Îngeri şi demoni Dan Brown Date

Il camerlengo îl privi, uluit:

— Tu ştiai?! Dar... cum e posibil să fi ştiut?

Mortati oftă adânc:

— Când Sfinţia Sa a fost ales... eu am fost Avocatul diavolului.

Un şuier de uimire străbătu adunarea.

Langdon înţelese. Asta însemna că informaţia era, probabil, adevărată. Infamul „Avocat al diavolului" era suprema autoritate în privinţa informa­ţiilor scandaloase din interiorul Vaticanului. Secretele întunecate din trecu­tul papei erau un lucru periculos şi, înainte de alegeri, unul dintre cardinali era desemnat să facă inves­tigaţii tainice, el acţiona ca un veritabil avocat al diavolului şi scotea la lumină eventualele motive pentru care diverşii cardi­nali eligibili nu puteau ajunge totuşi pe scaunul pontifical. Avocatul diavolu­lui era numit din timp, de Suveranul Pontif anterior, şi niciodată, sub nici un motiv, nu avea voie să şi dezvăluie identi­tatea. Niciodată.

— Eu am fost Avocatul diavolului, repetă Mortati. Aşa am aflat.

Priviri înmărmurite. Seara asta, se părea, era seara în care toate regulamentele zburau pe fereastră.

***
Il camerlengo simţea că furia îl sufocă:

— Şi... n ai spus nimănui?

— Am vorbit cu Sfinţia Sa. Şi mi s a spovedit. Mi a explicat totul şi mi a cerut doar să mi las inima să decidă — dacă să i dezvălui sau nu secretul.

— Şi inima ţi a spus să ascunzi o asemenea informaţie?!

— Era principalul favorit pentru scaunul papal. Lumea îl iubea. Scandalul iscat ar fi zduncinat Biserica.

— Dar a avut un copil! Şi a încălcat legământul sacru de celibat!

Il camerlengo urla acum. În urechi auzea vocea mamei lui. „O pro­misiune către Dumnezeu este cea mai de preţ dintre toate promisiunile. Niciodată să nu ţi încâlci cuvântul dat Domnului."

— Papa şi a încălcat legământul!

Mortati părea frânt de durere şi de frustrare:

— Carlo, dragostea lui... a fost castă. Nu a încălcat nici un legământ. Nu ţi a explicat?

— Ce să mi explice?

Îşi amintea cum fugise din birou, în vreme ce papa îl striga şi l implora: „Lasă mă să ţi explic!"

Încet, cu tristeţe, Mortati începu să le povestească. Cu mult timp în urmă, pe când era preot, în anii tinereţii, papa se îndrăgostise de o călugăriţă. Amândoi depuseseră însă jurământul de celibat şi nici nu le trecea prin gând să încalce făgăduiala făcută Domnului. Dar tot mai îndrăgostiţi, fără a ceda ispitelor cărnii, se simţeau măcinaţi de un dor neaşteptat — să trăiască supremul miracol al creaţiei divine: un copil. Copilul lor. Dorul, mai cu seamă în inima ei, devenise copleşitor. Dumnezeu însă era pe primul plan. Un an mai târziu, când frustrarea atinsese cote aproape insuportabile, tânăra călugăriţă venise la el foarte entuziastă. Tocmai citise un articol despre o nouă minune a ştiinţei — un proces prin care doi oameni, fără a întreţine vreodată relaţii sexuale, puteau avea împreună un copil. I se părea că era un semn trimis de Dumnezeu. Preotul văzuse fericirea din ochii ei şi acceptase. Când se împlinise un an, călugăriţa devenise mamă prin miracolul inseminării artificiale...

— Asta... nu poate fi adevărat, bâigui şambelanul cuprins de panică, sperând că morfina era de vină; cu certitudine, avea halucinaţii.

Ochii lui Mortati erau iarăşi înlăcrimaţi:

— Carlo, acesta e motivul pentru care Sfinţia Sa a îndrăgit întot­deauna ştiinţa. Simţea că are o datorie faţă de ea. Ştiinţa i a permis să încerce bucuria paternităţii fără a şi încălca legămintele sfinte. Sfântul Părinte mi a spus că nu are nici un regret, cu o singură excepţie — şi anume, că poziţia sa înaltă în sânul Bisericii nu i a per­mis să stea alături de femeia iubită şi să şi crească fiul împreună.

Il camerlengo Ventresca simţea iarăşi suflul nebuniei. Unghiile voiau să i sfâşie din nou carnea. „Cum aş fi putut să ştiu?!"

— Papa n a păcătuit, Carlo. A rămas pur.

— Dar... bâlbâi şambelanul, căutând în mintea sa chinuită o frântură de raţiune. Gândeşte te la riscul... faptelor sale. Dacă târfa aceea a lui ar fi ieşit la iveală. Or, ferească cerul, copilul lui? Imaginaţi vă ce ruşine ar fi avut de îndurat Biserica!

Vocea lui Mortati tremură:

— Copilul a ieşit deja la iveală.

Toţi încremeniră.

— Carlo... Glasul lui Mortati se stinse: Copilul Sfinţiei Sale... eşti tu!

În acea clipă, şambelanul simţi cum focul credinţei din sufletul lui îngheaţă. Rămase înţepenit lângă altar, încadrat de Judecata de Apoi a lui Michelangelo. Ştia că întrevăzuse deja focurile iadului. Deschise gura pentru a spune ceva, dar buzele i se mişcară fără glas.

— Nu înţelegi? De aceea a venit Sfinţia Sa la tine, în spitalul din Palermo. De aceea te a luat aici şi te a crescut aproape de el. Călu­găriţa pe care a iubit o a fost Maria... mama ta. Ea a părăsit mânăstirea pentru a te creşte pe tine, dar niciodată nu a renunţat la credinţa ei fierbinte. Când papa a auzit că a fost ucisă în explozia aceea şi că tu, fiul lui, ai supravieţuit ca printr o minune... i a jurat lui Dumnezeu că nu te va mai părăsi niciodată. Carlo, părinţii tăi au fost amândoi virgini. Şi au respectat Legămintele Sfinte. Şi totuşi au găsit o modalitate de a te aduce pe lume. Tu ai fost copilul lor miraculos.