Îngeri şi demoni Dan Brown Date

II camerlengo îşi acoperi ochii, încercând să oprească şuvoiul de cuvinte. Rămase paralizat, în faţa altarului. Apoi, cu lumea întreagă prâbuşindu i se sub picioare, căzu ca un bolovan în genunchi şi izbucni într un vaiet deznădăjduit.

Secunde. Minute. Ore.

Timpul părea că şi a pierdut semnificaţia între zidurile Capelei Sixtine. Vittoria se dezmorţi treptat din încremenirea care i cuprin­sese pe toţi. Dădu drumul mâinii lui Langdon şi porni prin mul­ţimea de cardinali. Uşa capelei părea la kilometri distanţă şi parcă se mişca pe sub apă... cu încetinitorul.

Trecerea ei îi smulse şi pe ceilalţi din transă. Unii începură să se roage. Alţii plângeau. Câţiva se răsuciră privind o, chipurile lor împietrite cuprinse brusc de un nor rău prevestitor. Aproape că ajunsese la uşă, când o mână o prinse de braţ. Atingerea era moale, dar fermă. Se întoarse. În faţa ei se afla un cardinal bătrân, cu o figură înţeleaptă. În ochi îi plutea spaima.

— Nu, şopti el. Nu se poate.

Vittoria se holbă la el, nevenindu i să creadă.

Un alt cardinal se apropie:

— Trebuie să ne gândim bine înainte de a acţiona.

Vittoria era deja încercuită. Îi privi pe toţi, înmărmurită:

— Dar tot ce s a întâmplat aici, în seara asta... desigur că lumea trebuie să ştie adevărul.

— Inima mea spune acelaşi lucru, o întrerupse cardinalul cu figură înţeleaptă, fără a i da drumul braţului. Şi totuşi aceasta este o cale din care nu mai există întoarcere. Trebuie să ţinem seama de speranţele spulberate. De cinismul situaţiei. Cum ar mai putea lumea crede vreodată?

Dintr o dată, tot mai mulţi cardinali îi blocau drumul. În faţă i se ridica un zid de sutane negre.

— Ascultă oamenii din piaţă, spuse unul. Le vom distruge ini­mile. Trebuie să dăm dovadă de prudenţă.

— Avem nevoie de timp pentru a ne gândi şi a ne ruga, insistă altul. Trebuie să fim prevăzători. Repercusiunile acestei...

— Mi a ucis tatăl! exclamă Vittoria. Şi a ucis propriul tată!

— Sunt sigur că va plăti pentru păcatele sale, replică trist cel care o ţinea de braţ.

Şi Vittoria era sigură şi avea de gând să se asigure că aşa se va întâmpla. Încercă din nou să se apropie de uşă, dar cardinalii se strânseră mai aproape în jurul ei, cu chipurile înspăimântate.

— Ce o să faceţi? întrebă ea. O să mă ucideţi?

Bătrânii se albiră la faţă şi Vittoria îşi regretă imediat cuvintele, îşi dădea seama că oamenii aceştia erau buni la suflet şi că le ajunsese câtă violenţă văzuseră în noaptea asta. Nu avuseseră de gând s o ameninţe. Erau doar prinşi într o cursă din care nu ştiau cum să scape. Speriaţi. Încercând să înţeleagă.

— Eu vreau... spuse cardinalul cu chip înţelept, să facem ceea ce e drept.

— Atunci o veţi lăsa să iasă, răsună o voce profundă în spatele ei.

Cuvintele fuseseră rostite pe un ton calm, dar hotărât. Robert Langdon se apropie de ea şi i luă mâna într a lui:

— Eu şi doamna Vetra vom ieşi de aici. Acum.

Ezitând, tremurând, cardinalii schiţară câte un pas în lateral.

— Aşteptaţi!

Rugămintea îi aparţinea lui Mortati. Cardinalul se apropie pe culoarul din mijloc al capelei, lăsându i pe il camerlengo singur, distrus, lângă altar. Mortati părea dintr o dată mult mai bătrân, istovit şi tras la faţă. Umerii îi erau plecaţi, fiindcă era copleşit de ruşine. Ajunse lângă ei şi îşi puse câte o mână pe umărul Vittoriei şi pe cel al lui Langdon. În ochi îi luceau iarăşi lacrimi.

— Desigur că sunteţi liberi să plecaţi, spuse el. Vă rog doar...

Durerea din glasul lui era aproape palpabilă. Se opri un moment, privind în jos, apoi îşi ridică din nou ochii spre ei şi adăugă:

— Lăsaţi mă pe mine s o fac. Am să ies chiar acum în piaţă şi am să găsesc o cale. Am să le spun. Nu ştiu cum... dar am să găsesc o cale. Mărturisirea Bisericii trebuie să vină din interiorul ei. Noi înşine avem datoria de a ne dezvălui păcatele.

Mortati îşi întoarse privirea tristă spre altar:

— Carlo, tu ai adus Biserica la această răspântie dezastruoasă...

Se opri brusc şi privi dezorientat în jur. Lângă altar nu mai era nimeni.

Undeva, în marginea sălii, se auzi un foşnet uşor şi apoi zgomo­tul sec al uşii închise.