Înfruntarea 7 septembrie 1990-10 ianuarie 1991

AMURGUL UNEI SERI DE VARĂ

Soarele cobora spre apus, iar ei stăteau în verandă, urmărind cum Peter se târa plin de entuziasm prin ţărâna din curte. Stu stătea într-un scaun din trestie, al cărui şezut se curbase după mulţi ani de folosire. La stânga lui, Fran şedea în balansoar. În curte, la stânga lui Peter, umbra în formă de covrig a balan­soarului făcut dintr-o anvelopă îşi întipărea imaginea imaterială pe pământ, în lumina blândă a sfârşitului acelei zile.

― A trăit aici un amar de vreme, nu? întrebă Fran încet.

― Un amar de vreme, repetă Stu, arătând spre Peter. Se murdăreşte din cap până-n picioare.

― Există apă. Şi o pompă manuală. Nu rămâne decât să fie pusă în funcţiune. Dispunem de toate facilităţile, Stuart.

El se mulţumi să facă un gest de încuviinţare. Îşi aprinse pipa, pufăind alene. Peter se întoarse, asigurându-se că se mai aflau acolo.

― Salut, băiete, îi strigă Stu, făcându-i semn din mână.

Peter se răsturnă pe o parte. Se ridică iarăşi pe mâini şi pe genunchi şi porni din nou în patru labe, descriind un cerc larg. La capătul drumului negru ce tăia lanul de porumb sălbatic se afla micul lor autoturism de teren marca Winnebago, amenajat pentru excursii şi prevăzut cu un troliu. Străbăteau doar drumurile secundare, totuşi vinciul se dovedea din când în când util.

― Te simţi singur? întrebă Fran.

― Nu. Cu timpul, poate.

― Te temi pentru copilul nostru?

Îşi atinse pântecele, încă perfect plat.

― Nu.

― Pete o să se rănească la nas.

― O să-i treacă. Iar Lucy a avut gemeni. Zâmbi spre cer. Poţi să-ţi imaginezi una ca asta?

― Doar i-am văzut cu ochii mei. Crezi ce vezi, aşa se spune. Oare când vom ajunge în Maine, Stu?

Bărbatul ridică din umeri:

― Spre sfârşitul lui iulie. În orice caz, vom avea destul timp să ne pregătim de iarnă. Eşti îngrijorată?

― Nu, îl imită ca ironic, răspunzând la fel de scurt. Se ridică: Ia uită-te la el, se murdăreşte.

― Ţi-am spus, doar.

O urmări coborând scările verandei şi adunând copilul de pe jos. Se afla aici, unde Mother Abagail îşi petrecuse o veşnicie, şi se gândea la viaţa ce-i aştepta. Gândea că totul avea să fie bine. Peste un timp, aveau poate să se întoarcă la Boulder: copiii lor trebuia să-i întâlnească pe alţii, de vârsta lor, să se împrietenească, să se căsătorească şi să aibă copii, la rândul lor. Sau poate că o parte din cei de la Boulder aveau să vină la ei. Mai mulţi îi întrebaseră amănunţit, aproape îi interogaseră, ce anume planuri au... dar privirile lor arătau mai degrabă dorinţa de a-i imita decât dispreţ sau supărare. Din câte se părea, Stu şi Fran nu erau singurii pe care îi apucase dorul de ducă. Harry Dunbarton, fostul vânzător de ochelari, le vorbise despre Minnesota. Iar Mark Zellman era tentat să ajungă tocmai în Hawai, dacă se poate imagina aşa ceva. Îl bătea gândul să înveţe să piloteze un avion şi să plece în Hawai.

― Mark, ai să mori! îl certase Fran, indignată.

Mark se mulţumise să-i zâmbească hâtru şi să-i spună:

― Ia te uită cine vorbeşte, Frannie!

Iar Stan Nogotny începuse să le povestească pe îndelete că va porni spre sud, se va opri probabil câţiva ani la Acapulco, după care va coborî spre Peru.

― Să-ţi spun o chestie, Stu. Printre oamenii ăştia mă simt nervos, parc-aş avea un singur picior tocmai când se anunţă un concurs de tras şuturi în cur. Nu mai cunosc nici măcar un om din zece. Oamenii-şi încuie seara casele... nu te uita aşa la mine, e purul adevăr. Dacă stai să mă asculţi, nu-ţi vine să crezi că am locuit în Miami şaisprezece ani încheiaţi, iar uşa am încuiat-o în fiecare seară. Dar să fie-al naibii! De obiceiul ăsta mi-ar fi plăcut să mă despart. Fapt este că s-a aglomerat prea tare. Mă gândesc intens la Acapulco. Dac-aş reuşi s-o conving pe Janey...

Nici n-ar fi un lucru chiar atât de rău dacă Free Zone s-ar fărâmiţa, îi trecu lui Stu prin minte, privind cum Fran pompează apă. Şi Glen Batcman ar fi de aceeaşi părere, n-avea nici o în­doială. Scopul ei fusese atins, ar fi spus Glen. Cel mai bine ar fi să se risipească, înainte....

Înainte să ce?

Păi, la ultima şedinţă a comitetului din Free Zone de dinain­tea plecării lui şi a lui Fran, Hugh Petrella Pretinsese şi obţinuse autorizaţia de a-şi înarma oamenii. Acesta fusese cel mai aprins punct de discuţie la Boulder în ultimele săptămâni, fiecare simţin­du-se obligat să adopte un punct de vedere sau altul. La începutul lui iunie, un tip beat îl brutalizase pe unul dintre ajutoarele de şerif şi-l proiectase prin vitrina de la The Broken Drum, un bar de pe Pearl Street. Omul avusese nevoie de peste treizeci de suturi şi de o transfuzie. Argumentul lui Petrella era acela că incidentul nu s-ar fi petrecut, dacă omul lui ar fi avut un Police Special pe care să-l îndrepte asupra beţivanului. Controversa căpătase dimensiuni colosale. Existau o mulţime de persoane (printre care şi Stu, care altfel avea grijă să nu comunice oricui punctul lui de vedere) care erau de părere că, dacă omul legii ar fi avut o armă, incidentul s-ar fi putut încheia cu un beţivan mort, în loc de un poliţist rănit.

Ce se întâmplă după ce le împarţi arme ajutorilor de şerifi? se întrebă el. Care este progresia logică? I se păru că primeşte răspuns de la Glen Bateman, cu vocea lui de savant, uşor uscată. Daţi-le arme mai grozave. Şi maşini de poliţie. Iar atunci când veţi descoperi o comunitate de tipul Free Zone în Chile sau poate în Canada, să-l faceţi pe Hugh Petrella ministru al Apărării, pentru orice eventualitate, şi poate începeţi să trimiteţi şi nişte grupe de cercetare, pentru că, dacă stai să te gândeşti...

Porcăriile alea zac la îndemâna oricui, aşteptând să le culea­gă cineva.

― Hai să-l culcăm, îi spuse Fran, urcând treptele.

― Bine.

― Ce-ai rămas aşa, căzut în melancolie?

― Aşa las impresia?

― Poţi să fii sigur.

Îşi împinse cu degetele colţurile gurii în sus, într-un zâmbet.

― Aşa-i mai bine?

― Mult mai bine. Ajută-mă să-l culc.

― Cu toată plăcerea.

Urmând-o în casa lui Mother Abagail, se gândi că era de preferat ca locuitorii din Boulder să se despartă şi s-o pornească fiecare încotro doreşte. Organizarea trebuia amânată cât mai mult cu putinţă. Organizarea era cea care, aparent, provoca întotdeauna problemele. Momentul în care celulele încep să se adune şi să capete o culoare mai întunecată. Nu dai arme unor poliţişti până ce nu mai sunt în stare să-şi amintească numele... feţele...

Fran aprinse o lampă cu kerosen, care răspândea o lumină galbenă şi plăcută. Peter îi privea potolit, gata să adoarmă. Se jucase toată ziua. Fran îl vârî într-o cămaşă de noapte.

Nu ne putem alege din chestia asta decât cu un răgaz, îi trecu lui Stu prin minte. Cât viaţa lui Peter, a copiilor lui, poate şi a strănepoţilor mei. Până în anul 2100, poate, în nici un caz mai mult de-atât. Poate nici atât. Destul pentru ca biata Mama Pământ să-şi poată reveni puţin. Un anotimp de repaus.

― Cum? îl întrebă ea, şi înţelese de-abia atunci că murmu­rase ultimele cuvinte.

― Un anotimp de repaus, repetă el.

― Ce înseamnă asta?

― Totul, îi răspunse prinzând-o de mână.

Îl contemplă pe Peter, cugetând: Dacă noi o să-i povestim ce ni s-a întâmplat, poate că şi el o să le povestească mai departe copiilor lui. Îi va avertiza. Dragi copii, jucărelele astea sunt mortale ― de pe urma lor te alegi cu arsuri, cu boala de radiaţii şi cu epidemii de gripă neagră, asfixiantă. Jucărelele astea sunt periculoase; diavolul din creierul omenesc a călăuzit mâna lui Dumnezeu, atunci când au fost ei creaţi. Nu vă jucaţi cu ele, dragi copii, vă rog, nu vă jucaţi niciodată. Nu vă mai jucaţi niciodată cu asemenea jucării. Vă rog... vă rog să învăţaţi lecţia. Fie ca lumea asta pustiită să vă fie învăţătură de minte.

― Frannie, spuse, şi o întoarse în aşa fel încât să-i poată vedea privirile.

― Ce-i Stuart?

― Crezi... crezi că oamenii învaţă vreodată ceva?

Deschise gura ca să-i răspundă, ezită, se răzgândi. Flacăra lămpii tremură. Ochii ei păreau foarte albaştri.

― Nu ştiu, recunoscu ea în cele din urmă.

Părea nemulţumită de răspunsul ei; se luptă să mai spună ceva, care să arunce puţină lumină asupra primului ci răspuns; dar nu reuşi decât să repete:

― Nu ştiu.

CERCUL SE ÎNCHIDE

Avem nevoie de ajutor, îşi făcu socoteala Poetul.

Edward Dorn

Se trezi în zori.

Avea cizmele în picioare.

Se ridică şi se uită în jur. Se afla pe o plajă de un alb ima­culat. Deasupra lui, cerul înalt şi îndepărtat, un cer albastru ca de ceramică, fără urmă de nor. Valurile mării turcoaz de dinaintea lui se spărgeau, departe, de un recif, după care se rostogoleau potolite spre mal, urcând printre bărci stranii care se numeau...

(canoe outrigger canoe)

Iată că ştia... dar cum?

Se ridică în picioare şi fu la un pas să se prăbuşească. Se simţea rău. Mahmur.

Se răsuci pe călcâie. Verdele junglei păru să i se repeadă drept la ochi, o încâlceală întunecată de copaci, liane, frunze şi flori luxuriante care erau

(roz precum sfârcul unei fete din corpul de balet)

Îl cuprinse din nou uimirea.

Ce era aceea o fată din corpul de balet?

Şi, dacă tot venise vorba, ce era acela un sfârc?

Un papagal ara ţipă la vederea lui, se aruncă orbeşte în zbor, se lovi de tulpina unui smochin indian bătrân şi căzu mort la poalele lui, cu picioruşele în sus.

(îl puse pe masă cu picioarcle-n sus)

O mangustă se uită la faţa lui aprinsă şi barba crescută sălbatic şi muri pe loc, de embolie cerebrală.

(sora intră cu o lingură şi un pahar)

Un gândac care se căţăra harnic pe scoarţa unui palmier se înnegri şi se uscă până nu mai rămase din el decât o coajă, după ce între antenele lui se iscaseră câteva minuscule fulgere albastre.

(şi începu să întindă sos din tigaie.)

Cine sunt eu?

Nu ştia.

Unde mă aflu?

Ce conta?

Începu să meargă ― împleticindu-se ― spre marginea jun­glei. Era ameţit de foame. Zgomotul valurilor răsuna surd în urechile lui, ca şi bătaia nebună a pulsului. Mintea lui era la fel de goală ca a unui nou-născut.

Străbătuse jumătate din drumul până la perdeaua de un verde profund, când din desiş apărură trei bărbaţi. Apoi un al patrulea. Apoi numărul lor se ridică la şase.

Aveau pielea cafenie şi netedă.

Se uitau ţintă la el.

Şi el îi privea cu atenţie.

Tot felul de lucruri îi veneau în minte.

Cei şase se transformară în opt. Apoi grupul spori la doispre­zece. Ţineau cu toţii lănci în mâini. Începură să le ridice amenin­ţător. Bărbatul cu barbă ţepoasă îi măsura cu privirea. Purta jeanşi şi cizme vechi şi rupte de cowboy; nimic altceva. Bustul lui era alb ca burta de crap şi îngrozitor de slab.

Acum lăncile erau pregătite de atac. Apoi unul dintre oame­nii cafenii ― şeful ― începu să bolborosească, repetând mereu unul şi acelaşi cuvânt, care suna Yun-nah!

Da, da, ştia tot mai multe lucruri.

La fix.

Numele lui, de exemplu.

Începu să zâmbească.

Zâmbetul lui era ca soarele cel roşu răzbătând printr-un nor gros. Expuse privirilor nişte dinţi albi şi strălucitori şi doi ochi din care ieşeau flăcări. Îşi întoarse palmele lui lipsite de linii spre ei şi făcu gestul universal care înseamnă pace.

În faţa forţei zâmbetului său, ei nu mai aveau nici o forţă. Lăncile căzură în nisip; una căzu cu vârful înainte şi rămase înfiptă într-un unghi ciudat, tremurând.

― Do you speak English?

Se holbară la el, fără să-l înţeleagă.

― Habla espanol?

Aiurea. Habar n-aveau să vorbească nici afurisita de spaniolă.

Ce însemna asta?

Unde se afla?

Ei bine, restul avea să vină cu timpul. Roma nu fusese construită într-o singură zi, de altfel, nici măcar Akron, Ohio, nu fusese mai cu moţ. Iar locul nu avea nici o importanţă.

Locul unde te fixai nu avea niciodată importanţă. Important era să fii acolo... şi să stai pe picioarele tale.

― Parlez-vous français?

Nici un răspuns. Se uitau la el, fascinaţi.

Îi luă şi pe germană, apoi le râse în nas, privind la moacele lor stupide, de oi. Unul începu să bocească neajutorat, ca un copil.

Sunt oameni simpli. Primitivi, naivi, needucaţi. Dar mă pot folosi de ei. Da, mă pot folosi de ci cât se poate de bine.

Se apropie, ţinând mai departe palmele netede spre ei şi zâm­bind în continuare. În ochi îi sclipea o bucurie caldă şi dementă.

― Numele meu este Russell Faraday, le comunică el cu voce calmă şi limpede. Am o misiune.

Se uitau la el, încremeniţi de spaimă şi încântare.

― Am venit să vă ajut.

Începură să se lase în genunchi şi să-şi plece capetele înain­tea sa, iar când umbra lui întunecată, atât de întunecată, căzu printre ei, zâmbetul i se lăţi mai mult.

― Am venit să vă învăţ cum să vă civilizaţi!

― Yun-nah! gemu şeful de bucurie şi de frică.

Iar atunci când îi sărută picioarele, Russell Faraday, Omul Întunecat, începu să râdă. Nu se mai oprea din râs.

Viaţa este o roată pe care nimeni nu poate rămâne prea mult.

Şi în cele din urmă, se întoarce întotdeauna acolo de unde a plecat.

Februarie 1975

Decembrie 1988