Îngeri şi demoni Dan Brown Date



Yüklə 3,62 Mb.
səhifə4/33
tarix07.05.2018
ölçüsü3,62 Mb.
#50114
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   33

15
Langdon mergea tăcut în urma Vittoriei şi a lui Kohler, înapoi în clădirea principală, unde începuse strania sa vizită la CERN. Picioa­rele Vittoriei aveau o mişcare fluidă — ca a unui înotător olimpic — o forţă născută fără îndoială din flexibilitatea şi controlul oferite de yoga. O auzea respirând lent, ritmat, de parcă încerca într un fel să şi filtreze durerea.

Ar fi vrut să i spună ceva, să o asigure de simpatia lui; şi el simţise golul adânc lăsat de moartea neaşteptată a unui părinte. Îşi amintea mai cu seamă înmormântarea, cenuşie şi ploioasă. La două zile după ce împlinise doisprezece ani. Casa era plină de bărbaţi de la birou, în costume întunecate, bărbaţi care îi strângeau mâna prea tare când îl salutau. Toată lumea murmura cuvinte ca „stres” şi „cardiac”. Mama lui glumea, printre lacrimi, spunând că reuşise tot­deauna să urmărească mersul acţiunilor la Bursă după pulsul soţului ei.

Odată, când tatăl lui trăia încă, Langdon îşi auzise mama implorându l să „se mai oprească şi să miroasă trandafirii”. În acel an, de Crăciun, îi cumpărase tatălui său un trandafir micuţ din sticlă. Era cel mai delicat şi cel mai frumos lucru pe care îl văzuse el vreodată... razele soarelui se oglindeau în sticlă şi dese­nau pe perete un curcubeu în mii de culori. „E minunat”, spusese tatăl lui deschizând cadoul, şi l sărutase pe Langdon pe frunte. Apoi aşezase trandafirul cu grijă pe un raft înalt, prăfuit, în cel mai întunecat colţ al sufrageriei. Câteva zile mai târziu, Langdon se urcase pe un taburet, luase trandafirul şi l înapoiase magazinu­lui. Tatăl lui nu observase niciodată lipsa micului bibelou.

Zgomotul unui ascensor îl readuse în prezent. Vittoria şi Kohler se aflau în faţa lui, în pragul liftului. El ezită o clipă în faţa uşilor deschise.

— S a întâmplat ceva? întrebă Kohler, mai degrabă nerăbdător decât îngrijorat.

— Absolut nimic, răspunse Langdon, apropiindu se lent de cutia înghesuită.

Folosea lifturile numai când era absolută nevoie; prefera spaţiile larg deschise ale scărilor.

— Laboratorul doctorului Vetra se află în subteran, explică directorul.

„Minunat!” îşi spuse păşind în ascensor şi simţind un val de aer îngheţat venind din puţul maşinăriei. Uşile se închiseră şi liftul începu să coboare.

— Şase etaje, adăugă Kohler cu o voce goală, ca un dispozitiv mecanic.

Langdon îşi imagină întunecimea puţului gol de sub ei şi se strădui să alunge imaginea, studiind cifrele luminate ce indicau eta­jele parcurse; în mod ciudat însă, nu erau decât două afişaje: PARTER şi LHC.

— Ce înseamnă LHC? întrebă, încercând să nu pară agitat.

Large Hadron Collider. Un accelerator de particule.

„Accelerator de particule?” Langdon auzise vag despre un ase­menea dispozitiv — prima dată la un dineu cu câţiva colegi la Dunster House, în Cambridge. Un prieten de al lor, un fizician pe nume Bob Brownell, sosise la întrevedere în culmea furiei:

— Ticăloşii l au anulat! strigase el.

— Ce au anulat? întrebaseră toţi ceilalţi.

— SASC ul!

— Ce anume?

— Superacceleratorul de Superconducţie!

Cineva ridicase din umeri:

— Nu ştiam că tipii de la Harvard construiesc unul.

— Nu cei de la Harvard! Statele Unite! Urma să fie cel mai pu­ternic accelerator de particule din întreaga lume! Unul dintre cele mai importante proiecte ştiinţifice ale secolului! Două miliarde de dolari s au băgat în el şi Senatul anulează proiectul! Idioţi cu Biblia n mână!

Când reuşise să se calmeze, Brownell le explicase că un accele­rator de particule era un tub larg, circular, în interiorul căruia erau accelerate particule subatomice. Magneţii amplasaţi în tub se acti­vau şi se dezactivau într o succesiune rapidă, pentru a împinge par­ticulele de colo colo, până ce atingeau viteze uluitoare. Aceste par­ticule extrem de rapide circulau în tub cu viteze de peste 290 000 de kilometri pe secundă!

— Dar asta înseamnă aproape la fel de repede ca viteza luminii! exclamase unul dintre profesori.

— Exact!

Şi Brownell continuase, explicându le că, accelerând două par­ticule în direcţii opuse în interiorul tubului, oamenii de ştiinţă le puteau descompune în părţile lor componente, studiind astfel, la nivel elementar, particulele fundamentale ale materiei.

— Acceleratoarele de particule, adăugase Brownell, sunt esen­ţiale pentru viitorul ştiinţei. Ciocnirile din interiorul lor ne ajută să înţelgem componen­tele fundamentale ale universului.

„Poetul Casei”, un tip tăcut pe nume Charles Pratt, nu păruse deloc impresionat.

— Mie îmi pare, spusese el, o abordare neanderthaliană a şti­inţei. .. ca şi cum ai zdrobi două ceasuri unul de altul pentru a afla cum funcţionează.

Brownell azvârlise furculiţa din mână şi ieşise valvârtej din încăpere.

„Aşadar CERN are un accelerator de particule? se întrebă Langdon. Un tub circular în care se buşesc particule. Oare de ce l îngropaseră sub pământ?”

Când ascensorul se opri, Langdon aşteptă cu nerăbdare să sim­tă pământul solid sub picioare, dar când uşile se deschiseră, bucu­ria îi dispăru brusc. În faţa lui se desfăşura o altă lume, stranie şi necunoscută.

Culoarul se întindea parcă la infinit în ambele direcţii, la stânga şi la dreapta. Era un tunel de ciment cu pereţi netezi, sufi­cient de larg pentru a lăsa să treacă un camion de mare tonaj. Deşi bine iluminat în dreptul lor, culoarul se cufunda într o beznă adâncă în depărtare. Un curent de aer umed sufla din întunecimea acestuia, parcă pentru a nu te lăsa să uiţi că te afli în măruntaiele Pământului. Langdon aproape că putea simţi greutatea solului şi a rocilor îngrămădite deasupra capului său. Pentru o clipă, avea din nou nouă ani... iar bezna îl împingea înapoi... Înapoi spre cele cinci ore de întuneric total, zdrobitor, care încă îl mai bântuiau. Strângând din pumni, se chinui să revină în prezent.

Tăcută, Vittoria coborî din lift şi porni fără ezitare pe culoarul întunecat, mult înaintea lor. Deasupra, becurile fluorescente prin­deau viaţă pentru a i lumina paşii. „Efectul e neliniştitor, îşi spuse Langdon, ca şi cum tunelul ar fi viu... şi i anticipează fiecare mişcare.” Porni după ea împreună cu Kohler, fără a o ajunge din urmă. În spatele lor, luminile se stingeau automat.

— Acceleratorul de particule, întrebă el, este pe undeva în acest tunel?

— Acolo e, răspunse Kohler cu un gest neglijent spre stânga, unde de a lungul peretelui se zărea un tub cromat, lucios.

Langdon privi tubul, derutat:

Ăsta e acceleratorul?

Dispozitivul nu semăna deloc cu ce şi imaginase el. Era perfect drept, cam de un metru în diametru, şi se întindea în plan orizontal pe întreaga lungime vizibilă a tunelului, pierzându se apoi în întuneric. „Seamănă mai degrabă cu o instalaţie sanitară sofisti­cată”, îşi spuse în sinea lui şi adăugă cu voce tare:

— Credeam că acceleratoarele de particule sunt circulare.

— Şi acceleratorul acesta este circular, preciză Kohler. Pare drept, dar nu i decât o iluzie optică. Circumferinţa tunelului este atât de mare, încât curbura e imperceptibilă, ca şi aceea a Pământului.

Langdon era năucit. „Chestia asta e un cerc?”

— Dar... probabil că trebuie să fie imens!

— LHC este cel mai mare dispozitiv din lume.

Acum îşi amintea când pilotul îi spusese ceva despre o ma­şinărie uriaşă îngropată sub pământ. „Dar...”

— Are peste opt kilometri în diametru... şi e lung de douăzeci şi şapte.

Langdon simţi că ameţeşte. „Douăzeci şi şapte de kilometri?” Se holbă neîncrezător la director şi apoi privi culoarul întunecat din faţa lui:

— Tunelul acesta are douăzeci şi şapte de kilometri lungime?

Kohler înclină din cap:

— Are o formă perfect circulară. Se extinde pe sub Franţa şi apoi revine aici, în acest loc. Particulele accelerate încon­joară tubul de peste zece mii de ori într o secundă, înainte de a se ciocni.

Profesorul simţi cum i se înmoaie genunchii:

— Vreţi să spuneţi că, de fapt, CERN a excavat milioane de tone de pământ doar pentru a ciocni nişte particule îngrozitor de mici?

— Uneori, pentru a descoperi adevărul, e nevoie să mutăm munţii din loc.


16
La sute de kilometri distanţă de CERN, o voce răsună într un radioemiţător:

— Gata, am ajuns pe coridor.

Tehnicianul care supraveghea monitoarele video apăsă un buton al transmiţătorului său.

— Trebuie să cauţi camera video 86. Locul ei este în capătul celălalt al coridorului.

Urmă o linişte îndelungă şi tehnicianul îşi tamponă sudoarea de pe frunte. Într un târziu, radioemiţătorul său clipi.

— Camera nu se află aici, rosti vocea. Văd unde a fost fixată, dar proba­bil că a luat o cineva.

Tehnicianul oftă din greu:

— Mulţumesc. Aşteaptă o clipă, te rog!

Cu acelaşi oftat, privi bancul de monitoare video din faţa lui. Zone extinse ale complexului erau deschise publicului şi se mai întâmplase şi altă dată să lipsească vreo cameră video, de obicei furată de amatorii de suveni­ruri originale. Dar imediat ce era scoasă din incintă, semnalul se pierdea, iar monitorul corespunzător se stingea. Perplex, tehnicianul îşi aţinti privirea spre monitorul afe­rent: camera numărul 86 transmitea însă o imagine foarte clară.

„Dacă a fost furată, se întreba el, cum de mai primim semnal?”

Ştia însă că explicaţia nu putea fi decât una singură: camera se afla încă în interiorul complexului; cineva pur şi simplu o mutase.

„Dar cine? Şi de ce?”

După ce studie îndelung monitorul, ridică radioemiţătorul:

— Există ceva dulapuri pe scara aceea? Vreun cabinet sau vreo nişă întunecată?

— Nu. De ce? răsună vocea de la celălalt capăt, nedumerită.

Tehnicianul se încruntă:

— N are importanţă. Mulţumesc pentru ajutor.

Apoi închise emiţătorul şi îşi muşcă buzele, gânditor. Ţinând seama de dimensiunile reduse ale camerei şi de faptul că era fără fir, omul îşi dădea seama că ea putea transmite din absolut orice loc din interiorul complexului — o serie de treizeci şi două de clădiri lipite unele de altele, întinse pe o rază de aproape un kilo­metru. Singurul indiciu era acela că, probabil, camera fusese amplasată într un loc întunecat. Desigur, asta nu îi ajuta prea mult. În complex se aflau nenumărate locuri întunecoase — dula­puri administrative, conducte de încălzire, şoproane pentru unelte de grădinărit, şifoniere şi chiar un labirint de tuneluri sub­terane. Ar fi fost nevoie de săptămâni întregi pentru a localiza videocamera 86.

„Dar asta este cea mai măruntă dintre problemele mele”, îşi spuse tehnicianul.

Lăsând la o parte enigma privind amplasarea camerei video, apăruse o altă chestiune, mult mai îngrijorătoare. Tehnicianul privi imaginea trans­misă de camera pierdută. Era un obiect staţionar. Un dispozitiv care părea modern, ceva ce el nu mai văzuse nicio­dată până acum, iar la baza lui clipea un echipament electronic.

Deşi tehnicianul trecuse prin antrenamente riguroase care l pregătiseră pentru situaţii tensionate, acum simţi cum pulsul i se accelerează. Îşi spuse însă că nu are rost să intre în panică; trebuia să existe o explicaţie. Obiectul părea prea mic pentru a reprezenta un pericol major. Şi totuşi, prezenţa lui în cadrul complexului era îngrijorătoare. Chiar foarte îngrijorătoare.

„Şi tocmai azi!” bombăni el.

Securitatea fusese totdeauna o problemă de prim rang pentru patronul său, dar astăzi, mai mult decât în oricare altă zi în ultimii doisprezece ani, constituia o chestiune de importanţă extremă.

Tehnicianul privi mult timp obiectul necunoscut şi simţi parcă norii negri care anunţau furtuna adunându se.

Apoi, simţind broboane de transpiraţie rece, îi telefonă supe­riorului său.


17
Nu mulţi copii pot spune că îşi amintesc ziua în care şi au cunoscut tatăl, dar Vittoria era unul dintre aceştia. Avea opt ani şi trăia acolo unde locuia de când se ştia, la Orfanatrofio di Siena, un orfelinat catolic de lângă Florenţa, abandonată de părinţii pe care nu i cunoscuse niciodată. Ploua în ziua aceea. Călugăriţele o chemaseră de două ori la masă, dar, ca întotdeauna, se prefăcea că nu auzise. Stătea în curte, privind picăturile de ploaie... simţindu le cum îi cad pe trup... Încercând să ghicească unde va ateriza urmă­toarea. Călugăriţele o chemaseră din nou, spunându i că o pneu­monie putea tăia din rădăcină curiozitatea pentru natură a unui copil mult prea încăpăţânat.

„Nu vă aud”, spuse ea.

Era udă până la piele când preotul cel tânăr se apropiase de ea. Nu l cunoştea. Probabil că era nou acolo. Vittoria se aştepta s o înhaţe şi s o târască înăuntru. Dar nu. Spre marea ei mirare, se aşeză şi el lângă ea, cu sutana ajungându i într o băltoacă.

— Aud că pui o mulţime de întrebări, începuse tânărul preot.

Vittoria îşi arcuise sprâncenele:

— E rău să pui întrebări?

— Păi, cred că nu, râse el.

— Ce faci aici, afară?

— Ce faci şi tu... mă întreb de ce cad picăturile de ploaie.

— Eu nu mă întreb de ce cad! Eu ştiu deja!

Preotul o privise, uimit:

— Chiar ştii?

— Sora Francisca spune că picăturile de ploaie sunt lacrimile îngerilor care cad pentru a ne spăla de păcate.

— Oh! exclamase el cu un aer surprins. Deci, aşa se explică!

— Ba nu! Picăturile de ploaie cad fiindcă totul cade. Totul cade, nu numai ploaia!

Preotul se scărpinase în cap, cu o figură perplexă:

— Ştii, tânără domnişoară, ai dreptate! Totul cade. Probabil că gravitaţia e de vină.

— Ce?


— Adică nu ai auzit încă despre gravitaţie?

— Nu.


Preotul clătinase din cap cu tristeţe:

— Păcat! Gravitaţia ne răspunde la o sumedenie de întrebări.

— Ce e gravitaţia? întrebase Vittoria cu un viu interes. Spune mi!

Dar preotul clipise ştrengăreşte:

— Ce ar fi dacă ţi aş spune la cină?

Tânărul cleric era Leonardo Vetra. Deşi urmase cu brio cursurile universitare de fizică, simţise o altă chemare şi intrase apoi la se­minar. Leonardo şi Vittoria deveniseră cu timpul cei mai buni pri­eteni în lumea solitară a călugăriţelor şi a regulamentelor stricte. Fetiţa îl făcea să râdă, iar el o luase sub aripa lui, învăţând o că lucrurile frumoase, precum curcubeul şi râurile, pot avea mai multe explicaţii. Îi povestea despre planete, despre stele şi lumină, despre natura întreagă văzută atât prin ochii lui Dumnezeu, cât şi prin cei ai ştiinţei. Inteligenţa şi curiozitatea înnăscute ale Vittoriei o transfor­maseră într o elevă strălucită, iar Leonardo o trata ca pe o fiică.

Şi fetiţa era fericită; niciodată nu cunoscuse bucuria de a fi avut un tată. În vreme ce toţi ceilalţi adulţi îi răspundeau la întrebări cu o palmă peste mână, Leonardo petrecea ore întregi cu ea, arătându i cărţile lui. Chiar o întreba ce crede ea, ce idei are, iar Vittoria se ruga ca tânărul preot să nu mai plece niciodată. Într o zi însă, cel mai rău coşmar al ei devenise realitate. Părintele Leonardo îi spu­sese că trebuie să părăsească orfelinatul.

— Mă mut în Elveţia. Am obţinut o bursă pentru a studia fizica la Universitatea din Geneva.

— Fizica? strigase Vittoria. Eu credeam că Îl iubeşti pe Dumnezeu!

— Îl iubesc, şi încă mult de tot. De aceea vreau să studiez căile Sale divine. Legile fizicii sunt pânza pe care Domnul a întins o pentru a Şi crea capodopera.

Fetiţa era distrusă. Dar părintele Leonardo mai avea o veste: vorbise cu superiorii lui şi aceştia îi spuseseră că nu au nimic împotrivă s o adopte.

Ai vrea să te adopt? o întrebase el.

— Ce înseamnă să mă adopţi?

Leonardo îi explicase. Vittoria îi sărise în braţe şi rămăsese agăţată de el cinci minute, plângând cu lacrimi de bucurie:

— Oh, da! Da! Da!

Apoi tânărul preot îi spusese că trebuie să plece singur pentru o vreme şi să aranjeze noua casă din Elveţia, dar promisese că peste şase luni va trimite pe cineva s o ia. Fusese cea mai lungă aşteptare din viaţa Vittoriei, dar Leonardo îşi ţinuse promisiunea. Cu cinci zile înainte de a noua ei aniversare, fetiţa se mutase la Geneva. Acolo mergea ziua la Şcoala Internaţională, iar seara învăţa cu tatăl ei.

Trei ani mai târziu, Vetra fusese angajat la CERN. Vittoria şi Leonardo se mutaseră într o veritabilă ţară a minunilor, aşa cum nici nu visase ea vreodată.

Vittoria Vetra îşi simţea trupul amorţit în vreme ce străbătea tunelul LHC, zărindu şi imaginea oglindită în tubul cromat. Absenţa tatălui devenise aproape palpabilă. În mod obişnuit, trăia într o stare de calm profund, în armonie cu lumea din jur. Acum însă, dintr o dată, nimic nu mai avea sens. Ultimele trei ore fu­seseră ca un vârtej.

Era ora 10 dimineaţa în Insulele Baleare, când telefonase Kohler: „Tatăl tău a fost asasinat. Vino acasă imediat.” În ciuda căldurii intense a soarelui, trupul îi îngheţase până la oase, tonul plat, lipsit de orice emoţie a lui Kohler fiind la fel de dureros ca vestea însăşi.

Acum revenise acasă. „Acasă la cine?” Unica lume pe care o cunoştea de la vârsta de doisprezece ani, CERN, îi părea deodată străină. Tatăl ei, omul care îi schimbase viaţă, nu mai exista.

„Respiră adânc”, îşi spuse, însă nu reuşea să şi liniştească gândurile. Întrebările se succedau mai repede, tot mai repede. „Cine îl ucisese pe tatăl ei? De ce? Cine era «specialistul» acesta ameri­can? De ce insista Kohler să vadă laboratorul?”

Directorul spusese că existau dovezi ce sugerau că asasinarea tatălui ei avea legătură cu proiectul lor actual. „Ce dovezi? Ni­meni nu ştia la ce lucrăm! Şi chiar dacă ar fi aflat cineva, pentru ce să l ucidă?”

Apropiindu se de laborator, îşi dădu brusc seama că avea să dezvăluie cea mai mare reuşită a tatălui ei, în lipsa lui. Îşi imagi­nase acest moment cu totul altfel. Îşi închipuise cum Leonardo avea să i cheme pe cei mai de seamă oameni de ştiinţă în labora­tor, cum avea să le arate descoperirea sa, privindu le uimirea înti­părită pe feţe. Apoi avea să radieze de mândrie părintească, explicându le că proiectul se bazase pe o idee a Vittoriei... fiica sa avusese un rol esenţial în această realizare. „Trebuia să împărtăşim acest moment împreună!” Dar iat o acum aici, singură. Fără co­legi. Fără chipuri fericite. Doar un american necunoscut şi Maximilian Kohler.

„Maximilian Kohler. Der König.

Nici în copilărie omul nu i plăcuse. Deşi în cele din urmă ajunsese să i respecte inteligenţa ascuţită, comportamentul lui rece i se păruse dintot­deauna inuman — total opus tatălui său. Kohler iubea ştiinţa pentru logica ei imaculată; Leonardo — pentru mira­colul ei spiritual. Şi totuşi, în mod straniu, totdeauna păruse că există între cei doi bărbaţi un respect reciproc, de la sine înţeles. „Geniile, îi explicase cineva odată, acceptă geniul necon­diţionat.”

„Geniu, îşi spuse. Tatăl meu... Tata. Mort.”

Drumul spre laboratorul lui Leonardo Vetra era un culoar lung, steril, pavat în întregime cu faianţă albă. Lui Langdon i se părea că pătrunde într un soi de spital de nebuni subteran. Pe pereţii cori­dorului se aflau zeci de imagini în alb şi negru, înrămate. Deşi întreaga lui carieră fusese dedicată studierii imaginilor, cele de aici îi erau absolut necunoscute. Păreau nişte negative haotice, pline de dungi şi spirale. „Artă modernă? se întrebă. Viziunea lui Jackson Pollok despre amfetamine?”

— Modele de dispersie, spuse Vitoria, care observase nedume­rirea lui. Reprezentări computerizate ale ciocnirilor dintre particule. Aceea este particula Z, adăugă ea, arătând spre o urmă slabă, aproa­pe invizibilă în haosul din desen. Tata a descoperit o cu cinci ani în urmă. Energie pură, masă zero. Este, poate, cea mai mică particulă din natură. Materia nu e altceva decât energie conservată.

„Materia este energie?” Langdon clătină sceptic din cap. „Sună a filozofie Zen!” Privi dâra subţire din fotografie şi se întrebă ce ar zice colegii lui de la Harvard, de la departamentul de fizică, dacă le ar povesti că şi a petrecut sfârşitul de săptămână hălăduind prin cel mai mare accelerator de particule, admirând particula Z.

— Vittoria, spuse Kohler în vreme ce se apropiau de impozanta uşă de oţel a laboratorului. Ar trebui să ştii că am venit aici în această dimineaţă, căutându l pe tatăl tău.

— Serios? replică ea, cu faţa uşor îmbujorată.

— Da. Şi imaginează ţi uimirea mea când am constatat că aţi înlocuit sistemul standard de securitate CERN cu altceva.

Kohler arătă spre complexul dispozitiv electronic montat lângă uşă.

— Îmi cer scuze. Ştii cât ţinea tata la intimitate. Voia ca nimeni în afara noastră să nu aibă acces în laborator.

— Bine. Deschide uşa.

Vittoria rămase un moment nemişcată. Apoi, trăgând adânc aer în piept, se apropie de mecanismul de pe perete.

Langdon nu era deloc pregătit pentru cele ce urmară.

Vittoria veni lângă dispozitiv şi îşi alinie cu grijă ochiul drept în faţa unei lentile asemănătoare cu un telescop. Apoi apăsă un buton. În interiorul dispozitivului se auzi un clic. Un fascicul îngust de lumină oscilă înainte şi înapoi, scanându i globul ocular ca o maşină de copiat.

— Este un scaner de retină, explică ea. Securitate infailibilă. Autorizat pentru numai două retine: a mea şi a tatălui meu.

Robert Langdon înţelese în sfârşit, oripilat. Chipul lui Leonardo Vetra îi reveni în minte în cele mai mici şi mai teribile detalii: faţa însângerată, unicul ochi de culoarea alunei şi orbita goală. Încercă să nege adevărul evident, dar apoi îl văzu... Dedesubtul scanerului, pe plăcile albe de faianţă... câţiva stropi mici de un roşu intens. Sânge uscat.

Vittoria, slavă Domnului, nu l observă.

Uşa de oţel se deschise şi intrară. Kohler îl fixă pe Langdon cu o privire dură ca piatra. Mesajul era clar: „Aşa cum ţi am spus... ochiul lipsă serveşte un scop înalt.”




18
Mâinile femeii erau legate, cu încheieturile vineţii şi umflate din cauza strânsorii. Hassassin ul cu pielea măslinie şedea întins lângă ea, istovit, admirându şi premiul nud. Se întrebă dacă nu cumva somnul ei era doar un truc, o încercare jalnică de a evita să l mai servească.

Dar nu i păsa. Fusese răsplătit îndeajuns. Sătul, se ridică în capul oaselor.

În ţara lui, femeile erau obiecte. Slabe. Instrumente ale plăcerii. Mărfuri de comercializat, ca şi vitele. Şi ştiau care le este locul. Dar aici, în Europa, femeile afişau o forţă şi o independenţă care îl amuzau şi l excitau totodată. A le sili să i se supună era totdeauna o bucurie pentru el.

Acum, în ciuda satisfacţiei pe care o simţea în vintre, simţea cum în el creşte o altă poftă. Ucisese noaptea trecută, ucisese şi mutilase, iar pentru el moartea era ca heroina... fiecare doză îi ostoia apetitul doar temporar, făcându l să jinduiască apoi la mai mult. Entuziasmul se topise. Pofta revenise.



Hassassin ul o studie pe femeia de lângă el. Trecându şi palma peste gâtlejul ei, se simţi iarăşi excitat, ştiind că îi poate lua viaţa într o clipită. Şi ce ar fi contat? Era o fiinţă subumană, o unealtă a plăcerii şi a servirii. Degetele lui puternice îi înconjurară gâtul, savurând pulsul fragil al sângelui în vine. Apoi, rezistând dorinţei, îşi trase braţul înapoi. Avea altele de făcut. Trebuia să servească o cauză mult mai înaltă decât propria dorinţă.

Ridicându se din pat, savură onoarea îndatoririi ce i revenea. Încă nu şi putea imagina puterea influenţei omului numit Janus şi a confreriei pe care acesta o conducea. Şi, în mod minunat, confreria îl alesese pe el. Într un fel oarecare, aflaseră despre ura lui... şi despre talentele sale. Cum... n avea să afle niciodată. „Rădăcinile lor ajung departe.”

Şi acum îi acordaseră lui onoarea supremă. El avea să fie vocea şi braţul lor. Asasinul şi mesagerul lor. Cel pe care poporul lui îl numea Malak al haq — „Îngerul Adevărului”.


Yüklə 3,62 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   33




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin