Îngeri şi demoni Dan Brown Date

Doar dacă...

Profesorul ezită câteva clipe. Îi era teamă chiar să se şi gân dească. Să fie oare posibil? Să fi creat Bernini intenţionat o sculptură atât de explicită, încât Vaticanul să fie nevoit s o ascundă într un loc atât de îndepărtat? Pe care chiar artistul însuşi s o fi ales? Poate într o biserică oarecare, aflată pe linia ce continua direct răsuflarea de la Vento Ponente?

Pe măsură ce entuziasmul îi sporea, mintea lui Langdon revedea statuia, insistând asupra faptului că nu avea absolut nimic de a face cu focul. Oricine a văzut o putea mărturisi că sculptura nu era câtuşi de puţin ştiinţifică — pornografică poate, dar în nici un caz ştiinţifică. Un critic englez condamnase odată Extazul Sfintei Tereza ca fiind „cel mai nepotrivit ornament aşezat vreodată într o biserică creş­tină". Profesorul înţelegea cu uşurinţă controversa. Deşi strălucit realizată, statuia o înfăţişa pe Sfânta Tereza întinsă pe spate, în spas­mele unui orgasm covârşitor. Total nepotrivit pentru Vatican.

Langdon răsfoi în grabă volumul, în căutarea paginii respec­tive. Când văzu schiţa lucrării, simţi o neaşteptată rază de speranţă. Într adevăr, sfânta părea în extaz, dar alături de ea se mai afla un personaj de care profesorul uitase.

Un înger!

Legenda sordidă îi reveni brusc în minte...

Sfânta Tereza era o călugăriţă sanctificată după ce pretinsese că un înger i se arătă în somn. Scrijelit la partea de jos a paginii, Langdon văzu un fragment familiar. Cuvintele Sfintei Tereza erau suficient de sugestive:
„... Lancea lui măreaţă de aur... plină de foc... a pătruns în mine de mai multe ori... penetrându mă până în vintre... o dulceaţă atât de mare, încât nu ţi mai puteai dori să se oprească."
Langdon surâse. „Dacă asta nu e o metaforă pentru o partidă serioasă de sex, atunci eu nu ştiu ce o mai fi!" Dar zâmbetul îi fu­sese cauzat şi de des­cri­erea pe care autorii registrului o făcuseră sculpturii. Deşi paragraful respectiv era scris în italiană, cuvântul fuoco apărea de şase ori: „lancea îngerului, cu vârf de foc"; „creş­tetul îngerului emanând raze de foc"; „femeia cuprinsă de focul pasiunii..."

De abia când mai aruncă o privire spre schiţă se convinsese. Lancea îngerului era ridicată ca un semnal luminos, indicând calea.

„Şi îngerii te ndrume în căutarea ce ţi ai pus în gând." Chiar şi tipul de înger ales de Bernini era semnificativ. Este un serafim. Literal, serafim înseamnă „cel plin de foc".

Robert Langdon nu era omul care să fi aşteptat vreodată o con­firmare venită de sus, dar când citi numele bisericii în care se afla sculptura, decise că era momentul să devină credincios: Santa Mana della Vittoria!

„Vittoria, îşi spuse, râzând. Perfect!"

Ridicându se în picioare, se clătină din cauza ameţelii. Privi în sus spre scară, întrebându se dacă e cazul să pună volumul la loc. „La naiba! Să l pună părintele Jaqui!" Închise registrul şi l aşeză jos, lângă raft.

Se împletici spre butonul ce licărea lângă uşa electronică a galeriei. Respira greu, repede şi scurt, dar se simţea înviorat de norocul pe care l avusese.

Din păcate însă, norocul nu l mai ajută să iasă.

Pe neaşteptate, în galerie se auzi un pufăit vag, asemănător unui oftat îndurerat. Luminile licăriră, butonul de la ieşire se stinse. Apoi, ca o uriaşă creatură pe patul de moarte, întregul complex al arhivelor se cufundă în beznă. Cineva întrerupsese alimentarea electrică.


85
Sfintele Grote ale Vaticanului sunt situate sub pardoseala măreţei bazilici San Pietro. În ele odihnesc rămăşiţele pământeşti ale papilor.

Vittoria ajunse la capătul scării în spirală şi intră în grotă. Tunelul întunecat îi amintea de acceleratorul de particule de la CERN — negru şi rece. Iluminat acum doar de lanternele soldaţilor, tunelul avea ceva nefiresc. Pe ambele părţi laterale, nişe firide înguste mărgineau peretele. În interiorul acestor firide se zăreau umbrele masive ale sarcofagelor.

Un suflu de gheaţă îi mângâie pielea. „E frigul", îşi spuse, ştiind că era doar pe jumătate adevărat. Avea impresia că îi priveşte ci­neva, nu o fiinţă în carne şi oase, ci un spectru care parcă îi pândea din întuneric. Deasupra fiecărui mormânt se afla o statuie în mă­rime naturală a respectivului papă, în poziţie orizontală, cu palmele încrucişate pe piept. Trupurile păreau că ies din sarcofage, împingând capacul de parcă ar fi încercat să scape din închisoarea lor funebră. Procesiunea de lanterne îşi continuă drumul şi, în lumina ei, siluetele papilor se ridicau şi coborau la loc, alungindu se şi dispărând într un dans macabru al umbrelor.

Nimeni nu mai vorbea şi Vitttoria nu ştia dacă motivul era respectul pentru cei morţi sau tensiunea resimţită. Ea le simţea pe amândouă. Şambelanul înainta cu ochii închişi, de parcă ar fi ştiut fiecare pas pe dinafară. Probabil că, de când se stinsese papa, bietul om făcuse de multe ori acest drum fantomatic... poate pentru a se ruga la mormântul lui, cerându i să l îndrume.

„Am lucrat sub tutela cardinalului mulţi ani, spusese şambela­nul. Mi a fost ca un tată." Vittoria şi l amintea rostind aceste cu­vinte despre cardina­lul care îl „salvase" din armată. Acum înţe­legea şi restul poveştii: că acelaşi cardinal care îl luase sub aripa sa ocupase mai târziu scaunul pontifical şi îşi adusese cu el protejatul, numindu l şambelan.

„Asta explică multe", îşi spuse ea. Întotdeauna simţise într un mod deosebit emoţiile şi sentimentele celorlalţi şi ceva o sâcâise toată ziua cu privire la persoana şambelanului. Chiar de când îl întâlnise pentru prima dată i se păruse că omul este măcinat de o durere mai profundă şi mai personală decât criza prin care treceau cu toţii acum. În spatele calmului afişat, îl simţise torturat de demonii săi interiori. Acum ştia că instinctele ei nu dăduseră greş. Pe lângă faptul că se confrunta cu cea mai gravă amenin­ţare din istoria Vaticanului, era nevoit să facă faţă acestei situaţii cumplite fără mentorul şi prietenul său aproape... zburând de unul singur.

Soldaţii îşi încetiniră paşii, de parcă pe întuneric n ar fi ştiut unde anume era îngropat ultimul papă. Şambelanul îşi continua însă drumul cu mers sigur şi se opri în faţa unui mormânt din marmură ce părea că luceşte mai puternic decât toate celelalte. Dea­supra, se afla silueta sculptată a defunctului. Când îi recunoscu figura de la televizor, Vittoria simţi încleşta­rea unui fior de spaimă. „Ce suntem pe cale să facem?!"

— Îmi dau seama că nu avem mult timp la dispoziţie, spuse preotul. Totuşi, vă cer un scurt moment să ne rugăm.

Soldaţii îşi plecară capetele. Vittoria le urmă exemplul, cu inima bătând să i spargă pieptul, dar neauzită. Il camerlengo îngenunche lângă mormânt şi începu să se roage în italiană. Când Vitto­ria îi asculta cuvintele, ochii i se umplură de lacrimi... lacrimi pen­tru mentorul ei... pentru cel pe care l numise tată. Rugăciunea părea la fel de potrivită pentru tatăl ei, ca şi pentru papă.

— Părinte suprem, sfătuitor şi prieten. Mi ai spus, când eram tânăr, că vocea din inima mea era vocea lui Dumnezeu. Mi ai spus că trebuie s o urmez, oricât de dureroase ar fi căile pe care mă va conduce. Aud această voce acum din nou, cerându mi lucruri imposibile. Dă mi putere! Doamne, iartă mi slăbiciunea! Ceea ce fac... fac în numele credinţei Tale. Amin.

— Amin, şoptiră soldaţii.

„Amin. Tată!" Vittoria îşi şterse ochii.

Şambelanul se ridică încet şi se depărtă de mormânt:

— Trageţi capacul la o parte.

Militarii ezitară.

— Signore, interveni unul dintre ei, prin lege ne supunem dum­neavoas­tră. Vom face tot ce ne cereţi...

Preotul părea că citeşte gândurile tânărului.

— Într o zi îţi voi cere iertare pentru că te am pus într o astfel de situa­ţie, dar astăzi îţi cer să mi te supui. Legile Vaticanului au menirea să apere Biserica. Din acest motiv îţi ordon eu acum să le încalci.

După un moment de tăcere, cel mai înalt în grad dădu ordinul. Ceilalţi trei îşi aşezară lanternele pe pardoseală şi umbrele lor se proiectară pe zid. Luminaţi acum de jos, se apropiaseră de mor­mânt şi, proptindu şi mâinile pe capac, aproape de capul mormântului, se pregătiră să împingă. La un semnal, toţi trei se opintiră, împingând din toate puterile lespedea enormă. Când aceasta nu se clinti, Vittoria se pomeni dorindu şi nici să n o facă. Dintr o dată, îi era teamă de ceea ce vor descoperi.

Soldaţii împinseră mai tare, tot fără nici un rezultat.

— Ancora, îi îndemnă şambelanul, suflecându şi mânecile robei şi fiind gata să i ajute. Ora!

Vittoria era gata să li se alăture, dar în aceeaşi clipă capacul începu să se urnească. O nouă opintire şi, cu scrâşnet gutural de piatră lovind piatra, lespedea se roti până ce atinse o poziţie oblică pe sarcofag — capul statuii ajungând acum în fundul nişei, iar pi­cioarele fiind îndreptate spre afară.

Cu toţii făcură un pas înapoi.

Cu mişcări sfioase, unul dintre soldaţi se aplecă, îşi luă lanterna şi o îndreptă spre mormânt. Fasciculul tremură o clipă, dar apoi deveni fix. Ceilalţi soldaţi se apropiară unul câte unul. Chiar şi în întunecimea aceea, Vittoria le simţea reticenţa. Fiecare îşi făcu semnul crucii.

Şambelanul tresări înfiorat când privi înăuntrul sarcofagului, umerii lăsându i se ca apăsaţi de nişte greutăţi uriaşe. Rămase astfel multă vreme, înainte de a da îndărăt.

Vittoria se temuse că gura cadavrului va fi încleştată, ca urmare a rigor mortis, şi că va fi nevoită să propună fracturarea mandibulei pen­tru a i putea vedea limba. Acum îşi dădu seama că acest lucru nu va fi necesar. Pomeţii se lăsaseră, iar gura cadavrului era larg deschisâ.

Limba fostului papă era neagră ca moartea.


86
Nici o lumină. Nici un sunet.

Arhivele Secrete erau cufundate în beznă.

Frica, îşi dădu seama Langdon, e un imbold puternic. Cu răsu­flarea tăiată, bâjbâi pe lângă uşa rotativă, încercând să aprindă lumina. Găsi butonul pe perete şi îl lovi cu podul palmei. Nimic. Încercă încă o dată. Uşa era neclintită.

Rotindu se pe loc, încercă să strige, dar glasul îi era sugrumat. Oroarea situaţiei în care se afla începu să se închidă parcă în jurul lui. Plămânii îi cereau oxigen, iar adrenalina îi dublase deja ritmul cardiac. Se simţea de parcă tocmai ar fi primit un baros în stomac.

Când se izbi cu toată greutatea trupului în uşa de sticlă, pentru o frântură de secundă i se păru că aceasta începe să se rotească. Se izbi încă o dată, până ce văzu stele verzi. După aceea îşi dădu seama că întreaga încăpere se învârtea, nu doar uşa. Împleticindu se, dădu peste picioarele unei scări mobile şi căzu lovindu se cu genunchiul de marginea unui raft. Înjură, se ridică şi pipăi după scară.

O găsi. Sperase că este din lemn masiv sau din fier, dar era din aluminiu. O înşfăcă, ţinând o ca pe un berbece de asalt şi o luă la fugă spre peretele de sticlă. Era mai aproape decât ar fi crezut. Scara lovi frontal şi ricoşă. După sunetul slab al izbiturii, Langdon înţelese că avea nevoie de ceva mult mai dur şi mai greu decât o scară de aluminiu pentru a reuşi să spargă sticla aceea.

Când îşi aminti de revolverul semiautomat, speranţele îl însu­fleţiră, pentru a pieri apoi din nou. Nu l mai avea; Olivetti i l luase în biroul papei, spunându i că nu vrea arme încărcate în prezenţa şambelanului. Atunci i se păruse un lucru firesc.

Strigă din nou, dar vocea îi era şi mai slabă acum.

Apoi îşi aduse aminte de staţia de emisie recepţie pe care sol­datul i o lăsase pe masă, în afara galeriei. „De ce naibii n am luat o cu mine, înăuntru?!" În faţa ochilor începură să i joace stele pur­purii şi Langdon se forţă să gândească. „Ai mai fost blocat şi înainte, îşi spuse. Ai supravieţuit unei situaţii chiar mai rele. Erai doar un copil şi totuşi ai găsit calea de scăpare." Bezna părea că l înghite cu fiecare clipă. „Gândeşte!"

Se aşeză pe podea. Se întinse pe spate, cu mâinile pe lângă corp. În primul rând, trebuia să şi recapete controlul.

„Relaxează te! Păstrează ţi forţele!"

Fără a mai fi nevoită să înfrângâ forţa gravitaţiei, inima lui îşi mai încetini ritmul. Era un truc pe care l foloseau înotătorii pentru a şi reoxigena sângele între două curse succesive.

„E suficient aer aici, îşi spuse. Mult. Acum, gândeşte!" Stătea acolo, aşteptând într o oarecare măsură ca luminile să se aprindă dintr o clipă în alta. Dar nu. Aşa cum stătea acolo, respirând ceva mai bine, o stranie resemnare puse stăpânire pe el. Se simţea bine, liniştit... Se strădui să alunge senzaţia.

„Ai să te mişti, la naiba! Dar unde..."

La încheietura lui, Mickey licărea voios, bucurându se de întune­ric: 21.33. O jumătate de oră până la Foc. Lui însă i se părea că este mult mai târziu. În loc să şi alcătuiască un plan de evadare, mintea lui începu brusc să caute o explicaţie. „Cine a stins lumina? Oare Rocher îşi extindea cău-tările? Dar Olivetti nu l a atenţionat că eu sunt aici?" Ştia însă că, în acest moment, răspunsurile oricum nu mai contau.

Deschizând gura larg şi dându şi capul pe spate, trase adânc aer în piept, iar şi iar. Fiecare respiraţie îl ardea pe gât ceva mai puţin decât cea de dinainte. Ceaţa din creier îi dispăru. Se strădui să şi adune gândurile şi puterile.

„Pereţi de sticlă, îşi spuse. Dar o sticlă a naibii de groasă!"

Oare existau în jur dulapuri grele de oţel, ignifuge? Văzuse unele în alte arhive, dar aici nu zărise nici unul. Şi pe urmă, căutarea unuia pe întuneric ar fi însemnat pierdere de timp. Plus că probabil n ar fi reuşit să l ridice de la podea, mai cu seamă în starea în care se afla acum.

„Dar masa de studiu?" Ştia că în această galerie, la fel ca în toate celelalte, exista o masă în mijlocul rafturilor. Şi ce dacă? Oricum, n ar fi putut s o ridice. Fără a mai pune la socoteală că, dacă ar fi izbutit totuşi, n ar fi reuşit s o ducă prea departe. Rafturile erau foarte apropi­ate, spaţiile dintre ele fiind mult prea înguste.