmbolnăvit, tata, mama, copilul, fratele, sora, sotul, sotia, cel mai iubit prieten, si chiar si cine ti-a fost vrăjmas, căci si pe el trebuie să-l iubesti, fă-i cel mai mare bine din lume, pe care poti să-l faci. Adu repede duhovnicul să-l mărturisească. Spovedania curată este al doilea botez.

Deunăzi am vorbit despre Taina Pocăintei la o conferintă, si îmi spuneau preotii că ei au în parohie pocăiti; si le-am zis: "Întrebati-i pe dânsii, părintilor, cum pot ei să se pocăiască fără Biserică?" Taina Po-căintei nu-i a fiecăruia. Este a Bisericii; este asezată de Hristos în Biserică, când a suflat asupra apostolilor si a zis: Luati Duh Sfânt, cărora veti ierta păcatele, iertate vor fi, si cărora le veti tine, vor fi tinute. Si ce veti lega voi pe pământ, va fi legat si în ceruri; si ce veti dezlega voi aici, este dezlegat si acolo.

Deci vedeti că Taina Pocăintei este în mâna preotilor! Si le-am arătat cele patru părti ale pocăintei. Întâi este durerea inimii si părerea de rău a celui ce a gresit; al doilea este spovedania prin viu grai la duhovnic; al treilea este primirea canonului si al patrulea este punerea mâinilor pe capul celui ce se spovedeste, că atunci vine Duhul Sfânt să ierte păcatele.

După cum atunci când arhiereul pune mâna pe cel hirotonit, atunci proheriseste si vine Duhul Sfânt pe cel ce se hirotoneste, tot asa vine prin mâna duhovnicului Duhul Sfânt si-l iartă pe cel ce s-a mărturisit. Dar le-am arătat preotilor că n-au voie să dezlege pe nimeni, până nu făgăduieste că face canonul, pentru că spune Sfântul Nicodim Aghioritul: "Dacă ai dezlegat pe om, fără a promite că-si face canonul, toate păcatele trec asupra preotului".

Le-am arătat cum se cearcă păcatul la mărtu-risire cu cele sapte pricini: Cine? Ce? Pentru ce? În ce fel? În ce vreme? În ce loc? Si suma păcatului. Ne interesăm, că ce este mintea duhovnicului? Trebuie să fie ca un serafim si ca un heruvim. Să privească toate ascunsurile fiintei omenesti.

Părintilor si fratilor, a rânduit Dumnezeu ca mănăstirea aceasta să aibă si gospodărie mare. Vă rog din suflet si vă aduc aminte un cuvânt al staretului meu, nu stiu dacă voi mai vorbi vreodată, că eu sufăr cu inima si poate într-o clipă am să mă duc de aici. Staretul nostru bătrân, Dumnezeu să-l odihnească, 34 de ani a stăretit aici, de prin 1910 până în 1944. El ne chema la capul lui, când pe mine, când pe Părintele Ioil, care nu poate fi aici săracul că cu boala lui stă acasă acum, si care a stăretit după mine 12 ani. Eu am plecat la Mănăstirea Slatina si el a rămas pe post de egumen aici, că am avut pe capul meu opt mănăstiri atunci: sase de călugări si două de maici - "Obstea Sfântul Teodor Studitul" , că a trebuit să le conduc sapte ani de zile cu multe jertfe si necazuri.

Ce se întâmplă? Bătrânul ne chema pe noi la patul lui, după ce l-au bătut tâlharii si i-au scos ochiul drept si au dat foc mănăstirii. "Măi băieti, orice ati face, orice n-ati face, biserica, dragii mei să n-o lăsati. Că dacă veti tine biserica, Dumnezeu are să ridice locul acesta mult mai frumos de cum a fost mai înainte de a arde. Iar dacă nu, se va pustii".

Astea sunt cuvintele staretului meu, care n-a mai trăit decât câteva luni si s-a dus la Domnul. Cea mai sfântă grijă a avut de biserică. Iată, mănăstirea are gospodărie, are vite multe, are grădini, are de toate. De toate ne bucurăm, că-s ale mănăstirii, nu-s ale noastre. Sunt spre folosul obstesc. Vedeti că aici se face asistentă socială. Aici vin la masă atâtea mii de oameni tot timpul, că avem la sărbători mari si patru cinci rânduri de mese. De aceea trebuie să avem si prisos, nu pentru noi, ci spre binele obstesc al poporului.

Dar băgati de seamă, a trimis Maica Domnului aici niste frătiori buni, niste călugări, să-i tinem cât mai aproape de biserică... Se începuse oleacă de scoală monahală si s-a sistat; nu s-a mai făcut. Dar cea mai mare scoală din lume este biserica. Ei acolo învată si cântările, să pună troparele si condacele; aud proorociile, sunt sfătuiti.

Să stăm lângă biserică, că de la biserică se tin toate în mănăstirea asta. Cu banul bisericii puneti mireni la vite, la grădini; puneti oameni, care n-au sotii, n-au grijă. Călugărul săracul trebuie să pos-tească, să se roage, nu poate să facă ascultările grele. Si ceilalti adunati-vă lângă biserică. Să tineti sfatul bătrânului staret Ioanichie, că eu nu sunt nimica, si vedeti că de la biserică, cu darul lui Hristos, se tin toate.

Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu să trecem cu pocăintă curgerea Sfântului si Marelui Post si să ajungem cu bucurie la slăvita Înviere a Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.