Îngeri şi demoni Dan Brown Date

II camerlengo dispăruse.


134
Roba albă a şambelanului Ventresca flutură pe coridor, depăr­tându se rapid de Capela Sixtină. Soldaţii Gărzii Elveţiene îl priviră perplecşi văzând că iese neînsoţit, spunându le că are nevoie de o clipă de singurătate. Dar se supuseră şi l lăsară să treacă.

Curând ieşi din raza lor vizuală. Se simţea pradă unui torent emoţional cum nu crezuse posibil să existe. Îl otrăvise pe cel pe care l numise „Sfânt Părinte", pe cel care i spunea mereu „fiul meu". El crezuse întotdeauna că aceste cuvinte, „părinte" şi „fiu" erau doar expresia tradiţiei religioase; acum aflase însă diabolicul adevăr — sensul lor fusese tot timpul literal.

La fel ca în noaptea aceea blestemată de acum două săptămâni, rătăcea şi acum prin întuneric, cu gândurile aiurea.

Ploua în dimineaţa în care câţiva membri ai personalului bătuseră la uşa lui, trezindu l dintr un somn agitat. Papa, spuseseră ei, nu răspundea nici la uşă, nici la telefon. Preoţii erau speriaţi. II camerlengo era singurul care putea intra în apartamentele papei neanunţat.

Şambelanul intră singur şi l găsi pe suveran exact aşa cum îl lăsase cu o noapte în urmă, chircit şi mort în patul său. Faţa Sfinţiei Sale semăna cu cea a Satanei. Limba îi atârna din gură, neagră ca moartea. Diavolul însuşi dormise în patul papei.

Il camerlengo nu avea remuşcări. Dumnezeu Îşi arătase voia.

Şi nimeni n avea să şi dea seama de complot... Încă. Recu­noaşterea urma să vină mai târziu.

Anunţase apoi teribila veste — că Sfinţia Sa murise în urma unui atac cardiac. Şi după aceea începuse pregătirea conclavului.

Vocea maicii Maria îi şoptea în ureche: „Niciodată să nu ţi încâlci cuvântul dat lui Dumnezeu".

— Te aud, Maică! răspunse. Lumea asta nu mai are credinţă. Oamenii trebuie aduşi înapoi, pe calea cea dreaptă. Oroare şi spe­ranţă. E singura modalitate.

— Da, spuse ea. Dacă nu tu... atunci cine? Cine va conduce Bi­serica de la întuneric spre lumină?

În mod cert, nu unul dintre i preferiti. Ei sunt bătrâni... aproape de moarte... liberali gata să l urmeze pe papă, renunţând la vechile tradiţii. Bătrâni patetici uitaţi de timp, care se pretind moderni. Nu puteau reuşi, fireşte! Forţa Bisericii stătea în tradiţie, nu în efemer. Lumea întreagă era efemeră. Biserica nu mai avea nevoie de schimbări; trebuia doar să le reamin­tească tuturor ce contează cu adevărat. Vieţi păcătoase! Dumnezeu va învinge!

Biserica avea nevoie de un lider. Bătrânii nu pot însufleţi mase­le! Iisus le a însufleţit! Tânăr, vibrant, puternic... MIRACULOS.

— Savuraţi vâ ceaiul în linişte, le spusese il camerlengo celor patru preferiţi în ziua conclavului şi apoi plecase, lăsându i sin­guri în biblioteca particulara a papei. Ghidul dumneavoastră va veni imediat.

Cardinalii îi mulţumiseră, entuziasmaţi de prilejul oferit de a vizita celebrul Passetto. Cât de neobişnuit! Înainte de a pleca, şambelanul descuiase uşa care dădea spre Passetto şi, exact la ora convenită, un preot cu aspect destul de ciudat care purta în mână o torţă îi poftise în pasajul secret.

Nu mai ieşiseră niciodată de acolo. Ei vor fi oroarea. Eu voi fi speranţa.

„Nu... eu sunt oroarea."

II camerlengo se împletici prin bezna din Bazilica San Pietro. Cumva, dincolo de sminteală şi de vinovăţie, printre imaginile ta­tălui său, prin vălul durerii şi al revelaţiilor, chiar prin ceaţa mor­finei... o limpezime de cristal se aşternuse asupra lui. Un simţ implacabil al destinului. „Îmi cunosc rostul", îşi spuse, surprins de luciditatea brusc dobândită.

De la început, nimic în seara asta nu mersese exact aşa cum plănuise. Obstacole neprevăzute i se ridicaseră în cale, dar el se adaptase, aducând planului ajustări îndrăzneţe. Totuşi, nici măcar o clipă nu îşi închipuise că se va sfârşi aşa; acum însă vedea toată măreţia situaţiei.

Nici nu s ar fi putut încheia altfel.

Oh, ce groază îl cuprinsese în Capela Sixtină, întrebându se dacă Dumnezeu îl părăsise! „Oh, ce lucruri pusese El la cale!" Căzuse în genunchi, măcinat de îndoieli, străduindu se să audă vocea Domnului, dar în jur nu era decât tăcere. Implorase un semn. O îndrumare. Care era voia lui Dumnezeu? Biserica distrusă de un scandal abominabil? Nu! Dumnezeu fusese cel care îi ceruse să acţioneze! Nu i aşa?

Şi apoi îl văzuse. Pe altar. Semnul. Aşa comunica Dumnezeu — ceva obişnuit, văzut într o lumină extraordinară. Crucifixul. Sim­plu, din lemn. Iisus pe cruce. În acea clipă, totul îi devenise clar... Nu era singur. Niciodată nu avea să fie singur.

Aceasta era voia Domnului... menirea lui.

Domnul ceruse totdeauna sacrificii măreţe din partea celor pe care i iubea mai mult. De ce înţelesese el atât de greu? Îi fusese prea frică? Fusese prea umil? Oricum, acum nu mai conta. Pricepea chiar şi de ce fusese Robert Langdon salvat. Pentru a scoate adevărul la iveală. Pentru a provoca acest sfârşit.

Iată singura cale de salvare a Bisericii!