Îngeri şi demoni Dan Brown Date

Il camerlengo li se adresă apoi celorlalţi soldaţi care aşteptau:

— Domnilor, nu voi permite alte pierderi de vieţi omeneşti. Până la ora zece, îi veţi localiza pe ceilalţi doi cardinali dispăruţi şi îl veţi captura pe monstrul care se face vinovat de aceste crime. Am fost suficient de explicit?

— Dar, signore, interveni Olivetti, nu avem idee unde...

— Domnul Langdon tocmai se ocupă de acest lucru. Pare un om capabil. Am încredere în el.

Şi cu aceste cuvinte, şambelanul se îndreptă spre uşă cu paşi hotărâţi. În drum, făcu semn spre alţi trei soldaţi:

— Voi trei veniţi cu mine. Acum!

Militarii îl urmară.

În prag, preotul se opri şi se întoarse spre Vittoria:

— Doamnă Vetra, şi dumneavoastră. Vă rog să veniţi cu mine!

Ea ezită o clipă:

— Unde mergem?

— Să vedem un vechi prieten.

82
La CERN, secretarei Sylvie Baudeloque îi era foame şi ar fi vrut să poată pleca acasă. Spre consternarea ei, Kohler supravieţuise drumului până la infirmerie; îi telefonase şi i ceruse — n o rugase, îi ceruse — să rămână în continuare la birou în seara aceea. Fără alte explicaţii.

De a lungul anilor, Sylvie se obişnuise să ignore ciudatele schim­bări de dispoziţie şi excentricităţile şefului ei — tăcerile şi enervanta lui tendinţă de a filma în secret şedinţele, cu aparatul video încastrat în scaunul cu rotile. De fapt, sperase în taină ca într o zi Kohler să se împuşte în cursul vreuneia dintre vizitele sale săptămânale la poligonul de trageri, dar se părea că directorul era un bun ţintaş.

Acum, stând singură la birou, secretara îşi auzi stomacul protes­tând. Kohler nu se întorsese şi nu i dăduse nimic de făcut pentru seară. „De ce naiba să stau aici, lihnită de foame şi să mă plicti­sesc?!" Aşa că îi lăsase lui Kohler un bileţel şi plecase spre bufetul instituţiei, să îmbuce ceva la repezeală.

Dar nu reuşi.

Pe când trecea pe lângă departamentul recreaţional al CERN — un hol lung, mărginit de mici salonaşe cu televizoare — observă că toate încăperile erau pline de angajaţi care, aparent, renunţaseră la cină pen­tru a urmări ştirile. Probabil că se întâmpla ceva interesant şi Sylvie intră şi ea în primul salonaş, ticsit de „biţomani" — tineri programatori de computer. Când văzu ştirile prezentate, i se tăie răsuflarea:
„TEROARE LA VATICAN"
Ascultă reportajul şi nu i venea să şi creadă urechilor. O veche confrerie care ucidea cardinali? Şi ce demonstra asta? Ura respec­tivilor? Supremaţia lor? Ignoranţa?

Totuşi, în mod incredibil, atmosfera din salon nu părea câtuşi de puţin sumbră.

Doi tineri tehnicieni trecură în fugă, fluturând tricouri pe care fusese imprimată fotografia lui Bill Gates împreună cu mesajul: „Şi cei săraci cu capul vor moşteni pământul!"

— Illuminati! strigă unul. V am zis eu că tipii ăştia chiar există!

— Incredibil! Credeam că nu i decât un joc!

— L au omorât pe papă, măi, băieţi! Pe papă!

— Ce chestie! Mă întreb câte puncte primeşti pentru asta?

Şi cei doi o luară din nou la fugă, râzând.

Sylvie rămase o clipă împietrită de uimire. Ca o catolică lucrând printre oameni de ştiinţă, fusese uneori nevoită să asculte remarce antireligioase, dar distracţia băieţilor ăstora avea o veritabilă tentă euforică, stârnită de pierderea suferită de Biserică. De ce o urau atât de mult? Cum puteau fi aşa de grosolani?

Pentru Sylvie, Biserica fusese totdeauna o entitate inofensivă... un loc de reuniune şi de introspecţie... uneori doar un prilej de a cânta în gura mare, fără ca alţii să se holbeze la ea. În biserici îşi petrecuse cele mai importante momente ale vieţii ei: nunţile, botezu­rile, înmormântările, sărbătorile — şi ele nu i ceruseră nimic în schimb. Chiar şi contribuţiile financiare erau voluntare. Copiii ei veneau în fiecare săptămână de la şcoala de duminică entuziasmaţi, doritori să i ajute pe ceilalţi şi să fie mai buni. Ce putea fi rău în asta?

Niciodată nu pricepuse de ce atâtea „minţi luminate" de la CERN nu reuşeau să înţeleagă importanţa Bisericii. Chiar credeau oare că omul obişnuit se simţea inspirat de mezonii şi cuarcii lor? Sau că ecuaţiile ar putea înlocui nevoia de a crede într o divinitate?

Uluită, Sylvie porni pe culoar, prin faţa celorlalte salonaşe. Toate erau ticsite. Oare ce fusese cu telefonul primit mai devreme de Kohler de la Vatican? O coincidenţă? Poate. Era un lucru obişnuit ca Vaticanul să sune din când în când la CERN, în semn de respect şi bunăvoinţă, înainte de a emite declaraţii arzătoare de condamnare a cercetărilor efectuate în insti­tuţie; cele mai recente vizaseră realizările CERN în domeniul nanoteh­no­logiei, un domeniu pe care Biserica îl denunţase ca urmare a implicaţiilor lui în ingineria genetică. Celor de la CERN nu le păsase însă niciodată. Invaria­bil, în numai câteva minute de la perdaful Vaticanului, telefonul lui Kohler se înfierbânta de apelurile primite de la zeci de firme ce doreau să cumpere noua tehnologie. „NU există publicitate negativă", obişnuia directorul să spună.

Sylvie se întrebă dacă ar fi cazul să i trimită lui Kohler un me­saj pe pager, acolo pe unde o fi bănănăind el, şi să i spună să des­chidă televizorul. Oare lui îi păsa? O fi auzit deja? Desigur că au­zise. Probabil că acum înregistra întregul reportaj cu camera aceea micuţă de pe scaun, zâmbind pentru prima dată într un an întreg.

Sylvie ajunse în cele din urmă în dreptul unui salon în care atmosfera era liniştită... aproape melancolică. Cei care urmăreau ştirile aici erau unii dintre cei mai vechi şi mai respectaţi specialişti de la CERN. Nici unul nu ridică ochii când Sylvie intră şi se aşeză tăcută pe un scaun.

În celălalt capăt al complexului CERN, în apartamentul în­gheţat al lui Leonardo Vetra, Maximilian Kohler sfârşise de citit jurnalul legat în piele pe care îl luase din noptieră. Acum urmărea ştirile la televizor. După câteva minute, puse jurnalul la loc, închise televizorul şi ieşi din apartament.

Undeva, mult mai departe, la Vatican, cardinalul Mortati se apropie de şemineul din Capela Sixtină cu o altă serie de voturi. Le dădu foc şi fumul degajat se ridică negru şi de această dată.

Două tururi de scrutin. Şi nici un papă încă!


83
Lumina lanternelor nu făcea faţă întunecimii din San Pietro. Hăul de deasupra capului apăsa aidoma cerului plin de nori dintr o noapte fără stele şi pentru Vittoria tenebrele ce se întindeau în jur erau asemenea unui ocean pustiu. Mergea repede, pentru a ţine pasul cu şambelanul şi cu gărzile elveţiene. Undeva sus, un porumbel ugui şi flutură din aripi.

De parcă i ar fi simţit neliniştea, preotul râmase puţin în urmă şi îi puse o mână caldă pe umăr. O forţă sesizabilă se scurse din braţul lui, ca şi cum, prin cine ştie ce magie, i ar fi transferat calmul de care avea nevoie pentru ceea ce urmau să facă.

„Dar ce urmează să facem? se întrebă ea. Totul e o nebunie!"

Şi totuşi, îşi dădea seama că, în ciuda impietăţii şi a ororii ine rente, această datorie devenise inevitabilă. Deciziile grave pe care trebuia să le adopte şambelanul necesitau informaţii... informaţii îngropate într un sarcofag din Grotele Vaticanului. Oare ce vor găsi? „L au ucis într adevăr Illuminati pe papă? Influenţa şi puterea fior a ajuns chiar atât de departe? Sunt eu pe punctul de a face prima autopsie, unui papă?"

Vittoriei i se părea ironic faptul că, în această biserică întunecată, era mai speriată ca atunci când înota noaptea printre baracude.

Îşi găsea refugiul în natură, natura o înţelegea. Problemele sufletu­lui şi ale spiritului uman le desluşea însă mult mai greu. Bancurile de peşti de pradă care se adunau în întuneric îi aminteau de presa de afară. Imaginile televizate ale cadavrelor înfierate îi readuceau în minte trupul tatălui ei... şi râsul îngheţat al asasinului. Ucigaşul era pe aici, pe undeva. În clipa aceea, Vittoria simţi cum furia ia locul fricii.

Când trecură pe lângă o coloană — mai groasă decât orice trunchi de sequoia pe care l văzuse ea — zări o licărire gălbuie drept în faţă. Lumina părea să iradieze de sub podea, în mijlocul bazilicii. Când se apropie, îşi dădu seama ce este: celebrul sanctuar îngropat din spatele altarului principal — încăperea subterană somptuoasă în care erau păstrate cele mai preţioase relicve ale Vaticanului. Când ajunseră în dreptul gărduleţului ce împrejmuia nişa, Vittoria privi în jos, la caseta aurie înconjurată de nenumărate lămpi cu ulei.

— Osemintele Sfântului Petru? întrebă ea, ştiind însă bine ce erau.

Toţi cei care vizitau bazilica ştiau ce se află în caseta aurie.

— De fapt, nu, răspunse şambelanul. O eroare frecvent întâlnită. Acesta nu este un relicvar. În casetă se află pallium uri — eşarfele pe care papa le înmânează cardinalilor nou aleşi.

— Dar credeam...

— Aşa crede toată lumea. În ghidurile turistice această nişă sub­terană este prezentată ca adăpostind osemintele Sfântului Petru, dar adevăratul mormânt se află cu două etaje mai jos, îngropat în pământ. A fost excavat în anii patruzeci. Nimănui nu i este permis să coboare acolo.

Vittoria era şocată. În vreme ce se depărtau de nişa luminată, înapoi în întuneric, se gândi la relatările numeroşilor pelerini, care călătoreau mii de kilometri pentru a vedea caseta aurie, crezând că se află în prezenţa Sfântului Petru.

— N ar trebui oare ca Vaticanul să spună lumii adevărul?

— Tuturor ne face bine contactul cu divinitatea... chiar dacă nu este decât unul închipuit.

Ca om de ştiinţă, Vittoria nu l putea contrazice. Citise nenumă­rate studii despre efectul placebo — vindecarea cancerului cu câteva aspirine la oameni care credeau că li se administrează un medicament miraculos. Ce altceva era credinţa, la urma urmei?

— Noi aici, la Vatican, acceptăm mai greu schimbarea, spuse şambelanul. Recunoaşterea propriilor greşeli din trecut şi moder­nizarea au fost întotdeauna dificile. Sfinţia Sa a încercat să corec­teze această stare de fapt... Să ne deschidă spre lumea modernă. Să căutam noi căi către Dumnezeu.

— Precum ştiinţa?

— Sincer să fiu, ştiinţa mi se pare irelevantă.

— Irelevantă?

Vittoria se putea gândi la multe cuvinte prin care să descrie ştiinţa, dar în lumea modernă, termenul „irelevant" nu era unul din­tre acestea.

— Ştiinţa poate vindeca sau poate ucide. Totul depinde de sufletul celui care o aplică. Sufletul este cel care mă interesează pe mine.

— Când aţi simţit chemarea pentru preoţie?

— Chiar înainte de a mă naşte.

Vittoria îl privi nedumerită.

— Îmi pare rău, această întrebare mi se pare totdeauna ciudată. Vreau să spun că am ştiut dintotdeauna că L voi sluji pe Dumnezeu. Din prima clipă în care am putut gândi. Totuşi, abia în armată mi am înţeles cu adevărat ţelul.

— Aţi făcut armata? întrebă ea surprinsă.

— Doi ani. Am refuzat să trag cu arma, aşa că m au învăţat să pilotez. Elicoptere sanitare. Încă mai zbor, din când în când.

Vittoria încercă să şi l imagineze pe tânărul preot la manşa unui elicopter. În mod straniu, părea că locul i se potriveşte perfect. Il camerlengo Ventresca avea o tărie de caracter care părea să i întărească şi mai mult convingerile.

— Aţi zburat vreodată împreună cu papa?

— Cerule, nu! Acest pasager preţios este lăsat totdeauna pe mâna profesioniştilor. Sfinţia Sa mă lăsa să zbor uneori cu elicopterul până la reşedinţa noastră de la Gandolfo. Şambelanul făcu o pauză şi o privi: Doamnă Vetra, vă mulţumesc pentru ajutorul pe care ni l oferiţi astăzi. Îmi pare rău pentru tatăl dumneavoastră. Sincer!

— Mulţumesc.

— Eu nu mi am cunoscut tatăl. A murit înainte de a mă naşte. Iar mama mi am pierdut o pe când aveam zece ani.

— Aţi fost orfan?

Dintr o dată se simţi mai apropiată de omul care i era alături.

— Am supravieţuit unui accident. Un accident care a răpus o pe mama.

— Şi cine a avut grijă de dumneavoastră?

— Dumnezeu. Efectiv, mi a trimis un alt tată. Un episcop din Palermo a venit la mine la spital şi m a luat sub ocrotirea sa. Pe atunci nu am fost deloc surprins. Am simţit încă din copilărie mâna Domnului asupra mea. Sosirea episcopului n a făcut decât să mi confirme ceea ce bănuiam deja, că Dumnezeu m a ales pentru a L sluji.

— Credeaţi că Dumnezeu v a ales?

— Credeam. Şi încă mai cred, replică şambelanul fără urmă de îngâmfare sau automulţumire în glas. Am lucrat mulţi ani sub tutela episcopului. În cele din urmă, el a devenit cardinal. Totuşi, nu m a uitat. El este singurul tată pe care mi l amintesc.

O rază de lumină învălui pentru o clipă faţa preotului şi Vittoria zări în ochii lui o imensă singurătate.

Grupul ajunsese între timp în dreptul unei coloane masive şi fasciculele lanternelor se axară asupra unei deschideri în pardosea­lă. Privind scara ce cobora în străfundul clădirii, Vittoria resimţi o bruscă nevoie de a fugi de acolo. Soldaţii îl ajutau deja pe şambe­lan să coboare. Ea urmă la rând.

— Ce s a mai întâmplat cu el? întrebă, încercând să şi oprească tremurul din voce. Cu cardinalul care v a luat sub ocrotirea sa?

— A părăsit Colegiul Cardinalilor pentru o altă poziţie.

Vittoria îl privi cu surprindere.

— Şi apoi, regret s o spun, s a stins din viaţă, urmă preotul.

— Le mie condoglianze. Recent?