Îngeri şi demoni Dan Brown Date

121
Şambelanul se năpusti pe uşile Bazilicii San Pietro la exact 23.56. Se împletici orbit de lumina zecilor de reflectoare, ducând antimateria în palme, ca pe o orfrandă preţioasă. Propria siluetă, pe jumătate goală şi sfârtecată, îl înconjura, uriaşă, pe toate ecra­nele din piaţă. Vuietul care se ridică din mulţime nu semăna cu nimic din ce auzise el vreodată — strigăte, vaiete, incantaţii, rugăciuni... un amestec de veneraţie şi de teroare.

„Fereşte ne pe noi de cel rău", şopti, neauzit.

Cursa prin necropolă îl extenuase. Fusese la un pas de dezastru. Robert Langdon şi Vittoria Vetra încercaseră să l oprească, să arunce conteinerul înapoi în ascunzătoarea sa subterană, să fugă afară, la adăpost. „Orbi şi proşti!"

Cu o claritate înfricoşătoare, şambelanul îşi dădu seama că, în orice altă noapte cu excepţia acesteia, n ar fi reuşit să câştige o asemenea cursă. În seara asta însă, Dumnezeu îi fusese din nou alături. Pe punctul de a l intercepta, Robert Langdon fusese oprit de locotenentul Chartrand, la fel de încrezător şi ascultător ca întotdeauna. Reporterii, desigur, erau năuciţi şi păreau îngreunaţi de echipamentele lor pentru a se mai amesteca.

„Necunoscute sunt căile Domnului."

Acum îi auzea pe ceilalţi venind în urma lui... Îi vedea pe ecran cum se apropiau. Adunându şi ultimele forţe, ridică antimateria deasupra capului. Apoi, trăgându şi umerii goi spre spate, într un act de sfidare faţă de simbolul Illuminati înfierat pe pieptul lui, se năpusti în jos, pe trepte.

Începe actul final.

„Drum bun, îşi spuse. Drum bun."

„Patru minute..."

Langdon nu văzu nimic în clipa când ieşi din bazilică şi marea de lumini din piaţă îi lovi iarăşi retina. Tot ce reuşi să dis­tingă era silueta şambelanu­lui coborând în grabă scările. Pentru o frântură de secundă, înconjurat de aura reflectoarelor, il camerlengo străluci cu o aură îngerească, aidoma unei zeităţi. Sutana îi atârna în jurul şoldurilor, ca un linţoliu. Trupul îi fusese rănit şi schilodit de mâinile duşmanilor şi totuşi omul rezista. Cu fruntea ridicată, strigând lumii întregi să aibă credinţă, alerga spre mul­ţime ducând în mâini o armă de distrugere în masă.

Langdon coborî scările în viteză, după el: „Ce are de gând să facă? O să i omoare pe toţi!"

— Lucrul Satanei, strigă preotul, locul lui nu este în Casa Domnului!

— Părinte! răcni Langdon din spatele lui. Nu ai unde să te duci!

— Priveşte spre ceruri! Uităm adesea să privim spre ceruri!

În acea clipă Langdon îşi dădu seama încotro se îndreaptă şi, ca o revela­ţie, adevărul îl copleşi. Chiar dacă n o putea vedea din cauza luminilor, ştia că salvarea lor era acolo, sus.

Centrul Romei, plin de stele. Calea de scăpare.

Elicopterul cerut pentru a l duce pe şambelan la spital era chiar în faţa lor, cu pilotul în carlinga şi rotorul deja pornit. Pe când preo­tul făcea ultimii paşi spre el, Langdon se simţi cuprins de un entuziasm debordant.

Gândurile care i se învârteau în minte erau aidoma unui torent...

Mai întâi, văzu în faţa ochilor întinderea nemărginită a Mării Mediterane. Cât de departe se afla oare? Opt kilometri? Cincisprezece? Ştia că plaja de la Fiumicino era la doar şapte minute cu trenul. Dar cu elicopterul, la 300 de kilometri pe oră, fără opriri... Dacă ar putea ajunge suficient de departe, în larg, şi ar azvârli conteinerul în mare... Mai erau, desigur, şi alte opţiuni — îşi dădu el seama în vreme ce alerga. La Cava Romana! Carierele de marm­ură din nordul oraşului erau la nici cinci kilometri distanţă. Oare cât de mari să fie? Şase kilometri pătraţi? În mod cert, la ora asta erau pustii! Dacă ar arunca recipientul acolo...

— Toată lumea, înapoi! răcni il camerlengo. Plecaţi de aici! Acum!

Soldaţii înşiraţi în jurul elicopterului îl priveau împietriţi.

— Plecaţi! strigă preotul iarăşi.

Militarii se traseră înapoi.

Sub ochii întregii lumi, şambelanul se repezi la uşa din dreptul pilotului şi o deschise.

— Ieşi, fiule! Acum!

Omul sări afară.

Preotul privi scaunul din carlingă şi îşi dădu seama că va avea nevoie să se proptească în ambele braţe pentru a urca. Se întoarse spre pilotul care stătea alături, tremurând, şi i întinse conteinerul.

— Ţine l! Mi l dai înapoi după ce mă urc.

În momentul acela îl auzea în spate pe Robert Langdon cum se apropia şi îi strigă agitat: "Acum înţelegi şi tu, îşi spuse. Acum crezi!"

Se aşeză în scaun, trase câteva mânere familiare şi se întoarse spre fereastră, pentru a lua conteinerul.

Dar pilotul încremenise lângă elicopter, cu mâinile goale.

— El l a luat, îi strigă, dezmeticindu se.

Şambelanul simţi că i se opreşte inima în piept:

— Cine?

— El! făcu pilotul, arătând cu degetul.

Robert Langdon era surprins de greutatea conteinerului. Alergă la cealaltă uşă a elicopterului şi sări în compartimentul din spate, în care stătuse alături de Vittoria cu numai câteva ore în urmă. Lăsând uşa deschisă, îşi prinse centura de siguranţă şi strigă către preotul aşezat pe scaunul din faţă:

— Dă i drumul, părinte!

II camerlengo se întoarse spre el. Faţa îi era albă ca varul, schi­monosită de groază:

— Ce faci acolo?

— Dumneata pilotezi! Eu arunc! N avem timp! Porneşte eli­copterul!

Şambelanul rămase o clipă ca paralizat, luminile reflectoarelor căzându i pe faţă şi adâncindu i cutele săpate de vreme.

— Pot s o fac singur, şopti. Trebuie s o fac singur.

Dar Langdon nu l asculta. „Dă i drumul! aproape că se auzi urlând. Acum! Sunt aici ca să te ajut!" Privi cadranul ceasului şi simţi cum i se taie respiraţia.

— Trei minute, părinte! Trei!

Cifra păru să l readucă pe preot în simţiri. Fără să mai ezite, se întoarse spre panoul de comanda. Cu un huruit asurzitor, eli­copterul se ridică în aer.

Prin vârtejul de praf iscat, Langdon o zări pe Vittoria alergând spre elicopter. Privirile li se întâlniră pentru o clipă, apoi ea rămase departe.


122
În elicopter, vuietul motorului şi curentul de aer ce vâjâia prin uşa des­chisă îi asurzeau. Langdon se prinse bine de scaun, simţind cum atracţia gravitaţională îl trăgea în jos, pe măsură ce aeronava urca în viteză. Străluci­rea orbitoare din Piazza San Pietro se micşoră sub ei până ce rămase doar o elipsă licăritoare în marea de lumini a oraşului.

Conteinerul cu antimaterie părea o piatră de moară în mâinile lui. Îl ţinea strâns, în palmele lipicioase, de sânge şi de sudoare. Înăuntru, picătura de antimaterie plutea liniştită, în aura roşiatică a ceasului.

— Două minute! strigă Langdon, întrebându se unde avea preo­tul de gând să arunce recipientul.

Dedesubt, luminile Romei păreau că se întind la nesfârşit, în toate direcţiile. Undeva, departe, spre vest, se zărea conturul ţărmu­lui mediteranean — o înşiruire şerpuită de lumini, dincolo de care se căsca un abis negru, fără margini.

Marea părea mai departe decât îşi închipuise el. În plus, concen­trarea de lumini de pe ţărm îi amintea că, fie şi departe, în larg, o explozie ar putea avea efecte devastatoare; nu ţinuse seama până acum de eventualitatea unui val uriaş iscat de unda de şoc, care ar fi putut lovi coasta cu forţa unei bombe nucleare.

Când întoarse capul şi privi drept înainte, prin parbriz, speran­ţele îi reveniră. Chiar în faţă se distingeau umbrele zonei colinare din jurul Romei, care se unduiau parcă. Dealurile erau presărate cu lumini — vilele celor bogaţi — dar la nici doi kilometri spre nord domnea întunericul. Nici o lumină nu se vedea acolo — doar un petic uriaş, negru ca smoala. Nimic.

„Cariera! îşi spuse. La Cava Romana!"

Cercetând intens bucata de pământ pustiu, Langdon îşi spuse că pare suficient de întinsă. Şi de aproape. Mult mai aproape decât marea. Da, în mod evident, aici intenţiona şambelanul să arunce antimateria! Exact în direcţia aceea înaintau. Cariera! Straniu însă, deşi motorul huruia tot mai puternic şi deplasarea elicopterului era sesizabilă, cariera nu părea să se apropie câtuşi de puţin. Buimac, Langdon aruncă o privire prin uşa deschisă, pentru a se orienta. Ceea ce văzu îi transformă instantaneu entuziasmul în panică. Dedesubt, la mii de metri chiar sub ei, licăreau luminile din Piazza San Pietro.

„Suntem tot deasupra Vaticanului!"

— Camerlengo! Mergi înainte! Suntem suficient de sus! Acum tre­buie să mergem înainte! Nu putem arunca recipientul peste Vatican!

Şambelanul nu i răspunse. Părea complet absorbit de pilotaj.

— Mai avem sub două minute! strigă Langdon, ridicând conteinerul pentru a i l arăta. Se vede deja! La Cava Romana! La trei kilometri spre nord! Nu mai avem...

— Nu, replică şambelanul. E mult prea periculos. Îmi pare rău.

În vreme ce elicopterul continua să se ridice, il camerlengo se întoarse şi i oferi un zâmbet melancolic:

— Aş fi vrut să nu fi venit cu mine, fiule! Ai făcut, în acest fel, sacrificiul suprem.

Langdon privi în ochii obosiţi ai preotului şi, dintr o dată, înţelese. Sângele îi îngheţă în vine.

— Dar... trebuie să putem merge undeva!

— Sus! replică şambelanul cu un aer resemnat. E singura posibilitate.

Profesorul nici nu mai putea gândi; interpretase cu totul greşit intenţiile preotului. „Priveşte spre ceruri!"

Exact spre ceruri, îşi dădu el seama, se îndreptau amândoi acum. Il camerlengo nu avusese de gând nici un moment să arunce antimateria. Pur şi simplu voia să se îndepărteze de Vatican cât mai mult posibil.

Era o cale fără întoarcere.


123
În Piazza San Pietro, Vittoria Vetra rămăsese cu ochii aţintiţi spre cer. Elicopterul era doar un punct infim acum, dincolo de raza de acţiune a reflectoarelor. Chiar şi huruitul elicei abia se mai auzea, ca un zumzet slab. Părea că, simultan, lumea întreagă privea în sus, tăcută — o mare de gâturi răsucite spre cer... oameni de toate condiţiile şi de toate credinţele... cu inimile bătând ca una singură.

Vittoria era frământată de o teribilă furtună emoţională, agoni­zantă. Când elicopterul devenise aproape nevăzut, îşi amintise chipul lui Robert privind spre ea. „Ce o fi fost în mintea lui? Oare nu înţelesese?"

În perimetrul pieţei, camerele de televiziune erau în aşteptare. Mii de chipuri priveau cerul, prinse într o tăcută numărătoare inversă. Pe toate ecranele presei se derula aceeaşi scenă liniştită... cerul roman punctat de stele strălucitoare. Vittoria simţi cum ochii i se umplu de lacrimi.

În spatele ei, pe pavajul din marmură, 161 de cardinali priveau bolta cerească, amuţiţi. Unii îşi încrucişaseră palmele, în rugăciune. Ceilalţi stăteau neclintiţi, ca în transă. Unii plângeau. Secundele se scurgeau în grabă.

În case, în baruri, în magazine, în aeroporturi şi în spitale, o lume întreagă era în aşteptare. Oamenii îşi dădură mâinile. Alţii îşi strânseră copiii în braţe. Timpul părea încremenit deasupra unui abis şi ţinea prizoniere sufletele muritorilor.

Apoi, cutremurător, clopotele de la San Pietro începură să bată.

Vittoria nu şi mai opri lacrimile.

Şi... sub ochii lumii întregi... timpul ajunse la capăt.

Cel mai cumplit lucru era liniştea absolută, îngheţată.

Sus, deasupra Vaticanului, o scânteiere de lumină licări pe cer. Pentru o fracţiune de secundă, părea că un nou corp ceresc se născuse... un punct de lumină albă şi pură, cum nimeni nu mai văzuse vreodată.

Şi apoi se întâmplă.

Un fulger. Licărul se umflă, crescând parcă din propria sub­stanţă, şi cuprinse toată bolta într o explozie de un alb orbitor. Se răspândi în toate direcţiile, accelerând cu o viteză incredibilă, înghi­ţind întunericul. Crescând, sfera de lumină deveni mai intensă, ca un vârcolac gata să devoreze întregul văzduh. Apoi vârcolacul porni spre ei, în jos, cu o viteză ameţitoare.

Orbită, marea de oameni hohoti într un glas, ferindu şi ochii, ţipând cu groază.

În vreme ce lumina reverbera în toate direcţiile, ceva inimagi­nabil se produse. Ca frânată de însăşi voinţa lui Dumnezeu, sfera de foc păru că se loveşte de un zid — de parcă explozia fusese închisă deodată într o uriaşă sferă de sticlă. Lumina se retrase în sine, ascuţindu se, vibrând intens. Părea că valul atinsese un diametru prestabilit şi se oprise acolo, nehotărât. Pentru un moment, o sferă de lumină perfectă, fără glas, pluti deasupra Romei. Noaptea devenise zi.

Şi apoi explodă.

O undă de şoc strivitoare porni în jos, coborând spre pământ vijelioasă ca furiile iadului, zguduind fundaţiile de granit ale cetăţii, sugrumându i pe unii, doborându i pe alţii. Reverberaţia se propagă printre oameni, urmată de un torent brusc de aer cald. Vântul mătură piaţa cu un geamăt sinistru, şuierând printre coloane şi izbindu se de ziduri. Vârtejuri de praf se ridicară în aer, deasupra oamenilor care se agăţau unii de alţii... martori ai Apoca­lipsei.

Şi apoi, la fel de repede cum apăruse, sfera se retrase în sine însăşi, într o implozie ce lăsă în urmă doar firavul punct de lumină de la care pornise.


124
Niciodată nu mai fuseseră adunaţi în acelaşi loc atâţia oameni atât de tăcuţi.

Unul câte unul, oamenii din Piazza San Pietro îşi întoarseră feţele de la cerul întunecat spre pământul de sub picioarele lor, fiecare în clipa sa de tăcută meditaţie. Reflectoarele urmară aceeaşi traiectorie, fasciculele plecându se spre sol, ca într o mută veneraţie a întunericului ce cuprinsese iarăşi piaţa. Pentru o clipă, lumea întreagă încremeni în reculegere.

Mortati se aşeză în genunchi ca să se roage, iar ceilalţi cardinali îi urmară exemplul. Soldaţii Gărzii Elveţiene îşi plecară lăncile, stupefiaţi. Nimeni nu scotea un cuvânt. Nimeni nu mişca. Toate inimile vibrau copleşite de aceleaşi emoţii: durere, frică, uluire, credinţă. Şi un extraordinar şi totodată înfricoşat respect faţă de noua şi cutremurătoarea forţă ai cărei martori fuseseră cu numai câteva secunde în urmă.

Vittoria Vetra stătea pe treptele bazilicii, tremurând. Închise ochii. Prin tumultul de emoţii care o copleşeau, un singur cuvânt răsuna ca un dangăt îndepărtat. Sonor. Crud. Se strădui să l alunge. Dar ecoul lui nu se sfârşea. Se scutură, încercând iarăşi să scape de el. Durerea era prea mare. Se strădui să se piardă în emoţiile care i frământau pe ceilalţi... forţa de neimaginat a anti­materiei... salvarea Vaticanului... şambelanul... acte de suprem curaj... miracole... altruism. Şi totuşi, cuvântul răsuna fără în­cetare, străpungând haosul din jur cu o sfâşietoare singurătate.

Robert.

Venise după ea, la castelul Sânt' Angelo.

O salvase.

Iar acum pierise, ucis chiar de creaţia ei.

În timp ce se ruga, Mortati se întrebă dacă şi el avea să audă vocea lui Dumnezeu, la fel ca il camerlengo. „Oare trebuie să crezi în miracole pentru a le trăi?" Cardinalul era un om mo­dern, cu o credinţă veche; miracolele nu făcuseră niciodată parte dintre convingerile sale. Desigur, religia în care credea amintea despre minuni... răni sângerânde în palme, învieri din morţi, amprente ciudate pe un giulgiu... şi totuşi, mintea lui raţională le considera­se totdeauna ca fiind doar un mit. Pentru el, toate acestea nu erau altceva decât rezultatul celei mai mari slăbiciuni a omului — nevoia lui de dovezi. Miracolele sunt doar nişte poveşti de care ne agăţăm cu disperare, fiindcă ne dorim să fie adevărate.

Şi totuşi...

„Sunt eu, oare, atât de modern, încât nu pot accepta ceea ce ochii mei au văzut?" A fost un miracol, nu i aşa? Da! Cu numai câteva cuvinte şoptite în urechea şambelanului, Dumnezeu intervenise şi salvase Biserica. De ce era oare chiar atât de greu de crezut? Ce s ar mai fi putut spune despre Dumne­zeu, dacă El nu ar fi făcut nimic? Că nu i păsa? Că nu avea puterea de a opri această distrugere? Un miracol — iată unicul răspuns posibil!

Îngenuncheat, bătrânul cardinal se rugă pentru sufletul şambe­lanului şi i mulţumi, fiindcă, la anii săi tineri, îi deschisese lui, un om bătrân, ochii în faţa miracolelor pe care le poate săvârşi credinţa adevărată.

Incredibil totuşi, Mortati nu bănuia cât de mult avea să i fie pusă credinţa la încercare mai departe...

Tăcerea ce coborâse peste Piazza San Pietro fu întreruptă la început de o uşoară vibraţie. Vibraţia deveni murmur. Apoi, brusc, se transformă în vuiet. Pe neaşteptate, mulţimea izbucni în strigăte:

— Priviţi! Priviţi!

Mortati îşi deschise ochii. Toată lumea arăta ceva în spatele lui, spre faţada bazilicii. Chipurile oamenilor erau albe ca varul. Unii căzură în genunchi. Alţii izbucniră în hohote incontrolabile de plâns:

— Priviţi! Priviţi!

Uimit, cardinalul se întoarse, privind încotro arătau mâinile lor ridicate — undeva, în partea de sus a bazilicii, pe terasa de pe acoperiş, unde imensele statui reprezentându i pe Iisus şi pe Apos­toli vegheau asupra Romei.

Acolo, la dreapta lui Iisus, cu braţele deschise spre lume... stătea il camerlengo Carlo Ventresca.


125
Robert Langdon nu mai cădea.

Se sfârşise cu teroarea. Cu durerea. Cu şuierul înnebunitor al vântului. Nu mai rămăsese decât clipocitul uşor al apei, de parcă ar fi adormit pe plajă.

Într un puseu paradoxal de conştiinţă, îşi dădu seama că asta trebuie să fie moartea. Era bine venită. Se lăsă pradă definitiv to­ropelii care l cuprindea cu încetul; n avea decât să l ducă încotro voia. Durerea şi frica îi mai slăbi­se­ră şi cu nici un chip n ar fi vrut ca ele să revină. Ultimele sale amintiri nu puteau proveni decât din iad...

„Ia mă! Te rog..."

Dar clipocitul liniştitor şi ademenitor îl trăgea înapoi. Încerca să l trezească din vis. „Nu! Lasă mă în pace!" Nu voia să se întoarcă. Cete de demoni se adunau la graniţele conştiinţei lui, ameninţând să i distrugă starea de bine. Imagini înceţoşate se amestecau. Nişte voci urlau. Vântul vâjâia. „Nu, te rog!" Cu cât se opunea mai mult, cu atât furiile năvăleau spre el.

Apoi, brutal, îşi aminti totul...

Elicopterul continua să urce vertical. El era prins înăuntru. Din­colo de uşa deschisă, luminile Romei se îndepărtau cu fiecare secundă. Instinctul de supravieţuire îi striga să arunce conteinerul chiar acum. Ştia că antimateria ar fi parcurs un kilometru în mai puţin de douăzeci de secunde. Dar ar fi căzut asupra unui oraş plin de lume.

Mai sus! Mai sus!

Oare la ce altitudine ajunseseră? Din câte ştia el, avioanele mici zburau la înălţimi de aproximativ şase mii de metri. Eli­copterul ăsta trebuie să fi ajuns şi el destul de sus deja. „Trei mii de metri? Patru?" Încă nu era totul pierdut. Dacă îl aruncau exact în momentul potrivit, conteinerul nu ar fi apucat să se prăbu­şească până jos, explodând la o distanţă sigură de sol şi suficient de departe de elicopter. Langdon porivi din nou oraşul ce se întindea dedesubt.

— Şi dacă ai calculat greşit? întrebă şambelanul.

Profesorul se întoarse spre el, uimit. Preotul nici măcar nu l privea, părând că îi citise gândurile din imaginea lui reflectată în parbriz. În mod ciudat însă, il camerlengo nu mai era absorbit de indicatoarele de la bord; nici măcar nu mai ţinea mâinile pe manşă. Elicopterul fusese trecut probabil pe un fel de pilot automat, con­tinuând să urce vertical. Şambelanul bâjbâi undeva, deasupra capu­lui, pe plafon, în spatele unui rulou de cabluri, de unde scoase o cheie invizibilă până atunci.

Langdon privi năuc cum preotul descuie în grabă cutia metalică de unelte fixată între cele două scaune şi extrage dinăuntru un fel de pachet mare, negru, de nailon, pe care l aşeză alături. În mintea profesorului gândurile se învârteau frenetic. Mişcările şambelanului păreau calme, eficiente, de parcă omul găsise deja o soluţie şi acum o punea în practică.

— Dă mi conteinerul, îi ceru el, cu acelaşi calm în voce.

Langdon nu ştia ce să creadă şi i întinse recipientul:

— Nouăzeci de secunde!

Următoarea mişcare a şambelanului îl luă total prin surprindere. Ţinând cu grijă conteinerul în mâini, îl aşeză uşor, atent, în cutia de unelte. Apoi închise capacul şi l încuie cu cheia.

— Dar ce faci acolo?! întrebă Langdon.

— Ne feresc de ispită, răspunse preotul şi aruncă cheia pe fereastră.

Cheia se rostogoli în noapte, luând cu ea şi sufletul profesorului.

Il camerlengo puse mâna pe pachetul de nailon, îşi trecu braţele prin curelele sale, închise o cataramă în dreptul taliei şi îl fixă în spate, ca pe un rucsac. Apoi se întoarse spre Langdon, care se holba la el, încremenit.

— Îmi pare rău, îi spuse. Nu aşa trebuia să se întâmple.

Cu aceste cuvinte deschise uşa şi se aruncă în gol.

Imaginea ardea încă în subconştientul lui, aducând după ea du­rerea. Reală. Fizică. Strivitoare. Înţepătoare. Imploră să fie luat, să se sfârşească totul, dar apa îi clipocea mai tare în urechi, atrăgând alte imagini. Infernul abia începuse. Amintirile se închegau din nou în mintea lui, bucată cu bucată. Instantanee izolate de panică abjectă. Prins astfel între moarte şi coşmar, imploră sfârşitul, dar imaginile continuau să l bombardeze, mai clare, mai vii.

Conteinerul cu antimaterie era încuiat, imposibil de atins acum. Ceasul lui ticăia impasibil, pe măsură ce elicopterul urca. Cincizeci de secunde. Mai sus. Tot mai sus. Langdon se agita înnebunit în cabină, încercând să priceapă, să înţeleagă cele văzute. Patruzeci şi cinci de secunde. Pipăi sub scaun, în căutarea unei a doua paraşute. Patruzeci de secunde. Nu mai era nici una! Dar trebuia să mai existe o opţiune... o cale de scăpare! Treizeci şi cinci de secunde. Se repezi la uşa deschisă şi, cu vântul izbindu l frenetic în faţă, privi luminile Romei, sub el. Treizeci şi două de secunde.

Şi apoi se hotărî. Unica opţiune, de neimaginat...

Fără paraşută, Robert Langdon sări în noapte. Întunericul îi înghiţi trupul, pe când elicopterul continua să urce ameţitor, huruitul elicei pierind în vuietul asurzitor al propriei căderi prin aer.

În timp ce se prăbuşea spre pământ, avu o senzaţie pe care nu o mai resimţise din anii în care făcea sărituri de la trambu­lină — inexorabila atracţie gravitaţională în cursul unei căderi libere. Cu cât se prăvălea mai repede, cu atât solul părea că l trage mai puternic în jos. De data aceasta însă, nu se mai arun­case de la cincisprezece metri într un bazin cu apă, ci de la mii de metri, spre străzile unui oraş — o întindere nesfârşită de beton şi ciment.

De undeva, din torentul de curent şi de disperare, vocea lui Kohler răsună de dincolo de mormânt... aceleaşi cuvinte pe care i le spusese de dimineaţă, în faţa laboratorului de cădere liberă de la CERN. „Un metru pătrat de sarcină la frânare încetineşte un corp în cădere cu aproape douăzeci la sută". Douăzeci la sută, îşi dădu el seama, nu era nici pe departe suficient pentru a supravieţui unei asemenea prăbuşiri. Şi totuşi, îndemnat mai mult de spaimă decât de speranţă, strânse în mâini unicul lucru pe care l înhăţase din elicopter în clipa în care se prăbuşise. O amintire vagă, însă pentru o frântură de secundă îi dădu noi speranţe.

Apărătoarea de parbriz zăcea aruncată în compartimentul din spate ale elicopterului. Era un dreptunghi puţin concav — cam de patru metri pe doi — dintr un fel de prelată... cea mai bizară paraşută imaginabilă. Nu avea hamuri, ci doar nişte bride mici la capete, pentru a o fixa pe curbura parbrizului. Langdon o înşfăcase, îşi trecuse palmele prin bride, le apucase zdravăn şi se aruncase în gol.

Ultimul său act măreţ de bravură adolescentină.

Fără a şi face vreo iluzie că va scăpa.

Iar acum cădea ca o piatră. Cu picioarele înainte. Cu braţele întinse. Cu mâinile încleştate pe bride. Prelata se uflase ca o ciu­percă deasupra lui. Vântul îl lovea cu violenţă.

În vreme ce „plutea", undeva, deasupra lui, se auzi o ex­plozie. Părea mai departe decât se aşteptase el. Aproape instan­taneu însă, unda de şoc îl izbi. Simţi cum plămânii îi sunt striviţi, lăsându i fără suflu. Aerul din jur se încinse brusc. Degetele i se încleştară mai tare pe bride. Un val fierbinte părea că năvăleşte din cer. Partea de sus a prelatei începu să fumege... dar rezistă.

Langdon plutea împins parcă de explozia de lumină, ca un surfer care încearcă să nu se lase doborât de un val uriaş. Apoi, brusc, valul de căldură se subţie.

Aerul rece şi întunecat îl înghiţi din nou.

Pentru o clipă, speranţa îi renăscu. Un moment mai târziu însă, dispăru la fel de rapid ca şi aerul cald. În ciuda durerii din braţe, care îl lăsa să creadă că prelata îi încetinea căderea, vântul continua să şuiere pe lângă el cu o viteză strivitoare; era sigur că se prăbuşea prea repede pentru a izbuti să supravieţuiască.

Cifre începură să i alerge prin minte, dar era prea înnebunit pentru a le da atenţie... Un metru pătrat de sarcină la frânare... reduce viteza cu douăzeci la sută. El nu vedea decât că prelata de deasupra lui era suficient de mare pentru a l încetini cu mai mult de douăzeci de procente. Din nefericire, din vâjâitul aerului pe lângă trupul său, îşi dădea seama că nu încetineşte deloc. Cădea încă mult prea repede... nu avea cum să scape viu în urma impactului cu marea de asfalt de jos.

Sub el, luminile Romei se întindeau în toate direcţiile. Oraşul părea un enorm cer înstelat, de care se apropia cu o viteză uluitoare. Bolta strălucitoare era străbătută de o bandă întunecată care împărţea oraşul în două — o panglică cenuşie ce şerpuia printre lumini aidoma unui şarpe uriaş.

Dintr o dată, precum creasta înspumată a unui val neaşteptat, un val de speranţă îi puse sângele în mişcare.

Cu o forţă supraomenească, trase în jos braţul drept, cât putu de tare. Prelata fâlfâi sonor, tremură şi viră brusc spre dreapta, căutând calea de minimă rezistenţă a aerului. Langdon se simţi că lunecă într o parte. Trase din nou, mai tare, ignorând durerea din palmă. Prelata flutură iarăşi şi din nou zvâcni în lături. Nu mult. Dar era ceva! Privi din nou în jos, spre şarpele negru. Se întindea prea la dreapta, şi el se afla încă la o înălţime mare. Aşteptase oare prea mult? Trase din nou, cu toată forţa şi se resemnă la gândul că se afla în mâinile lui Dumnezeu. Se concentră asupra celei mai largi părţi a şarpelui şi... pentru prima dată în viaţa lui, se rugă pentru un miracol.

Restul nu mai era sigur.

Bezna de dedesubt... instinctele de scufundător care preia con­trolul... rigidizarea reflexă a coloanei şi întinderea degetelor... dilatarea plămânilor pentru protecţia celorlalte organe vitale...îndoirea picioarelor... şi, în sfârşit... recunoştinţa pentru apele umflate ale Tibrului... aerate şi înspumate... de trei ori mai puţin dure decât oglinda unei ape stătătoare.

Apoi urmă impactul... şi întunericul.

Zgomotul tunător al prelatei fluturate de vânt atrase atenţia grupului de oameni care priveau mingea de lumină ce străbătea bolta. Cerul de deasupra Romei fusese agitat în seara asta... un eli­copter care urcase vertical, o explozie fantastică, iar acum acest obiect straniu care căzuse în apele învolburate ale Tibrului, lângă ţărmul insuliţei Tiberina.

Încă de pe vremea în care fusese folosită pentru a i izola pe bol­navii de ciumă, în 1656, insula era considerată a deţine mistice pro­prietăţi terapeutice. Din acest motiv, aici se construise Spitalul Tiberina.

Trupul arăta jalnic atunci când îl aduseră la ţărm. Omul avea un puls slab — lucru considerat uimitor de cei care l scoseseră din apă; poate că virtuţile vindecătoare ale insulei îi menţinuseră totuşi inima în funcţiune. Câteva minute mai târziu, când omul începu să tuşească şi îşi recăpătă cunoştinţa, grupul decise în unanimitate că insula era cu adevărat magică.