Îngeri şi demoni Dan Brown Date

Hassassin ul ţinea arma paralel cu podeaua, îndreptată direct spre abdomenul lui.

Imposibil să rateze.

O ultimă zvâcnire a instinctului său de conservare îl însufleţi. Îşi răsuci corpul până ce ajunse cu faţa în jos, paralel cu sarcofagul, îşi presă ambele mâini pe pardoseală şi un ciob rămas în pielea lui din arhivă i se înfipse în palmă. Ignorând durerea, apăsă din toate pu­terile. Ca într o flotare nereu­şită, îşi arcui spatele lipindu l de sicriu şi îşi ridică abdomenul de la podea, exact în clipa în care arma se declanşă. Simţi valul de gloanţe trecând pe sub el şi pulverizând travertinul poros de dincolo. Închise ochii, se forţă să menţină aceeaşi poziţie şi se rugă ca şuvoiul să înceteze.

Şi încetă.

În locul răpăitului asurzitor se auzi sunetul rece şi sec al încărcătorului gol.

Langdon îşi deschise ochii încet şi se temu că pleoapele sale vor face prea mult zgomot. Înăbuşindu şi durerea din oase şi din muşchi, rămase în aceeaşi poziţie, arcuit ca o pisică. Aproape că nu îndrăznea să respire. Asurzit de bubuitul armei, îşi ciuli urechile şi încerca să audă paşii asasinului îndepărtându se. Linişte. Îşi aminti de Vittoria şi îşi dori s o poată ajuta.

Sunetul care urmă îi izbi timpanul ca un baros. Inuman. Un răcnet gutural de sforţare supraomenească.

Sarcofagul de deasupra lui începu brusc să se ridice dintr o parte. Langdon îşi trânti din nou trupul pe podea, sutele de kilo­grame de marmură îndreptându se spre el. Gravitaţia se dovedi mai puternică decât frecarea şi capacul sarcofagului alunecă, lent, prăbuşindu se în cele din urmă pe pardoseală. Imediat o urmă şi sicriul, începând să se desprindă de pe suporţi şi ameninţând să se prăvălească peste el, cu susul în jos.

Langdon înţelese instantaneu că ori va fi îngropat în spaţiul rămas dedesubt, ori va fi strivit de marginea sarcofagului. Instinc­tiv, îşi trase capul între umeri, îşi strânse picioarele cât mai mult sub el şi îşi lipi braţele de trup. Apoi închise ochii şi aşteptă ine­vitabila prăbuşire.

Zguduitură zgâlţâi pardoseala din temelii. Una din marginile sar­cofagului căzu la doar câţiva milimetri de capul lui, cu un trosnet care făcu să i clănţăne dinţii. Braţul lui drept părea încă intact, deşi Langdon fusese sigur că va fi strivit în cădere. Deschise ochii şi zări o rază de lumină. Marginea dreaptă a sicriului nu atinsese podeaua, fiind încă parţial sprijinită pe suporturile de marmură. Chiar dea­supra capului său însă, părea să se afle însăşi faţa neagră a morţii.

Cadavrul din mormânt atârna privind drept spre el, trupul des­compus rămânând lipit de fundul mormântului, aşa cum se întâmplă adesea cu cadavrele. Leşul pluti o clipă deasupra lui, ca un în­drăgostit care ezită, şi apoi, cu un pârâit greţos, se desprinse de sicriu. Trupul căzu peste el ca într o îmbrăţişare finală şi o ploaie de oase şi de praf putred îi pătrunse în gură, în nas şi în ochi.

Înainte de a putea schiţa el vreun gest, un braţ pătrunse prin deschiderea rămasă sub sarcofag, bâjbâind printre oseminte ca un piton flămând. Şerpuind şi pipăind, dădu peste gâtul lui Langdon. Degetele se încleştară. Langdon se zbătu să scape din cleştele ce i strivea laringele, dar mâneca dreaptă a sacoului îi era prinsă sub marginea sicriului. Avea un singur braţ liber şi, pentru el, bătălia era deja pierdută.

Îşi îndoi picioarele în puţinul spaţiu rămas liber, tălpile lui căutând baza sarcofagului. O găsiră. Arcuindu se, îşi lipi tălpile de ea. Apoi, în vreme ce mâna încleştată pe gâtul lui strângea din ce în ce mai tare, închise ochii şi şi întinse picioarele printr o mişcare bruscă. Sarcofagul înclinat începu să alunece, încet, dar sigur.

Cu un scrâşnet, masa de marmură căzu complet de pe suporturi şi ateriză pe podea. Marginea sicriului se prăbuşi peste braţul asa­sinului şi atunci se auzi un urlet înăbuşit de durere. Degetele îşi slăbiră strânsoarea, zvâcnind şi contorsionându se. Când ucigaşul reuşi să şi elibereze braţul, sarcofagul căzu drept pe pardoseală, cu o bufnitură răsunătoare.

Întuneric beznă. Din nou!

Şi linişte.

Nu se mai auzea nimic de dincolo de sicriul răsturnat. Nu mai simţea nici o încercare de a pătrunde până la el. Nimic. Zăcând ast­fel în mijlocul mormanului de oase sfărâmate, Langdon încercă să alunge bezna ce l învăluia, gândindu se la ea.

„Vittoria. Mai trăieşti, oare?"

Dacă ar fi ştiut adevărul — oroarea care o aştepta — şi ar fi dorit, de dragul ei, să fie deja moartă.


94
În Capela Sixtină, alături de colegii săi înmărmuriţi, cardi­nalul Mortati încerca să înţeleagă sensul cuvintelor pe care le auzea. În faţa lor, luminat doar de flăcările sfeşnicelor, şambelan­ul le dezvăluise o istorie despre ură şi trădare care le îngheţase sângele în vine. Le vorbise despre cardinali răpiţi, despre cardinali înfieraţi şi despre cardinali ucişi! Le povestise despre vechea Confrerie Illuminati — un nume ce stârnea spaime de mult uitate — despre renaşterea ei şi despre jurământul de răzbunare pe care aceasta îl făcuse.

Cu durere în glas, şambelanul le spusese şi despre otrăvirea fos­tului papă... victimă a aceloraşi Illuminati. Iar în final, cu glas aproape şoptit, le vorbise despre o nouă armă letală, antimateria, care în mai puţin de două ore ameninţa să distrugă întreaga Cetate a Vaticanului.

Când sfârşi, Mortati avea impresia că diavolul însuşi sorbise tot aerul din încăpere. Nimeni nu se mişca. Vorbele şambelanului plu­teau încă în semi­obscuritatea capelei.

Unicul sunet pe care bătrânul cardinal îl mai auzea acum era stra­niul zumzet al unei camere de filmat, undeva în spate — o prezenţă electronică pe care nici un conclav din istorie n o mai suportase, dar pe care o solicitase il camerlengo. Spre profunda uluire a tuturor cardinalilor, şambelanul intrase în capelă însoţit de doi reporteri BBC — un bărbat şi o femeie — şi anunţase că aceştia vor transmite declaraţia sa, în direct, întregii lumi.

Acum, vorbind spre cameră, il camerlengo făcu un pas înainte. Vocea îi era adâncă, răsunătoare.

— Confreriei Illuminati şi lumii ştiinţifice vreau să le spun un singur lucru: aţi câştigat acest război.

O tăcere deplină cuprinse întreaga capelă, chiar şi în cele mai îndepăr­tate colţuri. Mortati putea auzi clar bubuitul disperat al pro­priei inimi.

— Roata s a pus în mişcare cu mult timp în urmă, continua şambelanul. Victoria voastră era inevitabilă. Niciodată ca până acum acest lucru nu a fost atât de vădit. Ştiinţa este noul Dumnezeu.

„Ce tot spune el acolo?! se miră Mortati. Oare a înnebunit? Lumea întreagă îl ascultă!"

— Medicina, comunicaţiile, electronica, astronautica, mani­pulările genetice... acestea sunt miracolele despre care le povestim astăzi copiilor noştri. Acestea sunt miracolele pe care le aducem ca o dovadă că ştiinţa ne dă răspuns la orice. Vechile istorisiri despre Imaculata Concepţiune, despre tufişuri în flăcări şi mări care se despică nu mai sunt relevante. Dumnezeu e unul învechit. Ştiinţa a câştigat bătălia. Ne predăm!

Un murmur de uimire şi de derută străbătu întreaga capelă.

— Dar victoria ştiinţei, adăugă şambelanul cu o voce ca un tunet, ne costă pe toţi. Şi ne costă scump. Tăcere: Ştiinţa a uşurat, într adevăr, suferinţele cauzate de boli şi de mizerie şi ne a oferit o sumedenie de maşinării pentru distracţia şi confortul nostru, dar ne a lăsat o lume lipsită de minunea frumuseţii. Apusurile de soare au fost reduse la frecvenţe şi lungimi de undă. Complexitatea uni­versului a fost transpusă în ecuaţii matematice. Ne a fost distrus chiar şi respectul nostru de sine, ca fiinţe umane. Ştiinţa afirmă că Pământul şi locuitorii săi nu sunt altceva decât un strop nesemnificativ în marele proiect universal. Un accident cosmic. Însăşi tehnologia care promite să ne unească, tocmai ea ne desparte. Fiecare individ se află acum într o interconexiune electronică cu întregul glob şi totuşi ne simţim mai singuri ca niciodată. De pretutindeni ne asaltează violenţa, agresivitatea, dezbinarea şi trădarea. Scepticismul a devenit o virtute. Cinismul şi nevoia de dovezi şi certitudine înseamnă azi gândire avansată. E de mirare deci că oamenii se simt acum mai deprimaţi decât în orice alt moment al istoriei noastre? Mai are ştiinţa ceva sacru? Ea caută răspunsuri disecând pruncii încă nenâscuţi! Ba chiar visează să ne restruc-tureze până şi ADN ul! Ştiinţa sfărâmă lumea lui Dumnezeu în fragmente din ce în ce mai mici, din dorinţa de a i pătrunde înţelesul... şi tot ce găseşte nu sunt decât alte întrebări.

Mortati era impresionat. Il camerlengo avea acum un aer aproape hipno­tic. Gesturile şi vocea lui emanau o forţă pe care bătrânul cardinal n o întâlnise niciodată la altarul Capelei Sixtine:

— Străvechiul conflict dintre religie şi ştiinţă a luat sfârşit. Aţi câştigat. Dar n aţi jucat cinstit. N aţi oferit răspunsurile dorite. Aţi câştigat reorien­tând societatea umană atât de dramatic, încât adevă­ruri considerate altă­dată imuabile par astăzi inaplicabile. Religia nu mai poate ţine pasul cu voi. Dezvoltarea ştiinţifică este exponen­ţială. Se hrăneşte din propria substanţă, precum un virus. Fiecare descoperire deschide calea spre alte descoperiri. Omenirii i au tre­buit mii de ani pentru a progresa de la roată la automobil, dar numai câteva decenii pentru a trece de la aceasta la zborul spaţial. Azi, progresul ştiinţific se măsoară în săptămâni. Avansează or­beşte, fără a putea fi controlat. Prăpastia dintre noi se adânceşte tot mai mult şi, cu cât religia rămâne mai în urmă, cu atât oamenii se simt mai goi, mai pustiiţi din punct de vedere spiritual. Plângem şi strigăm în goana noastră de a desluşi înţele­suri. Şi, credeţi mă, strigăm din toate puterile. Vedem OZN uri, comunicăm cu morţii, vorbim cu spiritele, trăim experienţe de ieşire din corp... toate aceste excentricităţi par ştiinţifice, dar sunt ruşinos de iraţionale. Ele nu sunt decât strigătul disperat al sufletului nostru singur şi chinuit, mutilat de propria iluminare şi de incapacitatea lui de a vedea un sens în orice altceva decât în tehnologie.

Mortati se aplecă în scaun, pentru a auzi mai bine. La fel ca el, ceilalţi cardinali şi oamenii din lumea întreagă sorbeau fiecare cuvânt de pe buzele acestui tânăr preot. În vocea şambelanului nu era nici urmă de emfază sau de sarcasm. Nu amintise niciodată de Biblie sau de Iisus. Folosea un limbaj modem, simplu şi curat, ca şi cum vorbele ar fi curs chiar din gura Domnului, vorbea în termeni moderni... pentru a transmite un mesaj vechi de când lumea. În acel moment, Mortati înţelese în parte de ce fostul papă ţinuse atât de mult la acest tânăr. Într o lume a apatiei, a cinismului şi a divinizării tehnologiei, oamenii precum il camerlengo, realişti, sin­ceri şi devotaţi, erau unica salvare a Bisericii.

Tonul şambelanului era mai ferm acum:

— Ştiinţa, spuneţi voi, ne va salva. Ştiinţa, spun eu, ne a distrus deja. Încă de pe vremea lui Galilei, Biserica a încercat să încetinească marşul triumfal al ştiinţei, uneori cu mijloace greşite, dar întotdeauna cu cele mai bune intenţii. Chiar şi aşa, tentaţia este prea mare pentru ca omul să i poată rezista. Priviţi în jurul vostru! Ştiinţa nu şi a respectat promisiunile. Făgăduielile de eficientizare şi simplificare a vieţii nu au adus decât haos şi poluare. Am devenit o specie dezbi­nată şi violentă... care înaintează rapid pe calea distrugerii.

Şambelanul făcu o scurtă pauză, apoi îşi aţinti privirea intensă în cameră:

— Cine este acest dumnezeu al ştiinţei? Cine este dumnezeul care le oferă copiilor săi putere, dar nu şi un cadru moral care să i înveţe cum să şi folosească acea putere? Ce fel de dumnezeu dă copilului său focul, dar nu l învaţă care sunt pericolele ce l pân­desc? Ştiinţa nu spune nimic despre ce i bine şi ce i rău. Ma­nualele de ştiinţă ne învaţă cum să producem o reacţie nucleară, dar nu conţin nici un capitol în care să se întrebe dacă aceasta e bună sau e rea. Ştiinţei deci îi spun acest lucru: Biserica a obosit. Am obosit încercând să fim jalonul vostru. Ne au secat resursele tot zbătându ne să fim o voce a echilibrului în nesfârşită voastră căutare pentru a descoperi particule tot mai mici şi profituri tot mai mari. Nu vă întrebăm acum de ce nu vă controlaţi, ci cum aţi putea o face. Lumea voastră se mişcă atât de repede, încât dacă vă opriţi chiar şi pentru o secundă să vă gândiţi la impli­caţiile acţiunilor voastre, un altul, mai eficient, vă va depăşi pe negândite. Aşa că înaintaţi mereu. Voi înmulţiţi armele de distrugere în masă, dar papa este cel care străbate globul, implorându i pe liderii din lumea întreagă să le reducă. Voi clonaţi fiinţe vii, dar Biserica este cea care vă reaminteşte să ţineţi seama de implicaţiile morale ale acţiunilor voastre. Voi îi încurajaţi pe oameni să comunice prin telefoane, monitoare şi computere, dar Biserica este cea care îşi deschide porţile şi ne aminteşte să ne apropiem unii de alţii, aşa cum ne a fost dat. Aţi ajuns chiar să ucideţi prunci încă nenăscuţi, în numele cercetărilor menite să salveze alte vieţi. Şi iarăşi, Bise­rica este cea care vă atrage atenţia asupra nebuniei acestui raţiona­ment. Şi în tot acest timp, voi declaraţi că Biserica e ignorantă. Dar cine e, de fapt, ignorantul? Cel care nu poate defini fulgerul ori cel care nu i respectă forţa cutremu­ră­toare? Biserica îşi deschide braţele către voi. Către fiecare om în parte. Şi to­tuşi, cu cât noi ne apropiem mai mult, cu atât ne respingeţi mai tare. „Ară­ta­ţi ne o dovadă că Dumnezeu există" ne cereţi voi. Priviţi spre ceruri cu teles­coapele voastre, vă zic eu, şi spuneţi mi cum ar fi posibil să nu existe un Dumnezeu!

În ochii şambelanului apăruseră acum lacrimi:

— Ne întrebaţi cum arată Dumnezeu. Eu vă întreb: de unde a apărut această curiozitate? Răspunsul este acelaşi la ambele în­trebări: nu L vedeţi pe Dumnezeu în ştiinţa voastră? Cum de nu L vedeţi?! Susţineţi că o variaţie infimă a forţei gravitaţionale sau a greutăţii unui atom ar fi fost suficientă pentru a transforma Universul nostru magnific într un haos lipsit de viaţă, şi totuşi nu Vedeţi mâna Domnului în asta? Este, într adevăr, mai uşor de cre­zut că am tras singura carte norocoasă dintr un pachet de mili­arde posibile? Am devenit atât de morţi spiritual, încât suntem dispuşi mai degrabă să credem într o utopie matematică, decât

Într o putere mai presus de noi? Indiferent dacă voi credeţi sau nu în Dumnezeu, continuă il camerlengo, un lucru trebuie să l ştiţi: când noi, ca specie, vom renunţa să mai credem într o pu­tere mai mare decât cea a noastră, vom renunţa şi la simţul res­ponsabilităţii. Credinţa... orice credin­ţă... ne aminteşte mereu că mai e ceva ce nu înţelegem, ceva faţă de care suntem răspun­zători... Având credinţă, devenim responsabili faţă de ceilalţi, faţă de noi înşine şi faţă de un adevăr mai înalt decât noi. Religia are meteh­nele ei, dar numai fiindcă şi omul le are pe ale sale. Dacă şi restul omenirii ar vedea Biserica aşa cum o văd eu... privind dincolo de ziduri şi de ritualuri... ar vedea un miracol modern... o fraternitate a unor suflete simple şi imper­fecte, care nu vor să fie decât o voce a compasiunii într o lume ce şi a pier­dut controlul.