Îngeri şi demoni Dan Brown Date

Il camerlengo înclină uşor din cap.

Vittoria se simţea frustrată. Olivetti îi convinsese pe toţi că tim­pul era suficient, dar ea ştia că, dacă vestea despre situaţia Vatica­nului se răspân­dea, în numai câteva minute întreaga zonă avea să devină un furnicar de oameni. Mai văzuse o asemenea situaţie o dată, în faţa Parlamentului Elveţian. În timpul unei ameninţări cu bombă, complicată cu o luare de ostateci, mulţimea se adunase în jurul clădirii, pentru a vedea ce se mai întâmplă. În ciuda avertis­mentelor poliţiei cu privire la pericolul la care se expun, oamenii veneau în număr tot mai mare. Nimic nu atrage interesul mulţimilor mai mult decât tragedia umană.

— Signore, insistă Vittoria, omul care mi a ucis tatăl se află pe aici, pe undeva. Fiecare celulă din trupul meu ar vrea să pornească imediat în urmărirea lui. Şi totuşi, eu stau în acest birou... fiindcă am o responsabi­litate faţă de dumneavoastră. Şi faţă de ceilalţi. Sunt vieţi omeneşti în peri­col, signore. Mă auziţi?

Şambelanul nu i răspunse.

Vittoria îşi auzea inima bubuindu i în piept. „De ce nu poate Garda Elveţiană să l localizeze pe blestematul acela care a sunat? Asasinul este cheia! El ştie unde se află antimateria... el ştie unde sunt cardinalii! Prinde ucigaşul şi totul e rezolvat!”

Tânăra îşi dădu seama că riscă s o ia razna — o situaţie stranie, pe care şi o amintea vag din copilărie, din anii de orfelinat: o frustrare pentru abor­da­rea căreia nu avea instrumentele necesare. „Ai instrumente, îşi spuse, întotdeauna ai instrumentele nece­sare.” Fără rost, însă. Gândurile i se învălmăşeau în minte, sugrumând o. Ea era un cercetător, un om care soluţiona cele mai diverse probleme. Aceasta era însă o problemă fără solu­ţie. „Ce date îţi trebuie? Ce vrei?” Se îndemnă să inspire adânc, dar pentru prima dată în viaţa ei, nu reuşi. Se sufoca.

Langdon simţea că i vuieşte capul şi că se află undeva, la limita dintre raţional şi iraţional. Privi spre Vittoria şi spre camerlengo, dar peste chipurile lor se suprapuneau imagini terifiante: explozii, îmbulzeala presei, camere de filmat, patru trupuri umane înfierate.

Satan... Lucifer... Aducătorul de lumină... Satan...

Îşi scutură capul pentru a scăpa de imaginile de coşmar. „Tero­rism bine calculat”, îşi aminti el, încercând să se agaţe de ele­mentele raţionale. „Haos planificat!” Mintea îi zbură la un seminar pe care îl audiase cândva la Radcliffe, pe când studia simbolismul pretorian; de atunci percepţia despre terorism i se schimbase în mod radical.

— Terorismul, afirmase profesorul, are un unic scop. Care este acesta?

— Uciderea oamenilor nevinovaţi? sugeră un student.

— Incorect. Moartea este doar un produs secundar al terorismului.

— O etalare a forţei?

— Nu. Convingerile slabe nu există.

— Provocarea terorii?

— Exact. Simplu spus, obiectivul terorismului este acela de a crea teroare, frică. Teama subminează încrederea în autorităţi. Slă­beşte duşma­nul din interior... cauzând mişcări de masă. Terorismul nu este o expresie a furiei, ci o armă politică. Elimină faţada de infailibilitate a unui guvern şi ai distrus încrederea poporului.

„Pierderea încrederii... a credinţei...”

Asta să fie totul? Langdon se întreba cum va reacţiona lumea creş­tină la vederea cardinalilor mutilaţi aidoma unor câini. Dacă puterea credinţei nu l putea apăra pe un slujitor al Domnului de uneltele Satanei, ce speranţe mai puteau avea restul oamenilor? Capul pro­fesorului se învârtea mai rău acum... voci slabe se războiau în mintea lui: „Credinţa nu te apără. Medica­men­tele şi airbag urile... astea sunt lucrurile care te apără. Dumnezeu nu te apără. Inteligenţa, da. Iluminarea. Încrede te în ceva care dă rezultate pal­pabile. Cât de mult a trecut de când n a mai mers nimeni pe apă? Miracolele mo­derne aparţin ştiinţei... computere, vaccinuri, staţii spaţiale... chiar şi miracolul divin al creaţiei. Materie din nimic... Într un laborator. Cine mai are nevoie de Dumnezeu? Nu! Ştiinţa e noul dumnezeu!”

Vocea ucigaşului îi răsuna în minte: „La miezul nopţii... o pro­gresie matematică a morţii... sacrifici vergini nell' altare di scienza.”

Apoi brusc, ca o mulţime împrăştiată de bubuitul unei arme, vocile se stinseră. Robert Langdon sări în picioare. Scaunul în care stătuse se răsturnă cu zgomot pe podeaua din marmură.

Vittoria şi şambelanul se repeziră spre el:

— Mi a scăpat, şopti Langdon uluit. Era chiar în faţa ochilor mei...

— Ce ţi a scăpat? întrebă Vittoria. Langdon se întoarse spre tânărul preot:

— Părinte, de trei ani înaintez petiţii acestui birou, solicitând să mi se acorde acces la Arhivele Vaticanului. Am fost refuzat de şapte ori.

— Domnule Langdon, îmi pare rău, dar nu mi se pare un mo­ment potrivit pentru o asemenea solicitare.

— Am nevoie de acces imediat. Cei patru cardinali dispăruţi. Cred că mi voi putea da seama unde anume vor fi ucişi.

Vittoria se holbă la el, sigură că nu înţelesese bine. Şambelanul avea o privire tulbure, ca şi cum fusese ţinta unei glume crude:

— Vă aşteptaţi cumva să cred că această informaţie se află unde­va, în arhivele noastre?

— Nu pot promite că o voi identifica în timp util, dar dacă mi veţi permite să intru...

— Domnule Langdon, eu trebuie să ajung în Capela Sixtină în patru minute. Arhivele se află de cealaltă parte a Cetăţii Vaticanului.

— Vorbeşti serios, nu i aşa? interveni Vittoria, privindu l pe Langdon adânc în ochi şi resimţindu i parcă entuziasmul.

— Nu prea e momentul pentru glume! replică el. Tânăra se întoarse spre şambelan:

— Părinte, dacă există o şansă... o şansă cât de mică pentru a afla unde anume se vor petrece acele asasinate, vom putea încercui zonele şi...

— Dar arhivele? insistă preotul. Cum ar putea conţine ele vreun indiciu?

— Ar dura prea mult să vă explic. Dar dacă am dreptate, am putea folosi aceste informaţii pentru a l prinde pe Hassassin.