Îngeri şi demoni Dan Brown Date

Mai sus! Mai sus!

Oare la ce altitudine ajunseseră? Din câte ştia el, avioanele mici zburau la înălţimi de aproximativ şase mii de metri. Eli­copterul ăsta trebuie să fi ajuns şi el destul de sus deja. „Trei mii de metri? Patru?" Încă nu era totul pierdut. Dacă îl aruncau exact în momentul potrivit, conteinerul nu ar fi apucat să se prăbu­şească până jos, explodând la o distanţă sigură de sol şi suficient de departe de elicopter. Langdon porivi din nou oraşul ce se întindea dedesubt.

— Şi dacă ai calculat greşit? întrebă şambelanul.

Profesorul se întoarse spre el, uimit. Preotul nici măcar nu l privea, părând că îi citise gândurile din imaginea lui reflectată în parbriz. În mod ciudat însă, il camerlengo nu mai era absorbit de indicatoarele de la bord; nici măcar nu mai ţinea mâinile pe manşă. Elicopterul fusese trecut probabil pe un fel de pilot automat, con­tinuând să urce vertical. Şambelanul bâjbâi undeva, deasupra capu­lui, pe plafon, în spatele unui rulou de cabluri, de unde scoase o cheie invizibilă până atunci.

Langdon privi năuc cum preotul descuie în grabă cutia metalică de unelte fixată între cele două scaune şi extrage dinăuntru un fel de pachet mare, negru, de nailon, pe care l aşeză alături. În mintea profesorului gândurile se învârteau frenetic. Mişcările şambelanului păreau calme, eficiente, de parcă omul găsise deja o soluţie şi acum o punea în practică.

— Dă mi conteinerul, îi ceru el, cu acelaşi calm în voce.

Langdon nu ştia ce să creadă şi i întinse recipientul:

— Nouăzeci de secunde!

Următoarea mişcare a şambelanului îl luă total prin surprindere. Ţinând cu grijă conteinerul în mâini, îl aşeză uşor, atent, în cutia de unelte. Apoi închise capacul şi l încuie cu cheia.

— Dar ce faci acolo?! întrebă Langdon.

— Ne feresc de ispită, răspunse preotul şi aruncă cheia pe fereastră.

Cheia se rostogoli în noapte, luând cu ea şi sufletul profesorului.

Il camerlengo puse mâna pe pachetul de nailon, îşi trecu braţele prin curelele sale, închise o cataramă în dreptul taliei şi îl fixă în spate, ca pe un rucsac. Apoi se întoarse spre Langdon, care se holba la el, încremenit.

— Îmi pare rău, îi spuse. Nu aşa trebuia să se întâmple.

Cu aceste cuvinte deschise uşa şi se aruncă în gol.

Imaginea ardea încă în subconştientul lui, aducând după ea du­rerea. Reală. Fizică. Strivitoare. Înţepătoare. Imploră să fie luat, să se sfârşească totul, dar apa îi clipocea mai tare în urechi, atrăgând alte imagini. Infernul abia începuse. Amintirile se închegau din nou în mintea lui, bucată cu bucată. Instantanee izolate de panică abjectă. Prins astfel între moarte şi coşmar, imploră sfârşitul, dar imaginile continuau să l bombardeze, mai clare, mai vii.

Conteinerul cu antimaterie era încuiat, imposibil de atins acum. Ceasul lui ticăia impasibil, pe măsură ce elicopterul urca. Cincizeci de secunde. Mai sus. Tot mai sus. Langdon se agita înnebunit în cabină, încercând să priceapă, să înţeleagă cele văzute. Patruzeci şi cinci de secunde. Pipăi sub scaun, în căutarea unei a doua paraşute. Patruzeci de secunde. Nu mai era nici una! Dar trebuia să mai existe o opţiune... o cale de scăpare! Treizeci şi cinci de secunde. Se repezi la uşa deschisă şi, cu vântul izbindu l frenetic în faţă, privi luminile Romei, sub el. Treizeci şi două de secunde.

Şi apoi se hotărî. Unica opţiune, de neimaginat...

Fără paraşută, Robert Langdon sări în noapte. Întunericul îi înghiţi trupul, pe când elicopterul continua să urce ameţitor, huruitul elicei pierind în vuietul asurzitor al propriei căderi prin aer.

În timp ce se prăbuşea spre pământ, avu o senzaţie pe care nu o mai resimţise din anii în care făcea sărituri de la trambu­lină — inexorabila atracţie gravitaţională în cursul unei căderi libere. Cu cât se prăvălea mai repede, cu atât solul părea că l trage mai puternic în jos. De data aceasta însă, nu se mai arun­case de la cincisprezece metri într un bazin cu apă, ci de la mii de metri, spre străzile unui oraş — o întindere nesfârşită de beton şi ciment.

De undeva, din torentul de curent şi de disperare, vocea lui Kohler răsună de dincolo de mormânt... aceleaşi cuvinte pe care i le spusese de dimineaţă, în faţa laboratorului de cădere liberă de la CERN. „Un metru pătrat de sarcină la frânare încetineşte un corp în cădere cu aproape douăzeci la sută". Douăzeci la sută, îşi dădu el seama, nu era nici pe departe suficient pentru a supravieţui unei asemenea prăbuşiri. Şi totuşi, îndemnat mai mult de spaimă decât de speranţă, strânse în mâini unicul lucru pe care l înhăţase din elicopter în clipa în care se prăbuşise. O amintire vagă, însă pentru o frântură de secundă îi dădu noi speranţe.

Apărătoarea de parbriz zăcea aruncată în compartimentul din spate ale elicopterului. Era un dreptunghi puţin concav — cam de patru metri pe doi — dintr un fel de prelată... cea mai bizară paraşută imaginabilă. Nu avea hamuri, ci doar nişte bride mici la capete, pentru a o fixa pe curbura parbrizului. Langdon o înşfăcase, îşi trecuse palmele prin bride, le apucase zdravăn şi se aruncase în gol.

Ultimul său act măreţ de bravură adolescentină.

Fără a şi face vreo iluzie că va scăpa.

Iar acum cădea ca o piatră. Cu picioarele înainte. Cu braţele întinse. Cu mâinile încleştate pe bride. Prelata se uflase ca o ciu­percă deasupra lui. Vântul îl lovea cu violenţă.

În vreme ce „plutea", undeva, deasupra lui, se auzi o ex­plozie. Părea mai departe decât se aşteptase el. Aproape instan­taneu însă, unda de şoc îl izbi. Simţi cum plămânii îi sunt striviţi, lăsându i fără suflu. Aerul din jur se încinse brusc. Degetele i se încleştară mai tare pe bride. Un val fierbinte părea că năvăleşte din cer. Partea de sus a prelatei începu să fumege... dar rezistă.

Langdon plutea împins parcă de explozia de lumină, ca un surfer care încearcă să nu se lase doborât de un val uriaş. Apoi, brusc, valul de căldură se subţie.

Aerul rece şi întunecat îl înghiţi din nou.

Pentru o clipă, speranţa îi renăscu. Un moment mai târziu însă, dispăru la fel de rapid ca şi aerul cald. În ciuda durerii din braţe, care îl lăsa să creadă că prelata îi încetinea căderea, vântul continua să şuiere pe lângă el cu o viteză strivitoare; era sigur că se prăbuşea prea repede pentru a izbuti să supravieţuiască.

Cifre începură să i alerge prin minte, dar era prea înnebunit pentru a le da atenţie... Un metru pătrat de sarcină la frânare... reduce viteza cu douăzeci la sută. El nu vedea decât că prelata de deasupra lui era suficient de mare pentru a l încetini cu mai mult de douăzeci de procente. Din nefericire, din vâjâitul aerului pe lângă trupul său, îşi dădea seama că nu încetineşte deloc. Cădea încă mult prea repede... nu avea cum să scape viu în urma impactului cu marea de asfalt de jos.

Sub el, luminile Romei se întindeau în toate direcţiile. Oraşul părea un enorm cer înstelat, de care se apropia cu o viteză uluitoare. Bolta strălucitoare era străbătută de o bandă întunecată care împărţea oraşul în două — o panglică cenuşie ce şerpuia printre lumini aidoma unui şarpe uriaş.

Dintr o dată, precum creasta înspumată a unui val neaşteptat, un val de speranţă îi puse sângele în mişcare.

Cu o forţă supraomenească, trase în jos braţul drept, cât putu de tare. Prelata fâlfâi sonor, tremură şi viră brusc spre dreapta, căutând calea de minimă rezistenţă a aerului. Langdon se simţi că lunecă într o parte. Trase din nou, mai tare, ignorând durerea din palmă. Prelata flutură iarăşi şi din nou zvâcni în lături. Nu mult. Dar era ceva! Privi din nou în jos, spre şarpele negru. Se întindea prea la dreapta, şi el se afla încă la o înălţime mare. Aşteptase oare prea mult? Trase din nou, cu toată forţa şi se resemnă la gândul că se afla în mâinile lui Dumnezeu. Se concentră asupra celei mai largi părţi a şarpelui şi... pentru prima dată în viaţa lui, se rugă pentru un miracol.

Restul nu mai era sigur.

Bezna de dedesubt... instinctele de scufundător care preia con­trolul... rigidizarea reflexă a coloanei şi întinderea degetelor... dilatarea plămânilor pentru protecţia celorlalte organe vitale...îndoirea picioarelor... şi, în sfârşit... recunoştinţa pentru apele umflate ale Tibrului... aerate şi înspumate... de trei ori mai puţin dure decât oglinda unei ape stătătoare.

Apoi urmă impactul... şi întunericul.

Zgomotul tunător al prelatei fluturate de vânt atrase atenţia grupului de oameni care priveau mingea de lumină ce străbătea bolta. Cerul de deasupra Romei fusese agitat în seara asta... un eli­copter care urcase vertical, o explozie fantastică, iar acum acest obiect straniu care căzuse în apele învolburate ale Tibrului, lângă ţărmul insuliţei Tiberina.

Încă de pe vremea în care fusese folosită pentru a i izola pe bol­navii de ciumă, în 1656, insula era considerată a deţine mistice pro­prietăţi terapeutice. Din acest motiv, aici se construise Spitalul Tiberina.

Trupul arăta jalnic atunci când îl aduseră la ţărm. Omul avea un puls slab — lucru considerat uimitor de cei care l scoseseră din apă; poate că virtuţile vindecătoare ale insulei îi menţinuseră totuşi inima în funcţiune. Câteva minute mai târziu, când omul începu să tuşească şi îşi recăpătă cunoştinţa, grupul decise în unanimitate că insula era cu adevărat magică.


126
Cardinalul Mortati ştia că nu există cuvinte suficiente în nici o limbă de pe Pământ, pentru a descrie misterul acestui moment. Tăcerea ce însoţea apariţia care plutea deasupra pieţei era mai sonoră decât orice cor de îngeri.

În timp ce îl privea pe camerlengo Ventresca, Mortati se simţea sfâşiat între raţiune şi credinţă. Imaginea părea reală, pal­pabilă. Şi totuşi... cum era posibil? Toată lumea din piaţă îl văzuse pe şambelan când se urcă în elicop­ter. Toată lumea văzuse mingea de foc din cer. Iar acum, acelaşi şambelan stătea acolo, sus, pe terasa de pe acoperiş. Dus pe aripi de înger? Reîntrupat de mâna lui Dumnezeu?

„E imposibil..."

Inima cardinalului nu voia decât să poată crede, dar mintea lui implora o explicaţie raţională. Alături, ceilalţi cardinali rămăseseră cu privirile aţintite în sus, martori la aceeaşi imagine, paralizaţi de uluire.

Era şambelanul. Fără îndoială. Dar arăta oarecum altfel. Divin. De parcă ar fi fost purificat. Un spirit? Un om? Pielea lui albă părea diafană în lumina reflectoarelor.

Oamenii din piaţă plângeau, strigau, aplaudau. Câteva călugăriţe căzură în genunchi şi începură să murmure o rugăciune. Un vuiet prinse contur în mulţime. Brusc, piaţa întreagă scanda numele şambelanului. Cu lacrimile şiroindu le pe obraji, cardinalii i se alăturară. Mortati privi în jur, încercând să înţeleagă. „Toate acestea se întâmplau cu adevărat?"