Îngeri şi demoni Dan Brown Date

Il camerlengo Carlo Ventresca stătea pe acoperişul Bazilicii San Pietro şi privea mulţimile ce se holbau la el. Era treaz sau visa? Se simţea transfor­mat, ca aparţinând unei alte lumi. Oare trupul sau spiritul său fusese cel care planase din văzduh spre întinderea întunecată a grădinilor Vaticanu­lui... aterizând ca un înger tăcut pe pajiştea pustie, paraşuta sa neagră fiind ascunsă vederii de umbra alungită a bazilicii. Oare trupul sau spiritul său îi conferise forţa de a urca bătrâna Scară a Medalioanelor până la terasa pe care se afla acum?

Se simţea uşor şi imaterial, ca o fantomă.

Chiar dacă oamenii îi scandau numele, ştia că nu pe el îl acla­mau. Stri­gau dintr un sentiment impulsiv de bucurie — aceeaşi bucurie pe care o resimţea el în fiecare zi, în vreme ce medita la Cel Atotputernic. Acum trăiau ceea ce şi doriseră dintotdeauna... certitudinea dincolo de orice îndoială... Încrederea în puterea nemărginită a Creatorului.

Il camerlengo Ventresca se rugase toată viaţa lui pentru acest moment, şi totuşi nici chiar el nu putea crede că Dumnezeu găsise o cale de a l înfăptui. Ar fi vrut să strige în gura mare: „Dumnezeul vostru este un Dumnezeu viu! Priviţi miracolele ce vă înconjoară la tot pasul!"

Rămase o vreme pe terasă, amorţit şi totuşi mai viu şi mai plin de simţire decât oricând. Iar când duhul îl îndemnă, în sfârşit, plecă fruntea şi se depăr­­tă de margine.

Singur, îngenunche şi se rugă.


127
Imaginile din jur erau înceţoşate, într un du te vino ameţitor. Încet, reuşi să şi focalizeze privirea. Picioarele îl dureau cum­plit, iar tot trupul parcă i fusese strivit de un camion. Zăcea în­tins pe o parte, pe pământ. În gură avea ceva amar, ca fierea, încă mai auzea clipocitul neîncetat al apei; acum nu mai părea deloc liniştitor. Dar mai erau şi alte sunete — voci care vorbeau în preajma lui. În jur zărea forme albe, neclare. Erau oameni îmbră­caţi în alb, toţi? Înseamnă că nu putea să se afle decât într un spi­tal sau în rai. Dar arsura pe care o simţea în gât îi spunea că nu era nicidecum în Rai.

— Nu mai vomită, spuse o voce în italiană. Să l întoarcem!

Cuvintele fuseseră rostite pe un ton ferm, profesional.

Langdon simţi cum nişte mâini îl întorc uşor pe spate. Încercă să se ridice, dar mâinile îl apăsarâ blând la loc. Se supuse. Cineva îi scormoni prin buzunare.

Apoi îşi pierdu din nou cunoştinţa.

Doctorul Jacobus nu era un om religios; medicina îl îndepărtase de mult de credinţă. Şi totuşi, evenimentele care avuseseră loc în seara asta la Vatican păreau că depăşesc limitele logicii sale ştiinţifice. „Corpuri care cad din cer?"

Medicul luă pulsul omului pescuit din Tibru şi decise că Dum­nezeu însuşi trebuie să fi avut grijă de el. Şocul suferit la contactul cu apa îl adusese în stare de inconştienţă şi, dacă el şi echipa lui de medici şi de asistente nu s ar fi aflat pe mal, privind „spectacolul" din cer, omul s ar fi înecat în mod cert.

— E americano, spuse o infirmieră care i cerceta conţinutul buzunarelor.

„American?" Italienii glumeau adesea spunând că erau atât de mulţi americani în Roma, încât hamburgerii riscau să devină o veri­tabilă mâncare naţională, dar un american care cade din cer? Doc­torul Jacobus aprinse o lanternă micuţă şi cercetă ochii omului, pentru a i aprecia dilatarea pupilelor.

— Domnule! Mă auzi? Ştii unde te afli?

Dar americanul leşinase iar — lucru deloc surprinzător; după ce i acordaseră primul ajutor, vomitase o cantitate impresionantă de apă.

— Si chiama Robert Langdon, spuse infirmiera, citind numele de pe permisul lui de conducere.

Oamenii în halate albe se întoarseră ca unul singur.

— Impossibile! exclamă Jacobus.

Robert Langdon era bărbatul pe care l văzuseră la televizor — profesorul american care i ajuta pe cei de la Vatican. Medicul îl văzuse cu ochii lui, cu numai câteva minute înainte, când se urcase într un elicopter din Piazza San Pietro şi decolase. Doctorul Jacobus şi colegii lui fugiseră cu toţii afară, pe mal, pentru a urmări explozia antimateriei — o sferă inimaginabilă de lumină, cum nu mai văzuseră niciodată în viaţa lor. „Cum ar putea fi acelaşi om?"

— El este! susţinu infirmiera, în momentul în care îi dădu la o parte părul de pe frunte. Îi recunosc până şi sacoul de tweed!

Cineva începu să strige din uşa principală a spitalului. Era una dintre paciente. Femeia ţipa ca înnebunită, agitându şi radioul portabil, în vreme ce arăta spre cer şi îl lăuda pe Dumnezeu. Din ce spunea ea se înţelegea că şambelanul Ventresca apăruse în mod miraculos pe terasa de la Vatican.

Când tura lui se încheie, la ora opt dimineaţa, doctorul Jacobus îşi jură că primul drum pe care îl va face va fi la biserică.

Luminile de deasupra lui erau strălucitoare şi albe. Era întins pe un fel de masă de consultaţie. În aer plutea un miros astrin gent, ciudat, de chimicale. Cineva îi făcuse o injecţie şi îi scosese hainele.

„Nu s ţigani, îşi spuse, pe jumătate conştient. Extratereştri, poate?" Da, auzise el despre asemenea răpiri. Din fericire, ăştia de aici nu i făceau nici un rău. Tot ce voiau de la el părea a fi...

— Nici să nu te gândeşti! zvâcni el în capul oaselor.

— Attento! strigă una dintre creaturi, ţinându l să nu cadă.

Pe ecusonul prins în pieptul acesteia scria „Doctor Jacobus". Avea un aer de a dreptul omenesc.

— Am... am crezut... se bâlbâi el.

— Încetişor, domnule Langdon. Te afli într un spital.

Ceaţa din creierul lui începea să se ridice şi un val de uşurare îi luă locul. Nu i plăceau deloc spitalele, dar tot era mai bine decât să se ştie pe mâna unor extratereştri atraşi de testiculele lui.

— Eu sunt doctorul Jacobus, spuse omul, explicându i apoi ce se întâmplase. Ai mare noroc că mai eşti în viaţă.

Langdon nu se simţea însă norocos. Abia dacă şi mai aducea aminte ce i cu el... elicopterul... şambelanul... Îl durea tot corpul. O asistentă îi dădu puţină apă pentru a şi clăti gura şi i pansa palma.

— Unde mi sunt hainele? întrebă el, văzând că era îmbrăcat cu un halat alb.

O infirmieră îi arătă grămada udă de alături:

— Erau pline de apă. A trebuit să le tăiem pentru a vi le scoate.

Langdon îşi privi sacoul de tweed sfâşiat şi clătină din cap.

— Aveaţi nişte şerveţele de hârtie în buzunar, adăugă infirmiera.

Atunci văzu şi el resturile de pergament care atârnau dintr un buzunar al sacoului. Fila din Diagramma lui Galilei! Ultimul exem­plar de pe Pământ tocmai fusese distrus. Profesorul era prea năuc pentru a mai reacţiona în vreun fel.

— V am recuperat obiectele personale, spuse femeia, arătându i un coş de plastic. Portmoneu, cameră video şi pix. Am uscat ca­mera video cât de bine am putut.

— Eu nu am cameră video.

Infirmiera se încruntă şi i dădu coşul. Alături de pixul şi de portmoneul lui se afla o cameră video miniaturală Sony RUVI. Acum îşi amintea. Kohler i o dăduse şi îl rugase s o înmâneze presei.

— Am găsit o în buzunarul dumneavoastră. Cred totuşi că va trebui să vă cumpăraţi una nouă. Ecranul e spart, spuse ea, dar se lumină imediat la faţă: sunetul funcţionează încă! Slab, dar audibil.

Femeia duse camera la ureche:

— Se tot aude mereu acelaşi lucru. Ascultă un moment, apoi ridică din umeri şi i dădu camera lui Langdon: Parcă se ceartă doi tipi.

Nedumerit, profesorul îşi apropie camera de ureche. Vocile erau ascuţite, metalice, dar inteligibile. Una foarte aproape. Cealaltă mai departe. Le recunoscu pe amândouă.

Stând pe masa de consultaţie, în halatul de spital, Langdon ascultă întreaga conversaţie. Deşi nu putea vedea ce se întâmplă, când auzi finalul incredibil, mulţumi Cerului că nu avea şi imagine.

—Dumnezeule!

Când discuţia se reluă, de la capăt, profesorul puse camera alături şi rămase o clipă mut, încremenit. Antimateria... eli­copterul... Totul începea să se lege.

„Dar asta înseamnă că..."

Din nou îi veni să vomite. Dezorientat, copleşit de furie şi de frustrare, sări de pe masă. Picioarele îi tremurau.

— Domnule Langdon! încercă medicul să l oprească.

— Îmi trebuie nişte haine.

— Dar ai nevoie de repaus!

— Mă externez. Acum. Vreau nişte haine.

— Dar, domnule...

— Acum!

Medicii schimbară priviri nedumerite.

— Nu avem haine aici, spuse Jacobus. Poate că mâine un prieten vâ va aduce tot ce vă trebuie.

Langdon trase adânc aer în piept, calm, şi l privi pe medic în ochi:

— Doctore, am să ies chiar acum pe această uşă. Am nevoie de haine. Mă duc la Vatican. Nu pot intra acolo în fundul gol. Am fost suficient de clar?

Medicul îşi înghiţi nodul din gât:

— Daţi i omului ăstuia ceva de îmbrăcat!

Când ieşi pe poarta Spitalului Tiberina, Langdon se simţea ca un cercetaş puţin cam mărişor. Purta o salopetă albastră de paramedic, cu fermoar în faţă şi embleme cusute, care i indicau numeroasele calificări medicale.

Femeia care l însoţea era voinică şi îmbrăcată la fel. Me­dicul îl asigurase că ea îl va duce la Vatican în cel mai scurt timp posibil.

— Molto trafico, spuse profesorul, amintindu i că zona din jurul pieţei era ticsită de oameni şi de maşini.

Femeia nu părea deloc îngrijorată şi i arătă mândră una dintre emblemele de pe uniformă:

— Sono conducente di ambulanza.

— Ambulanza?

Acum înţelegea; la urma urmei, îi prindea bine un drum cu ambulanţa.

Asistenta îl conduse prin spatele clădirii spitalului, unde o limbă de ciment pătrundea în albia Tibrului. Când văzu vehicu­lul ce i aştepta acolo, profesorul se opri locului, nemişcat. Era un vechi elicopter sanitar. Pe burta lui scria „Aero Ambulanza".

Îşi plecă fruntea, resemnat.

Femeia surâse:

— Zburăm la Vatican. Foarte repede.


128
În Colegiul Cardinalilor domnea o atmosferă efervescentă, electrizantă, în vreme ce prelaţii se întorceau în Capela Sixtină. Mortati însă era pradă unor sentimente atât de contradictorii, încât se simţea sfâşiat. Credea în vechile minuni menţionate în Scrip­tură, şi totuşi ceea ce văzuse el însuşi, cu propriii ochi, depăşea puterea sa de înţelegere. După o viaţă întreagă de credinţă, de şaptezeci şi nouă de ani, Mortati ştia că aceste evenimente ar fi trebuit să aprindă în el o pioasă exuberanţă... o credinţă mai vie şi mai ferventă decât oricând. Şi totuşi, nu simţea crescând în sufletul său decât o stânjenealâ şi o nelinişte spectrală. Ceva nu era în regulă.

— Signore Mortati! strigă un reprezentant al Gărzii Elveţiene care se apropia în fugă. Am urcat pe acoperiş, aşa cum ne aţi cerut. Il camerlengo este... În carne şi oase. E un om real! Nu un spirit! Este exact aşa cum îl ştiam!

— A vorbit cu dumneata?

— Era îngenuncheat şi se ruga în tăcere. Ne a fost teamă să l atingem!

Mortati rămase o clipă fără replică:

— Spune i că... Îl aşteaptă cardinalii.

— Signore, fiindcă e om în carne şi oase..., începu soldatul, dar se opri, stânjenit.

— Ce este?

— Pieptul său... e ars. N ar trebui oare să i îngrijim mai întâi rana? Probabil că îl doare groaznic.

Cardinalul se gândi. Nimic în toată viaţa sa în slujba Bisericii nu l pregătise pentru aşa ceva:

— E om, deci trataţi l ca atare. Duceţi l să se spele! Îngrijiţi i rănile! Îmbrăcaţi l într o sutană nouă! Noi vom aştepta sosirea sa în Capela Sixtină.

Soldatul plecă în fugă.

Ceilalţi cardinali erau deja în capelă. Mergând spre ei, o zări pe Vittoria Vetra prăbuşită pe o bancă, la picioarele Scării Regale. Îi simţea durerea şi singurătatea şi ar fi vrut să se apropie de ea, s o aline, dar ştia că mângâie­rile vor trebui să mai aştepte. Acum avea alte treburi... deşi nu ştia în ruptul capului care ar fi acestea.

Mortati intră în Capela Sixtină, întâmpinat de un val de excla­maţii entu­zi­aste. Închise uşa. „Doamne, ajută mă!"

„Aero Ambulanza" Spitalului Tiberina se apropia de Vatican şi Langdon strânse din dinţi, jurându şi că acesta avea să fie ultimul zbor cu elicopterul din viaţa sa.

După ce l convinse pe pilot că reglementările privind spaţiul aerian erau una dintre ultimele preocupări ale autorităţilor în momentul de faţă, îl îndrumă să treacă, nevăzut, peste zidul cetăţii şi să aterizeze pe una dintre platformele interioare ale Vaticanului.

— Grazie, spuse, coborând cu greu din elicopter.

Femeia în uniformă albastră îi aruncă o bezea, decolă rapid şi se pierdu imediat în noapte.

Langdon inspiră adânc şi încercă să şi pună ordine în gânduri, ca să poată hotărî ce avea de făcut mai departe. Ţinând în mână camera video miniaturală, urcă în maşinuţa de golf pe care o mai folosise o dată, după amiază. Acumulatorul nu i fusese încărcat şi indicatorul avea o poziţie aproape de zero. Profesorul porni cu farurile stinse pentru a economisi energia.

În plus, prefera să nu fie văzut venind.

În marginea Capelei Sixtine, cardinalul Mortati rămase o clipă nemişcat, privind agitaţia din jur.

— A fost un miracol! strigă unul dintre cardinali. Lucrarea Dom­nului!

— Da! exclamară alţii. Domnul Şi a arătat voia!

— Il camerlengo va fi următorul nostru Papă! declară un altul. Chiar dacă nu e cardinal, Dumnezeu ne a trimis un semn!

— Aşa e! Legile conclavului sunt făcute de oameni. Voinţa Dom­nului e mai presus de noi! Propun să votăm imediat!

— Să votăm? întrebă Mortati, apropiindu se. Cred că aceasta este datoria mea.

Toată lumea se întoarse.

Bătrânul prelat simţea cum toţi ceilalţi îl măsoară din priviri. Păreau distanţi, derutaţi, jigniţi de reţinerea lui. Mortati ar fi vrut să şi simtă şi el sufletul copleşit de exaltarea miraculoasă ce se citea pe feţele lor. Dar nu reuşea. În inima sa nu şi găsea loc decât o durere inexplicabilă... o tristeţe chinuitoare, pe care n o putea înţelege. Jurase să conducă alegerile cu sufletul curat şi nu şi putea ignora acum sentimentele şi ezitarea.

— Prieteni, rosti cu glas tare, după ce se urcă altar; părea că pro­pria voce nu i mai aparţine. Cred că mă voi chinui tot restul zilelor mele să înţeleg ceea ce am văzut în seara aceasta. Şi totuşi, ceea ce propuneţi Sfinţiile Voastre cu privire la il camerlengo... nu poate să fie voia Domnului.

În capelă se aşternu tăcerea.

— Cum... cum poţi spune una ca asta? izbucni într un târziu un cardi­nal. Il camerlengo a salvat Biserica. Dumnezeu i a vorbit direct! Omul a supravieţuit chiar morţii înseşi! De ce alt semn mai avem nevoie?

— Şambelanul trebuie să vină aici dintr un moment în altul, replică Mortati. Haideţi să aşteptăm! Să auzim ce ne va spune, înainte să votăm. Poate că există o explicaţie.

— O explicaţie?!

— În calitatea mea de Mare Elector, am jurat să respect legile acestui conclav. Sunteţi, desigur, conştienţi de faptul că, în virtutea Legii Sfinte, il camerlengo nu este eligibil pentru a ocupa scaunul pontifical. Este doar un preot... un şambelan. Şi apoi, mai e şi problema vârstei sale, adăugă Mortati, simţind ostilitatea cardi­nalilor. Dacă aş accepta să votăm, ar fi ca şi cum v aş cere să susţineţi un om pe care Legea Vaticanului îl consideră ineligibil; ca şi cum v aş impune să încălcaţi un legământ sacru.

— Dar ceea ce s a întâmplat aici, în seara aceasta, bâigui un car­dinal, transcende, cu certitudine, legile noastre pământene!

— Oare? bubui Mortati, fără a şti de unde îi vin cuvintele. Este oare voia Domnului ca noi să încălcăm regulile Bisericii? Este oare voia Domnului ca noi să renunţăm la raţiune în faţa emoţiilor?

— Dar Sfinţia Ta n a văzut ce am văzut noi? se răsti un altul. Cum îndrăzneşti să conteşti o asemenea putere?!

Vocea lui Mortati răsună cu o profunzime pe care nu ştia că o posedă:

— Nu pun la îndoială puterea lui Dumnezeu! Domnul este Cel care ne a înzestrat cu raţiune şi circumspecţie! Pe Dumnezeu Îl slu­jim arătându ne prudenţi!


129
Pe coridorul de lângă Capela Sixtină, Vittoria Vetra şedea amorţită pe o bancă, lângă Scara Regală. Când zări silueta care se apropie de ea, îşi spuse că vede iarăşi un duh. Era bandajat, şchio­păta şi purta un fel de uniformă medicală.

Se ridică în picioare, incapabilă să şi creadă ochilor:

— Ro... bert?

El nu i răspunse. Veni direct la ea şi o cuprinse în braţe. Îşi lipi buzele de ale ei, într un sărut impulsiv, plin de pasiune şi de recunoştinţă.

Vittoria simţi că i dau lacrimile:

— Oh, Doamne... oh, mulţumesc, Doamne!

O sărută din nou, mai fierbinte şi ea se lipi de el, pierdută în îmbrăţişa­rea lui. Trupurile lor se împletiră, de parcă se cunoşteau de o viaţă. Uită de frică, de temeri şi de durere. Închise ochii, simţind că pluteşte.

— Este voia Domnului! strigă o voce al cărei ecou răsună între zidurile Capelei Sixtine. Cine altul, decât cel ales, ar fi supravieţuit acelei explozii drăceşti?

— Eu! răsună un glas din celălalt capăt al sălii.

Cardinalii se răsuciră, privind uluiţi silueta care înainta pe culoarul principal.

— Domnule... Langdon?

Fără un cuvânt, profesorul se apropie fără grabă de altar. Vitto­ria Vetra intră în urma lui, urmată de doi soldaţi care împingeau o masă rulantă cu un televizor deasupra.

Langdon aşteptă până ce l conectară la priză, cu ecranul spre cardinali, apoi le făcu semn soldaţilor să plece.

În capelă se aflau acum doar el, Vittoria şi cardinalii. Profesorul conectă camera Sony RUVI la televizor şi apăsă clapeta de redare.

Ecranul prinse viaţă.

În faţa cardinalilor apăru biroul papei. Filmarea fusese rea­lizată dintr o poziţie ciudată, de parcă ar fi fost folosită o cameră ascunsă. Într un colţ al ecranului, şambelanul stătea în faţa focului aprins în şemineu. Deşi părea că vorbeşte privind drept în obiectiv, rapid deveni evident faptul că discuta cu cine­va — cu cel care făcuse înregistrarea. Langdon le spuse că fil­marea fusese realizată de Maximilian Kohler, directorul CERN. Cu numai o oră în urmă, Kohler îi încredinţase lui, în secret, caseta filmată cu ajutorul unei minicamere disimulate în braţul scaunului său mobil.

Mortati şi ceilalţi cardinali priveau muţi. Deşi discuţia începuse deja, profesorul nu mai pierdu vreme să deruleze caseta; ceea ce dorea el ca toţi ceilalţi să vadă avea să apară, probabil, mai târziu...

— Leonardo Vetra ţinea un jurnal? întreba şambelanul. Cred că pentru CERN asta este o veste bună. Dacă a menţionat acolo şi tehnologia utilizată la crearea antimateriei...

— N a menţionat o, răspunse Kohler. Probabil te vei bucura să auzi că ea a fost îngropată o dată cu Leonardo. Jurnalul lui pomeneşte însă despre alt­ceva. Despre dumneata.