Îngeri şi demoni Dan Brown Date

II camerlengo se întoarse spre el. Faţa îi era albă ca varul, schi­monosită de groază:

— Ce faci acolo?

— Dumneata pilotezi! Eu arunc! N avem timp! Porneşte eli­copterul!

Şambelanul rămase o clipă ca paralizat, luminile reflectoarelor căzându i pe faţă şi adâncindu i cutele săpate de vreme.

— Pot s o fac singur, şopti. Trebuie s o fac singur.

Dar Langdon nu l asculta. „Dă i drumul! aproape că se auzi urlând. Acum! Sunt aici ca să te ajut!" Privi cadranul ceasului şi simţi cum i se taie respiraţia.

— Trei minute, părinte! Trei!

Cifra păru să l readucă pe preot în simţiri. Fără să mai ezite, se întoarse spre panoul de comanda. Cu un huruit asurzitor, eli­copterul se ridică în aer.

Prin vârtejul de praf iscat, Langdon o zări pe Vittoria alergând spre elicopter. Privirile li se întâlniră pentru o clipă, apoi ea rămase departe.


122
În elicopter, vuietul motorului şi curentul de aer ce vâjâia prin uşa des­chisă îi asurzeau. Langdon se prinse bine de scaun, simţind cum atracţia gravitaţională îl trăgea în jos, pe măsură ce aeronava urca în viteză. Străluci­rea orbitoare din Piazza San Pietro se micşoră sub ei până ce rămase doar o elipsă licăritoare în marea de lumini a oraşului.

Conteinerul cu antimaterie părea o piatră de moară în mâinile lui. Îl ţinea strâns, în palmele lipicioase, de sânge şi de sudoare. Înăuntru, picătura de antimaterie plutea liniştită, în aura roşiatică a ceasului.

— Două minute! strigă Langdon, întrebându se unde avea preo­tul de gând să arunce recipientul.

Dedesubt, luminile Romei păreau că se întind la nesfârşit, în toate direcţiile. Undeva, departe, spre vest, se zărea conturul ţărmu­lui mediteranean — o înşiruire şerpuită de lumini, dincolo de care se căsca un abis negru, fără margini.

Marea părea mai departe decât îşi închipuise el. În plus, concen­trarea de lumini de pe ţărm îi amintea că, fie şi departe, în larg, o explozie ar putea avea efecte devastatoare; nu ţinuse seama până acum de eventualitatea unui val uriaş iscat de unda de şoc, care ar fi putut lovi coasta cu forţa unei bombe nucleare.

Când întoarse capul şi privi drept înainte, prin parbriz, speran­ţele îi reveniră. Chiar în faţă se distingeau umbrele zonei colinare din jurul Romei, care se unduiau parcă. Dealurile erau presărate cu lumini — vilele celor bogaţi — dar la nici doi kilometri spre nord domnea întunericul. Nici o lumină nu se vedea acolo — doar un petic uriaş, negru ca smoala. Nimic.

„Cariera! îşi spuse. La Cava Romana!"

Cercetând intens bucata de pământ pustiu, Langdon îşi spuse că pare suficient de întinsă. Şi de aproape. Mult mai aproape decât marea. Da, în mod evident, aici intenţiona şambelanul să arunce antimateria! Exact în direcţia aceea înaintau. Cariera! Straniu însă, deşi motorul huruia tot mai puternic şi deplasarea elicopterului era sesizabilă, cariera nu părea să se apropie câtuşi de puţin. Buimac, Langdon aruncă o privire prin uşa deschisă, pentru a se orienta. Ceea ce văzu îi transformă instantaneu entuziasmul în panică. Dedesubt, la mii de metri chiar sub ei, licăreau luminile din Piazza San Pietro.

„Suntem tot deasupra Vaticanului!"

— Camerlengo! Mergi înainte! Suntem suficient de sus! Acum tre­buie să mergem înainte! Nu putem arunca recipientul peste Vatican!

Şambelanul nu i răspunse. Părea complet absorbit de pilotaj.

— Mai avem sub două minute! strigă Langdon, ridicând conteinerul pentru a i l arăta. Se vede deja! La Cava Romana! La trei kilometri spre nord! Nu mai avem...

— Nu, replică şambelanul. E mult prea periculos. Îmi pare rău.

În vreme ce elicopterul continua să se ridice, il camerlengo se întoarse şi i oferi un zâmbet melancolic:

— Aş fi vrut să nu fi venit cu mine, fiule! Ai făcut, în acest fel, sacrificiul suprem.

Langdon privi în ochii obosiţi ai preotului şi, dintr o dată, înţelese. Sângele îi îngheţă în vine.

— Dar... trebuie să putem merge undeva!

— Sus! replică şambelanul cu un aer resemnat. E singura posibilitate.

Profesorul nici nu mai putea gândi; interpretase cu totul greşit intenţiile preotului. „Priveşte spre ceruri!"

Exact spre ceruri, îşi dădu el seama, se îndreptau amândoi acum. Il camerlengo nu avusese de gând nici un moment să arunce antimateria. Pur şi simplu voia să se îndepărteze de Vatican cât mai mult posibil.

Era o cale fără întoarcere.


123
În Piazza San Pietro, Vittoria Vetra rămăsese cu ochii aţintiţi spre cer. Elicopterul era doar un punct infim acum, dincolo de raza de acţiune a reflectoarelor. Chiar şi huruitul elicei abia se mai auzea, ca un zumzet slab. Părea că, simultan, lumea întreagă privea în sus, tăcută — o mare de gâturi răsucite spre cer... oameni de toate condiţiile şi de toate credinţele... cu inimile bătând ca una singură.

Vittoria era frământată de o teribilă furtună emoţională, agoni­zantă. Când elicopterul devenise aproape nevăzut, îşi amintise chipul lui Robert privind spre ea. „Ce o fi fost în mintea lui? Oare nu înţelesese?"

În perimetrul pieţei, camerele de televiziune erau în aşteptare. Mii de chipuri priveau cerul, prinse într o tăcută numărătoare inversă. Pe toate ecranele presei se derula aceeaşi scenă liniştită... cerul roman punctat de stele strălucitoare. Vittoria simţi cum ochii i se umplu de lacrimi.

În spatele ei, pe pavajul din marmură, 161 de cardinali priveau bolta cerească, amuţiţi. Unii îşi încrucişaseră palmele, în rugăciune. Ceilalţi stăteau neclintiţi, ca în transă. Unii plângeau. Secundele se scurgeau în grabă.

În case, în baruri, în magazine, în aeroporturi şi în spitale, o lume întreagă era în aşteptare. Oamenii îşi dădură mâinile. Alţii îşi strânseră copiii în braţe. Timpul părea încremenit deasupra unui abis şi ţinea prizoniere sufletele muritorilor.

Apoi, cutremurător, clopotele de la San Pietro începură să bată.

Vittoria nu şi mai opri lacrimile.

Şi... sub ochii lumii întregi... timpul ajunse la capăt.

Cel mai cumplit lucru era liniştea absolută, îngheţată.

Sus, deasupra Vaticanului, o scânteiere de lumină licări pe cer. Pentru o fracţiune de secundă, părea că un nou corp ceresc se născuse... un punct de lumină albă şi pură, cum nimeni nu mai văzuse vreodată.

Şi apoi se întâmplă.

Un fulger. Licărul se umflă, crescând parcă din propria sub­stanţă, şi cuprinse toată bolta într o explozie de un alb orbitor. Se răspândi în toate direcţiile, accelerând cu o viteză incredibilă, înghi­ţind întunericul. Crescând, sfera de lumină deveni mai intensă, ca un vârcolac gata să devoreze întregul văzduh. Apoi vârcolacul porni spre ei, în jos, cu o viteză ameţitoare.

Orbită, marea de oameni hohoti într un glas, ferindu şi ochii, ţipând cu groază.

În vreme ce lumina reverbera în toate direcţiile, ceva inimagi­nabil se produse. Ca frânată de însăşi voinţa lui Dumnezeu, sfera de foc păru că se loveşte de un zid — de parcă explozia fusese închisă deodată într o uriaşă sferă de sticlă. Lumina se retrase în sine, ascuţindu se, vibrând intens. Părea că valul atinsese un diametru prestabilit şi se oprise acolo, nehotărât. Pentru un moment, o sferă de lumină perfectă, fără glas, pluti deasupra Romei. Noaptea devenise zi.

Şi apoi explodă.

O undă de şoc strivitoare porni în jos, coborând spre pământ vijelioasă ca furiile iadului, zguduind fundaţiile de granit ale cetăţii, sugrumându i pe unii, doborându i pe alţii. Reverberaţia se propagă printre oameni, urmată de un torent brusc de aer cald. Vântul mătură piaţa cu un geamăt sinistru, şuierând printre coloane şi izbindu se de ziduri. Vârtejuri de praf se ridicară în aer, deasupra oamenilor care se agăţau unii de alţii... martori ai Apoca­lipsei.

Şi apoi, la fel de repede cum apăruse, sfera se retrase în sine însăşi, într o implozie ce lăsă în urmă doar firavul punct de lumină de la care pornise.


124
Niciodată nu mai fuseseră adunaţi în acelaşi loc atâţia oameni atât de tăcuţi.

Unul câte unul, oamenii din Piazza San Pietro îşi întoarseră feţele de la cerul întunecat spre pământul de sub picioarele lor, fiecare în clipa sa de tăcută meditaţie. Reflectoarele urmară aceeaşi traiectorie, fasciculele plecându se spre sol, ca într o mută veneraţie a întunericului ce cuprinsese iarăşi piaţa. Pentru o clipă, lumea întreagă încremeni în reculegere.

Mortati se aşeză în genunchi ca să se roage, iar ceilalţi cardinali îi urmară exemplul. Soldaţii Gărzii Elveţiene îşi plecară lăncile, stupefiaţi. Nimeni nu scotea un cuvânt. Nimeni nu mişca. Toate inimile vibrau copleşite de aceleaşi emoţii: durere, frică, uluire, credinţă. Şi un extraordinar şi totodată înfricoşat respect faţă de noua şi cutremurătoarea forţă ai cărei martori fuseseră cu numai câteva secunde în urmă.

Vittoria Vetra stătea pe treptele bazilicii, tremurând. Închise ochii. Prin tumultul de emoţii care o copleşeau, un singur cuvânt răsuna ca un dangăt îndepărtat. Sonor. Crud. Se strădui să l alunge. Dar ecoul lui nu se sfârşea. Se scutură, încercând iarăşi să scape de el. Durerea era prea mare. Se strădui să se piardă în emoţiile care i frământau pe ceilalţi... forţa de neimaginat a anti­materiei... salvarea Vaticanului... şambelanul... acte de suprem curaj... miracole... altruism. Şi totuşi, cuvântul răsuna fără în­cetare, străpungând haosul din jur cu o sfâşietoare singurătate.

Robert.

Venise după ea, la castelul Sânt' Angelo.

O salvase.

Iar acum pierise, ucis chiar de creaţia ei.

În timp ce se ruga, Mortati se întrebă dacă şi el avea să audă vocea lui Dumnezeu, la fel ca il camerlengo. „Oare trebuie să crezi în miracole pentru a le trăi?" Cardinalul era un om mo­dern, cu o credinţă veche; miracolele nu făcuseră niciodată parte dintre convingerile sale. Desigur, religia în care credea amintea despre minuni... răni sângerânde în palme, învieri din morţi, amprente ciudate pe un giulgiu... şi totuşi, mintea lui raţională le considera­se totdeauna ca fiind doar un mit. Pentru el, toate acestea nu erau altceva decât rezultatul celei mai mari slăbiciuni a omului — nevoia lui de dovezi. Miracolele sunt doar nişte poveşti de care ne agăţăm cu disperare, fiindcă ne dorim să fie adevărate.

Şi totuşi...

„Sunt eu, oare, atât de modern, încât nu pot accepta ceea ce ochii mei au văzut?" A fost un miracol, nu i aşa? Da! Cu numai câteva cuvinte şoptite în urechea şambelanului, Dumnezeu intervenise şi salvase Biserica. De ce era oare chiar atât de greu de crezut? Ce s ar mai fi putut spune despre Dumne­zeu, dacă El nu ar fi făcut nimic? Că nu i păsa? Că nu avea puterea de a opri această distrugere? Un miracol — iată unicul răspuns posibil!

Îngenuncheat, bătrânul cardinal se rugă pentru sufletul şambe­lanului şi i mulţumi, fiindcă, la anii săi tineri, îi deschisese lui, un om bătrân, ochii în faţa miracolelor pe care le poate săvârşi credinţa adevărată.

Incredibil totuşi, Mortati nu bănuia cât de mult avea să i fie pusă credinţa la încercare mai departe...

Tăcerea ce coborâse peste Piazza San Pietro fu întreruptă la început de o uşoară vibraţie. Vibraţia deveni murmur. Apoi, brusc, se transformă în vuiet. Pe neaşteptate, mulţimea izbucni în strigăte:

— Priviţi! Priviţi!

Mortati îşi deschise ochii. Toată lumea arăta ceva în spatele lui, spre faţada bazilicii. Chipurile oamenilor erau albe ca varul. Unii căzură în genunchi. Alţii izbucniră în hohote incontrolabile de plâns:

— Priviţi! Priviţi!

Uimit, cardinalul se întoarse, privind încotro arătau mâinile lor ridicate — undeva, în partea de sus a bazilicii, pe terasa de pe acoperiş, unde imensele statui reprezentându i pe Iisus şi pe Apos­toli vegheau asupra Romei.

Acolo, la dreapta lui Iisus, cu braţele deschise spre lume... stătea il camerlengo Carlo Ventresca.


125
Robert Langdon nu mai cădea.

Se sfârşise cu teroarea. Cu durerea. Cu şuierul înnebunitor al vântului. Nu mai rămăsese decât clipocitul uşor al apei, de parcă ar fi adormit pe plajă.

Într un puseu paradoxal de conştiinţă, îşi dădu seama că asta trebuie să fie moartea. Era bine venită. Se lăsă pradă definitiv to­ropelii care l cuprindea cu încetul; n avea decât să l ducă încotro voia. Durerea şi frica îi mai slăbi­se­ră şi cu nici un chip n ar fi vrut ca ele să revină. Ultimele sale amintiri nu puteau proveni decât din iad...

„Ia mă! Te rog..."

Dar clipocitul liniştitor şi ademenitor îl trăgea înapoi. Încerca să l trezească din vis. „Nu! Lasă mă în pace!" Nu voia să se întoarcă. Cete de demoni se adunau la graniţele conştiinţei lui, ameninţând să i distrugă starea de bine. Imagini înceţoşate se amestecau. Nişte voci urlau. Vântul vâjâia. „Nu, te rog!" Cu cât se opunea mai mult, cu atât furiile năvăleau spre el.

Apoi, brutal, îşi aminti totul...

Elicopterul continua să urce vertical. El era prins înăuntru. Din­colo de uşa deschisă, luminile Romei se îndepărtau cu fiecare secundă. Instinctul de supravieţuire îi striga să arunce conteinerul chiar acum. Ştia că antimateria ar fi parcurs un kilometru în mai puţin de douăzeci de secunde. Dar ar fi căzut asupra unui oraş plin de lume.