Îngeri şi demoni Dan Brown Date

Il camerlengo se simţea istovit.

Dar mergea înainte, trupul său găsind forţă în datoria pe care o avea faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii săi. „Aproape am ajuns." Durerea era incredibilă. „Mintea poate provoca dureri mult mai cumplite decât corpul." Totuşi, se simţea obosit. Ştia însă că mai are la dispoziţie foarte puţin timp.

— Voi salva Biserica Ta, Doamne. Jur!

În ciuda proiectorului BBC din spate, pentru care le era recunoscător celor doi reporteri, şambelanul nu renunţase la can­delă. „Sunt un far călăuzitor în întuneric. Sunt lumina lor." Lampa se clătina în fugă şi pentru o clipă se temu că uleiul inflamabil se va vărsa şi l va arde; avusese parte de suficienta carne arsă pentru o seară!

Când se apropie de culme, abia mai putea răsufla, scăldat în sudoare. Dar, când ajunse în vârf, parcă se născuse din nou. Se împletici pe bucata de pământ plat pe care mai stătuse de atâtea ori înainte. Aici drumul se încheia, în dreptul unui perete de pământ. Pe o mică inscripţie se putea citi: Mausoleum S. La tomba di San Pietro.

În faţa lui, la nivelul taliei, se vedea o deschidere în perete. Aici nu mai era nici o plăcuţă inscripţionată. Nici un ornament. Doar o simplă gaură în zid, dincolo de care se deschidea o grotă mică şi un sarcofag sărăcăcios. Il camerlengo privi în deschidere şi surâse obosit. În spatele lui îi putea auzi pe ceilalţi cum se apropiau. Puse candela jos, pe pământ, şi căzu în genunchi pentru a se ruga:

„Îţi mulţumesc, Doamne. E aproape gata."

Afară, în piaţă, înconjurat de cardinalii muţi de uimire, Mortati privea ecranele video, urmârind drama care se desfăşura jos, în criptă. Nu mai ştia ce să creadă. Oare lumea întreagă fusese martoră la ceea ce văzuse el? Oare Dumnezeu chiar îi vorbise şambelanului? Antimateria chiar se afla pe mormântul...?

— Priviţi! izbucni un strigăt din mulţime.

Toată lumea arăta cu degetul spre ecranul BBC:

— Acolo! E un miracol!

Mortati privi şi el. Unghiul de filmare tremura, dar imaginea era suficient de clara. Şi de neuitat.

Filmat din spate, il camerlengo îngenunchease pe podeaua de pământ, în rugăciune. În faţa lui se deschidea un fel de gaură în perete. În interior, prin­tre resturi vechi de piatră, se zărea un sicriu de lut ars. Mortati îl văzuse o singură dată, dar ştia ce conţine.

Sfântul Petru!

Bătrânul cardinal nu era chiar atât de naiv încât să creadă că exclama­ţiile de uimire şi bucurie care se ridicau din mulţime erau provocate de imaginea uneia dintre cele mai sacre relicve ale creştinătăţii. Nu la vederea mormântului în care şi dormea Sfântul Petru somnul de veci cădeau oame­nii în genunchi, plini de recunoştinţă şi pietate... ci în faţa obiectului aşezat deasupra lui.

Conteinerul cu antimaterie. Se afla acolo... unde se aflase toată ziua... ascuns în bezna necropolei. Ironic. De neoprit. Mortal. Re­velaţia şambela­nului se dovedise corectă.

Mortati privea cilindrul transparent ca hipnotizat. Globula de lichid mai plutea încă în mijlocul lui. În jur, grota avea licăriri roşietice, la fel ca ledul care număra ultimele cinci minute de exis­tenţă ale conteinerului.

Tot pe mormânt, la câţiva centimetri distanţă de cilindru, se afla camera video a Gărzii Elveţiene.

Mortati se închină, încredinţat că aceasta era cea mai înspăi­mântătoare imagine pe care o văzuse vreodată. După o clipă însă, îşi dădu seama că ceea ce era mai rău de abia acum începea.

Il camedengo se ridică brusc în picioare, înhăţă conteinerul cu antima­terie şi se întoarse spre ceilalţi. Pe chipul lui se citea o con­centrare desăvâr­şită. Trecu pe lângă grupul care l însoţise şi o luă înapoi pe drumul pe care venise.

În obiectiv apăru figura îngrozită a Vittoriei Vetra:

— Camerlengo! Unde vă duceţi? Parcă spuneaţi că...

— Ai credinţă! o întrerupse el fără a se opri din fugă.

Vittoria se răsuci spre Langdon:

— Ce facem acum?

Profesorul încercă să l oprească, dar Chartrand se postă între ei, convins probabil că şambelanul ştia ce face.

Imaginile transmise de camera BBC păreau luate dintr un montagnes russes — tremurate, zgâlţâite, chipuri confuze şi îngrozite care fugeau spre intrarea în necropolă.

În Piazza San Pietro, cardinalul Mortati bâlbâi cu neîncredere:

— Chiar aduce lucrul acela aici, sus?

Pe ecranele televizoarelor din lumea întreagă se vedea cum il camedengo alerga prin necropolă, spre ieşire, cu antimateria în faţa lui.

— Nimeni nu va mai muri în seara aceasta!

Dar se înşela.


121
Şambelanul se năpusti pe uşile Bazilicii San Pietro la exact 23.56. Se împletici orbit de lumina zecilor de reflectoare, ducând antimateria în palme, ca pe o orfrandă preţioasă. Propria siluetă, pe jumătate goală şi sfârtecată, îl înconjura, uriaşă, pe toate ecra­nele din piaţă. Vuietul care se ridică din mulţime nu semăna cu nimic din ce auzise el vreodată — strigăte, vaiete, incantaţii, rugăciuni... un amestec de veneraţie şi de teroare.

„Fereşte ne pe noi de cel rău", şopti, neauzit.

Cursa prin necropolă îl extenuase. Fusese la un pas de dezastru. Robert Langdon şi Vittoria Vetra încercaseră să l oprească, să arunce conteinerul înapoi în ascunzătoarea sa subterană, să fugă afară, la adăpost. „Orbi şi proşti!"

Cu o claritate înfricoşătoare, şambelanul îşi dădu seama că, în orice altă noapte cu excepţia acesteia, n ar fi reuşit să câştige o asemenea cursă. În seara asta însă, Dumnezeu îi fusese din nou alături. Pe punctul de a l intercepta, Robert Langdon fusese oprit de locotenentul Chartrand, la fel de încrezător şi ascultător ca întotdeauna. Reporterii, desigur, erau năuciţi şi păreau îngreunaţi de echipamentele lor pentru a se mai amesteca.

„Necunoscute sunt căile Domnului."

Acum îi auzea pe ceilalţi venind în urma lui... Îi vedea pe ecran cum se apropiau. Adunându şi ultimele forţe, ridică antimateria deasupra capului. Apoi, trăgându şi umerii goi spre spate, într un act de sfidare faţă de simbolul Illuminati înfierat pe pieptul lui, se năpusti în jos, pe trepte.

Începe actul final.

„Drum bun, îşi spuse. Drum bun."

„Patru minute..."

Langdon nu văzu nimic în clipa când ieşi din bazilică şi marea de lumini din piaţă îi lovi iarăşi retina. Tot ce reuşi să dis­tingă era silueta şambelanu­lui coborând în grabă scările. Pentru o frântură de secundă, înconjurat de aura reflectoarelor, il camerlengo străluci cu o aură îngerească, aidoma unei zeităţi. Sutana îi atârna în jurul şoldurilor, ca un linţoliu. Trupul îi fusese rănit şi schilodit de mâinile duşmanilor şi totuşi omul rezista. Cu fruntea ridicată, strigând lumii întregi să aibă credinţă, alerga spre mul­ţime ducând în mâini o armă de distrugere în masă.

Langdon coborî scările în viteză, după el: „Ce are de gând să facă? O să i omoare pe toţi!"

— Lucrul Satanei, strigă preotul, locul lui nu este în Casa Domnului!

— Părinte! răcni Langdon din spatele lui. Nu ai unde să te duci!

— Priveşte spre ceruri! Uităm adesea să privim spre ceruri!

În acea clipă Langdon îşi dădu seama încotro se îndreaptă şi, ca o revela­ţie, adevărul îl copleşi. Chiar dacă n o putea vedea din cauza luminilor, ştia că salvarea lor era acolo, sus.

Centrul Romei, plin de stele. Calea de scăpare.

Elicopterul cerut pentru a l duce pe şambelan la spital era chiar în faţa lor, cu pilotul în carlinga şi rotorul deja pornit. Pe când preo­tul făcea ultimii paşi spre el, Langdon se simţi cuprins de un entuziasm debordant.

Gândurile care i se învârteau în minte erau aidoma unui torent...

Mai întâi, văzu în faţa ochilor întinderea nemărginită a Mării Mediterane. Cât de departe se afla oare? Opt kilometri? Cincisprezece? Ştia că plaja de la Fiumicino era la doar şapte minute cu trenul. Dar cu elicopterul, la 300 de kilometri pe oră, fără opriri... Dacă ar putea ajunge suficient de departe, în larg, şi ar azvârli conteinerul în mare... Mai erau, desigur, şi alte opţiuni — îşi dădu el seama în vreme ce alerga. La Cava Romana! Carierele de marm­ură din nordul oraşului erau la nici cinci kilometri distanţă. Oare cât de mari să fie? Şase kilometri pătraţi? În mod cert, la ora asta erau pustii! Dacă ar arunca recipientul acolo...

— Toată lumea, înapoi! răcni il camerlengo. Plecaţi de aici! Acum!

Soldaţii înşiraţi în jurul elicopterului îl priveau împietriţi.

— Plecaţi! strigă preotul iarăşi.

Militarii se traseră înapoi.

Sub ochii întregii lumi, şambelanul se repezi la uşa din dreptul pilotului şi o deschise.

— Ieşi, fiule! Acum!

Omul sări afară.

Preotul privi scaunul din carlingă şi îşi dădu seama că va avea nevoie să se proptească în ambele braţe pentru a urca. Se întoarse spre pilotul care stătea alături, tremurând, şi i întinse conteinerul.

— Ţine l! Mi l dai înapoi după ce mă urc.

În momentul acela îl auzea în spate pe Robert Langdon cum se apropia şi îi strigă agitat: "Acum înţelegi şi tu, îşi spuse. Acum crezi!"

Se aşeză în scaun, trase câteva mânere familiare şi se întoarse spre fereastră, pentru a lua conteinerul.

Dar pilotul încremenise lângă elicopter, cu mâinile goale.

— El l a luat, îi strigă, dezmeticindu se.

Şambelanul simţi că i se opreşte inima în piept:

— Cine?

— El! făcu pilotul, arătând cu degetul.

Robert Langdon era surprins de greutatea conteinerului. Alergă la cealaltă uşă a elicopterului şi sări în compartimentul din spate, în care stătuse alături de Vittoria cu numai câteva ore în urmă. Lăsând uşa deschisă, îşi prinse centura de siguranţă şi strigă către preotul aşezat pe scaunul din faţă:

— Dă i drumul, părinte!