Îngeri şi demoni Dan Brown Date

Il camerlengo simţea cum adrenalina şi senzaţia miraculosului încep să se destrame. În vreme ce se îndrepta, ajutat de un soldat, spre Capela Sixtină, auzea cântecele şi incantaţiile din Piazza San Pietro, înţelegând că reuşise să mute munţii din loc.

Grazie Dio!

Se rugase să aibă putere şi Domnul i o dăruise. În clipele în care se îndoise, Dumnezeu îi vorbise. „Ţie îţi revine o misiune sfântă, îi spusese Domnul. Îţi voi da puterea necesară." Chiar şi cu acest dar divin, tot mai simţise frica şi se întrebase dacă drumul ales era cel drept.

„Dacă nu tu, îi spuse Dumnezeu, atunci CINE?

Dacă nu acum, atunci CÎND?

Dacă nu astfel, atunci CUM?"

Iisus, îi reamintise Domnul, îi mântuise pe toţi... salvându i de propria apatie. Cu numai două fapte, Iisus le deschisese ochii. Oroare şi speranţă. Răstignire şi înviere. Aşa izbutise El să schimbe lumea.

Dar asta fusese cu două mii de ani în urmă. Timpul erodase miracolele de atunci; omenirea le uitase. Acum îşi întorseseră ochii spre idoli falşi — spre tehno zeităţi şi spre miracolele minţii umane. „Unde sunt însă miraco­lele sufletului?!"

Şambelanul se rugase adesea ca Dumnezeu să i arate cum să reînvie credinţa oamenilor. Dar Domnul nu i răspunsese. Abia în cel mai crunt şi mai întunecat moment al existenţei sale se făcuse Domnul auzit. „Oh, oroarea acelei nopţi!"

Îşi amintea şi azi cum zăcea întins pe podea, în pijamaua sfâşiată, înfigându şi unghiile în carne, încercând să şi smulgă din suflet durerea pe care i o adusese crudul adevăr aflat. „Nu se poate!" uriaşe de unul singur. Şi totuşi, a fost posibil. Cumplita dezamăgire îl ardea precum focurile iadului. Episco­pul care îl luase sub aripa lui, omul care i fusese ca un tată, preotul care se ridicase, alături de el, până în scaunul pontifi­cal... era un escroc. Un păcătos ordinar. Care minţise o lume întreagă cu privire la o faptă atât de murdară, încât şambelanul se îndoia că Dumnezeu o va putea ierta vreodată. „Legământul! uriaşe el la Sfântul Părinte. Ţi ai încălcat legământul făcut în faţa Domnului! Tu, dintre toţi oamenii!"

Papa încercase să i explice, dar il camerlengo nu mai putea să l asculte. Fugise, împleticindu se orbeşte pe coridoare, vomitând şi sfâşiindu şi carnea, înnebunit, până când se pomenise singur, sângerând, întins pe pământul gol din faţa mormântului Sfântului Petru. „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ce să fac?" În acele clipe de grea suferinţă şi de trădare, în vreme ce zăcea deznădăjduit în necropolă şi se ruga să fie izbăvit de această viaţă, în acele clipe îi vorbise Dumnezeu.

Vocea îi răsunase în minte aidoma tunetului:

— Ai jurat să L slujeşti pe Dumnezeul tău?

— Da! urlase el.

— Eşti gata să mori pentru Dumnezeul tău?

— Da! Ia mă acum!

— Eşti gata să mori pentru Biserica ta?

— Da! Te rog, izbăveşte mâ!

— Dar... eşti gata să mori pentru omenire?

În tăcerea care urmase, il camerlengo simţise cum se prăbuşeşte în abis. Rostogolindu se mai repede, tot mai repede, fără control. Şi totuşi, ştia care era răspunsul. Totdeauna ştiuse.

— Da! răcnise. Sunt gata să mor pentru oameni! La fel ca Fiul Tău, aş muri pentru ei!

Trecuseră câteva ore şi el încă mai zăcea pe pământ, tremurând. În faţa ochilor îi apăru chipul mamei sale. „Dumnezeu are planuri mari pentru tine", obişnuia ea să i spună. Hăul nebuniei era adânc şi el continua să cadă. Atunci, Domnul îi vorbise din nou. De această dată, în tăcere. Dar el înţelesese. „Reînvie le credinţa!"

„Dacă nu eu... atunci cine?

Dacă nu acum... atunci când?"

Soldaţii descuiarâ uşile Capelei Sixtine. II camerlengo Ventresca simţea energia circulându i în trup... exact ca în copilărie. Dumnezeu îl alesese. Cu mult timp în urmă.

„Facă se voia Lui!"

Şambelanul simţea că renaşte. Garda Elveţiană îi bandajase pieptul, îl îmbăiase şi l îmbrăcase cu o sutană nouă, albă. Îi făcuseră şi o injecţie cu morfină, contra durerilor. Totuşi, el ar fi vrut să nu i fi dat nici un analgezic. Iisus îndurase şi suferise trei zile înainte de a Se înălţa! Simţea deja cum drogul îi amorţeşte trupul şi îi înceţoşează spiritul.

Intră în capelă, deloc surprins să vadă cum cardinalii îl privesc, minunându se. „Se minunează în faţa lui Dumnezeu, îşi aminti el. Nu mă venerează pe mine, ci modul în care Domnul lucrează PRIN mine." Înaintând printre şirurile de bănci, văzu uluirea din ochii fiecăruia. Şi totuşi, cu fiecare chip pe lângă care trecea, simţea şi altceva în privirile lor. Ce anume? Încercase mai înainte să şi

Închipuie cum avea să fie primit. Cu bucurie? Cu veneraţie? Îi privi adânc în ochi, dar nu zări nici una dintre aceste emoţii. Abia atunci îşi ridică ochii spre altar şi îl văzu pe Robert Langdon.

131