Nicolae Achimescu

Reîncarnarea Iui Vishnu ca Buddha demonstrează strădaniile teologilor vishnuiţi de a asimila elemente eterodoxe în sistemul lor. Scopul acestei reîncarnări a fost dorinţa lui Vishnu de a-i atrage pe oamenii răi spre contestarea Vedelor, a existenţei ordinii sociale brahmanice şi azeilor, lucru care ar fi condus, indiscutabil, la anihilarea acestora. Alţi cercetători simt că Vishnu s-a întrupat ca Buddha pentru a eradica practica sacrificiilor animale.
Avatarurile amintite până aici au avut deja loc: cele mai multe dintre ele în erele anterioare, pe când cea sub chipul lui Buddha la începutul erei actuale (kali). Cea de-a zecea reîncarnare a lui Vishnu, şi anume sub chipul lui Kalkin, se va realiza la sfârşitul epocii Kali. Zeul va apare călare pe un cal alb, purtând în mână o sabie înflăcărată. Venind pe pământ, el îi va pedepsi pe cei răi şi îi va răsplăti pe cei buni. Venirea sa anunţă începutul unei ere noi şi mai bune decât cele anterioare. Multe elemente din acest mit ne amintesc de Apocalipsa Sfantului Evanghelist Ioan din Noul Testament, nefiind exclusă chiar o influenţă creştină în această privinţă.

Alături de Vishnu, SIVA este cel mai semnificativ zeu din panteonul hinduist. Siva nu este decât o evoluţie ulterioară a temutului zeu Rudra din perioada vedică. Au existat mişcări religioase care-1 priveau pe Siva ca pe principiul suprem. In Upanişadele mai vechi, el apare în postura creatorului suprem, a Eu-lui universal. In literatura vedică mai veche, Siva (“cel prietenos”, “cel binevoitor”) era doar un predicat, cuvântul nu era utilizat ca nume propriu.

În fiinţa sa, Siva se conturează ca un zeu al contrariilor: el este simultan demonic şi divin, aducător de groază şi blând, distruge şi în acelaşi timp construieşte, provoacă moarte şi este totodată izvorul vieţii .

Sub aspectul său negativ, zeul este prezentat ca locuind în regiunile muntoase din nord, regiuni inaccesibile din cauza junglei; locurile de bătălie şi de incinerare a cadavrelor sunt locurile sale preferate. Fiii săi sunt mânia, teama şi boala; el este Mahăkâla, respectiv timpul ca principiu distructiv, moartea personificată. Siva este reprezentat sub forme înspăimântătoare, cu trei ochi, cu trupul înfăşurat de şerpi, cu cranii în jurul gâtului.

Dacă Vishnu generează ordine, puritate şi armonie, Siva apare ca un zeu sălbatic prin excelenţă, ca unul care dispreţuieşte orice diferenţă şi orice ierarhie socială. Zeu al tuturor exceselor, el este totodată ascetul aproape gol, mânjit cu cenuşă, este yoginul retras în pustietatea muntelui Kailăsa pentru a medita vreme de mii de ani. El este venerat atât de oameni din castele inferioare, cât şi de cei ai unei caste superioare (de exemplu, brahmanii din Caşmir). Este cinstit însă şi de către asceţii cărora le serveşte drept model, atât prin severitatea ascezei sale (tapas), cât şi prin dispreţul total faţă de orice convenţii sociale

ZEUL BRAHMA este o personificare a principiului impersonal Brahman, principiul suprem al existenţei, Absolutul. Noţiunea Brahman era accesibilă doar unui cerc restrâns de intelectuali. În hinduismul de mai târziu, însă, Brahma se mai bucură doar teoretic de vreo anume cinstire; el nu mai este deja un zeu activ, venerat de prea mulţi credincioşi, cum este cazul zeilor Vishnu şi Siva. În Mahăbhârata, Brahma apare în calitatea sa de creator, el se naşte dintr-un ou cosmic sau din apele primordiale, fiind identificat cu Prajăpati.

In lucrările epice, Brahma posedă multe atribute şi funcţii. El are misiunea de a reglementa ordinea cosmică; el este autorul noţiunilor precum lege, pedeapsă, moarte şi distrugere a lumii, El nu locuieşte împreună cu ceilalţi zei, ci îşi are propriul său rai. În ipostaza sa de creator al lumii, el este perceput ca părinte atotştiutor, consultant şi îndrumător al zeilor şi demonilor aflaţi în pericol. Literatura mai târzie îl priveşte drept îndrumătorul suprem şi un zeu creator, care recreează întreg universul, la începutul fiecărei noi perioade cosmice, în urma rugăminţii zeilor Vishnu şi Siva.

Cei trei zei amintiţi anterior sunt figurile centrale ale panteonului hinduist.

INDRA - sarcina acestui zeu este de a asigura ploaia, pentru fertilitatea pământului, curcubeul fiind arcul său. Indra este călăuza zeilor şi stăpânul cerurilor inferioare (patala). Aici locuieşte într-un palat amenajat fastuos. El călătoreşte pe elefantul Airăvata, având în mână tunetul; e un luptător viteaz şi marele adversar al demonilor. In războiul de durată lungă dintre zei şi demoni, ilustrat în Mahăbhărata, Indra se va lupta pe viaţă şi pe moarte cu monstrul Vjtra, pe care il va birui cu ajutorul zeilor Vishnu şi Siva. El cere ajutorul lui Vishnu, dar este refuzat iniţial. În cele din urmă, însă, acesta revarsă o parte din eu-1 său în Indra, o altă parte în tunetul său şi o alta în pământ Aşa se face că, în final, Indra reuşeşte să-l decapiteze pe monstrul Vjtra.

VARUNA este zeul apelor şi este conceput uneori ca zeu al medicinii, fiindcă se considera că apa are proprietăţi curative.

YAMA este stăpânul împărăţiei morţilor, stăpân peste diferitele iaduri, unde cei răi sunt supuşi la tot felul de chinuri înainte de a se reîncarna.

AGNI este zeu al focului. focul vulcanic, conservat pe fundul mării, joacă un rol important ml cadrul procesului ciclic de nimicire a lumii.

SURYA (“SOARELE”) alungă întunericul şi spiritele rele.

VĂYU (“VÂNTUL”) este cel mai rapid dintre toţi zeii şi acţionează deseori ca mesager al lui Indra. Există nenumărate manifestări ale vântului, iar la sfârşitul lumii acesta va bate în toate direcţiile.

Zeul războiului, SKANDA, este cunoscut şi sub numele de Kumăra, Kărtikeya sau Subrahmanya. Naşterea sa este din Siva şi Părvatieste.

GANESA sau Ganapati este stăpânul unei oştiri de fiinţe divine, aflate în jurul lui Siva. El este reprezentat ca un omuleţ gras, cu un cap de elefant şi un colţ retezat Este un zeu binevoitor, care înlătură toate obstacolele ieşite în cale. Din acest motiv, este invocat de fiecare dată când cineva ia vreo iniţiativă.

KĂMA este zeul hinduist al iubirii. Apăre reprezentat ca tânăr frumos, înarmat cu un arc cu săgeţi: arcul său este din trestie de zahăr, un roi de albine sunt corzile de arc, iar săgeţile sale sunt flori.
CULTUL “VACII”

Cultul unor elemente primordiale cu caracter magic este prezent în mod evident în religia hinduistă Hinduşii cinstesc pământul pe care sunt aşezaţi nou-născuţii şi cei decedaţi, munţii, dar în primul rând misterioşii munţi Himălaya, pentru că ei sunt consideraţi o parte a miticului munte Meru, care era centrul lumii; stâncile, despre care se crede că ascund în ele însele puteri miraculoase; pietrele preţioase: rubin, perle, smarald, topaz, safir şi hiacint, toate corelate cu diferitele planete; apa diferitelor fluvii sacre, dar mai ales a fluviului Gange (Gangă), lacurile, focul, care slujeşte la purificarea păcatelor şi la incinerarea morţilor; luna, care-i protejează pe nou-născuţi. Hinduiştii venerează o serie de plante, considerate ca având viaţă şi puteri de percepţie; în opinia lor, sufletele celor decedaţi îşi pot găsi sălaş pentru o anume perioadă de timp în acestea. Intre arbori, deosebit de cinstiţi sunt copacii banyan şi betelul

ZOOLATRÍA. Animalele sunt cinstite pentru că, prin reîncarnare, sunt sălaşul sufletelor semenilor noştri decedaţi.

Cel mai venerat animal este “Vaca Sacră”. Alte animale sacre erau socotite a fi calul, care are puteri purificatoare, maimuţa, tigrul, elefantul, gaiţa, păunul, vulturul, şarpele, a cărui ucidere atrage după sine infertilitate şi oftalmie, broasca ţestoasă şi şopârla.

Cultul “Vacii Sacre”. Acesta presupune interdicţia consumului de came de vită. Pentru hinduiştii de azi, această interdicţie alimentară vizează, toate speciile de bovine (go), nu doar speciile de zebu cu pielea strălucitoare sau bivolii de culoare închisă.

Noţiunea de “vacă” presupune atât taurul cât şi femela. În întreaga literatură vedică, cirezile de bovine sunt menţionate în calitatea lor de animale sacrificiale şi pradă de război. Apoi, vaca era apreciată de către arieni deorece producea lapte, carne. Sacralizarea vacii în perioada vedică este omologată cu sacralizarea brahmanului. In calitatea sa de egală a lui Aditi, egală a Pământului , vaca îşi aduce propria contribuţie, asemenea brahmanului şi regelui, la reglementarea ordinii cosmice, religioase şi sociale (dharma). Vaca este o fiinţă divină.

În perioada vedică, sacrificiul animal reprezenta principalul element al cultului. Vaca figurează în rândul celor cinci victime recomandate pentru a fi sacrificate în timpul ritualurilor sacrificiale şi nici că brahmanii oficianţi sau executantul sacrificiului prapriu-zis nu aveau voie să consume carnea animalului sacrificat.

Şi în hinduismul contemporan, cultul “vacii sacre” se corelează cu consumul celor “cinci produse ale vacii” {pancagavya), respectiv laptele, laptele acru, untul, urina şi balega; acest obicei este strâns legat de purificarea şi de ispăşirea păcatelor. Servind şi la spoirea pereţilor şi a duşumelelor caselor, balega vacii (gomaya) are efecte purificatoare, acţionând benefic asupra locului unde a fost folosită.

Fiecare localitate din mediul rural îşi are propriul ei zeu (grâmadevată).
POLITEISM, “PANTEISM’’ŞI “MONOTEISM ALTERNATIV’’

Din punct de vedere religios, India apare când politeistă, când “panteiste”, când chiar “monoteistă” .

Politeismul său se justifică prin varietatea deosebit de complexă a cultelor (puja) consacrate nenumăratelor divinităţi, asociate frecvent unui spaţiu şi unui grup social anume, purtând nume locale, identificate în anumite cazuri chiar cu forţele naturale, cum ar fi fluviile, focul, soarele sau luna.

Referitor la “panteismul” hindus, perceput în primul rând ca un sentiment al prezenţei sau difuziunii universale (vibhutva) a divinităţii prin intermediul fiinţelor. În Upanişade, se subliniază faptul că Absolutul rămâne unul, deşi se manifestă cu concursul a nenumărate divinităţi .

Sistemul filosofic Vedănta, adept al unui monism prin excelenţă, porneşte de la premisa ca Brahman nu este nici o cauză primă, causa causarum, nici substrat ontologic al unui univers a cărui realitate se reduce la iluzia că ar exista ceva din prezenţa sa in jurul nostru. Brahman, Absolutul ens a se, este acel Unul nonparticipativ, cel care exclude totalmente lumea şi conştiinţele finite. Din această perspectivă, ‘‘panteismul” hinduist poate fi omologat, în fond, unui desăvârşit a- cosmic diametral opus pancosmismului vehiculat de alte sisteme filosofice.

“Monoteismul hindus ” prezintă caracteristici cu totul distincte. Hindusul îşi canalizează întreaga sa veneraţie spre diferiţi zei, uitând, temporar, de toţi ceilalţi. Indra, Varuna, Agni erau glorificaţi şi cinstiţi, rând pe rând, ca divinitate supremă. Credincioşii hinduşi îşi exprimă întreaga lor veneraţie pentru o anume zeitate, ignorându-lepe celelalte. Se conturează astfel, ideea potrivit căreia marii zei ai panteonului n-ar fi altceva decât aspecte diferite ale uneia şi aceleiaşi divinităţi supreme.

Apare un curent sincretist, în baza căruia divinităţile se identifică unele cu altele. Rezultatul l-a constituit apariţia învăţăturilor despre Trimurti (“tripla formă”) şi despre cultul Harihara. Conform învăţăturii despre Trimurti, divinitatea supremă îmbracă trei forme: Brahma - creatorul, Visknu - conservatorul şi Siva - distrugătorul. Nu trebuie insistat nicidecum asupra speculaţiilor facute privind pretinse similitudini între aceasta ,,tripla forma’’ a manifestarii divine hinduse şi Sfânta Treime din creştinism.

Hinduismul clasic

Hinduismul nu are un întemeietor, ca multe alte religii, nici o literatură sacră comună. el se fundamentează pe Vede, dar timp de câteva milenii s-a înţeles foarte puţin din aceste texte. Ceea ce are o importanţă în hinduism este, practic, colecţia mai târzie de Upanişade şi o serie remarcabilă de lucrări smţti cu caracter sectar. Hinduismul nu cunoaşte o divinitate supremă, ca în marile religii monoteiste. Nu există ritualuri comune pentru toţi hinduşii. Unii practică rituri cu un caracter îngrozitor, alţii duc o viaţă ascetică şi îşi venerează zeul propriu. Hinduismul cuprinde în sine varii forme de religiozitate. Conţinutul său nu este decât o formidabilă ţesătură de diferite tipuri religioase, secte, şcoli teologice şi sisteme filosofice. Un lucru este absolut comun: fiecare om trebuie să se supună ciclului reîncarnărilor, aceste reîncarnări fiind rezultatul propriilor sale fapte (karmari).

Cea mai bună definiţie !!! Hinduismul = sistem social. Un hindus devine şi este hindus prin faptul că aparţine uneia sau alteia dintre grupele sociale consacrate ale societăţii hinduse. Hinduismul este foarte tolerant din punct de vedere religios, însă dacă cineva încalcă normele sociale proprii caste din care face parte, acesta este exclus din comunitate.

CASTELE

In India, fiecare ins poate fi recunoscut după veşminte şi podoabe, după semnele castei şi profesiei pe care o exercită. Din punct de vedere religios, fiecare om poartă simbolul divinităţii tutelare pictat pe frunte.

Fiecare individ trebuie să respecte întocmai statutul social şi de castă moştenit prin naştere (jati), pentru că fiecare este ceea ce este în această viaţă ca o consecinţă directă a faptelor (karmari) proprii săvârşite în existenţele anterioare. Acest statut nu poate fi schimbat oricând şi oricum, în afara faptelor pe care le săvârşim.

Maniera corectă de a proceda în legătură cu orice problemă apare în viaţă e indicată de legile (dharma) castei (varga) din care faci parte şi de stadiul vital specific (asrama) adecvat propriei tale vârste. Tot ceea ce faci nu este nici pe departe produsul propriului tău liber arbitru. Tu apariţii unei specii - familie, breaslă şi profesie, grup, confesiune.

Fiecare om se naşte în mediul pe care-1 merită şi căruia corespunde din punct de vedere al capacităţilor individuale şi vocaţiilor autoasumate ca efect al existenţei sale anterioare. Aşa se face că fiul unui anumit om este calificat şi “predestinat” de la naştere pentru a-şi asuma “marca distinctivă” a tatălui său şi pentru a-şi ocupa locul său în lume. O linie familială nu va sucomba atunci când lipsesc urmaşii, pentru că pot avea loc adopţii, ci când vocaţia şi tradiţia familiei sunt abandonate.

În măsura în care religia hindusă se identifică cu “legea”, ea presupune o supunere oarbă.

Sunt două noţiuni pentru a defini “casta”: vorna (“culoare”, “culoarea” pielii) şi jăti (“naştere”, “familie”). Jăti sunt familii sau grupuri de familii care au ceva în comun, adica trebuie să se supună unui cod comun de prescripţii. Acest ceva în comun va fi apărat de ele, membrii grupului respectiv “izolându-se” şi “excluzând” celelalte grupuri, practicând endogamia, adică căsătoria în interiorul grupului şi refuzând orice fel de alianţe în exterior.

Societatea hindusă se compune din nenumărate asemenea grupuri închise, fiecare dintre ele ocupând o poziţie specială în cadrul unui sistem mai vast, o ierarhie de mari caste, denumită varna.

Castele superioare

Casta brahmanilor. Prima mare castă dintre cele trei superioare este cea a brahmanilor. Aceştia erau deţinătorii prin excelenţă ai cuvântului sacru, ai Vedelor. Ei învăţau şi cunoşteau formulele sacre ce trebuiau rostite în cadrul ritualurilor religioase. Erau clerici, dar şi oameni de cultură, alcătuiau tratate sau comentarii ale scrierilor sacre, organizau viaţa religioasă şi sărbătorile, alcătuiau tratatele de medicină, de arhitectură, astronomie, poezie şi muzică, de dans şi teatru. Cu anumite ocazii, ei îndeplineau şi funcţia de astrologi şi psihologi pentru familii, hotărând de asemenea pentru regi perioadele favorabile sau defavorabile marilor acţiuni ce trebuiau întreprinse, iar pentru familii perioadele adecvate pentru căsătorii, iniţieri etc.

Casta brahmanilor se menţine şi astăzi. Eşti brahman pentru că te naşti din părinţi brahmani şi nu în virtutea unor trăsături deosebite intrinseci. Brahmanul nu este superior celorlalţi prin natură, ci doar prin poziţie.

El poate decădea, dacă acţionează contrar normelor şi îndatoririlor specifice castei sale, si va deveni un “om fără castă”, NU un membru al castelor imediat inferioare.

Brahmanul evită orice contact cu o persoană impură, cu tot ceea ce este legat de moarte. Vegetarian , brahmanul nu mănâncă niciodată decât în compania celor egali cu el, pentru a nu se spurca. Viaţa lui este austeră datorită atâtor - restricţii severe de care trebuie să ţină seama şi a lipsei teoretice de avere. Soţia brahmanului trebuie să ţină seama şi ea de obligaţiile soţului ei şi trebuie să fie mai puţin orientată spre dorinţe senzuale (kăma) decât celelalte femei^.

Casta kşatriya este cea a “războinicilor”. În trecut, ei se ocupau de asigurarea ordinii în ţară. Aceştia erau regii, radjahi (“regi”) şi maharadjahii, căpeteniile de armată. Acesta nu are posibilitatea de a asigura prosperitatea teritoriului său şi succesul armatei pe care o conduce, fără a apela la serviciile brahmanului (“sacrificatorul”), care îndeplineşte pentru el ritualurile corespunzătoare şi îl îndrumă în luarea deciziilor mai importante. În acelaşi timp brahmanul depinde aproape totalmente de prinţ sau rege în ce priveşte subzistenţa sa şi condiţiile sale de viaţă. Brahmanul nu-şi poate îndeplini toate obligaţiile sale decât dacă trăieşte sub domnia unui rege bun, care să-i plătească bine serviciile, după cum tot la fel de bine nu poate exista un rege bun fără un brahman bun. Prin urmare, între cei doi există o relaţie perfectă de interdependenţă şi reciprocitate .

Un kşatriya (razboinic) nu are menirea de utiliza forţa şi de a se dedica activităţilor impure, care presupun violenţă. El foloseste bogăţiile regatului în diferite acte de binefacere, dar în primul rând în sprijinul brahmanilor. Din păcate averea o investeşte şi în diferite plăceri, luându-şi mai multe neveste. El este nevegetarian, probabil şi datorită funcţiei sale de “aducător de sacrificii”. Kşatriya din epopee este mâncător de carne şi bea vin până se îmbată, poate tocmai pentru faptul că, prin atribuţiile sale, consumă băutura sacră, soma, în cadrul ritualului cu acelaşi nume ^. Apare în ipostaza de mare amator de femei, vânător, ucide oameni în luptă sau în alte împrejurări şi este dispus să-şi dea oricând propria viaţă pe câmpul de luptă. Soţiile sau concubinele prinţilor, întrucât doar prima trebuie aleasă după regulile castei, sunt obiectul plăcerilor sale. El organizează tot felul de banchete, petreceri la iarbă verde, jocuri în apă.
Casta vaisya. Cuprinde pe agricultori şi crescătorii de vite, adică pe toţi cei a căror responsabilitate este de a face să dea roade bunurile acestei lumi. Ea este împărţită în clanuri (vis). Marea masă a taranilor din India sunt vaisya.

!!!Aceste prime trei caste sunt socotite “nobile” sau “pure” (ârya) având acces liber în temple, întrucat prezenţa lor nu întinează.
Castele inferioare

Casta sudra. A patra castă (varna), inferioară celor trei caste “ariene” amintite, este sudra, din care fac parte toţi cei aflaţi în sfera serviciilor, mai ales meşteşugarii, fierarii, croitorii, pescarii etc.

Paria - în afara sistemului castelor sunt cei denumiţi “fără castă”, “cei excluşi”, “intuşabilii”, pe care portughezii i-au desemnat cu termenul de paria. Din această categorie fac parte, în general, măturătorii de străzi, sclavii, oamenii care îndeplinesc, practic, cele mai umile servicii în cadrul societăţii.

Intre paria, cea mai cunoscută grupă socială o reprezintă aşa- numiţii candăla. De teama de a nu se spurca din punct de vedere ritualic, membrii castelor superioare evită, cu orice preţ, să vină în contact cu aceştia; candăla sunt obligaţi să locuiască în afara comunităţii. Aceştia erau obligaţi să-şi anunţe prezenţa pe uliţele satului prin pocnituri într-o bucată de lemn, pentru a putea fi evitaţi de către membrii comunităţii locale. Activitatea acestor candăla: transportul cadavrelor, executarea celor condamnaţi la moarte etc.
LEGEA KARMICĂ ŞI SAMSARA

Literal, karma sau karman înseamnă “faptă” sau “fapte”. În accepţiunea hindusă, o anume faptă nu se epuizează în momentul în care acţiunea respectivă ia sfârşit; în momentul în care a fost săvârşită, ea devine o nouă entitate de sine, având repercusiuni prin ea însăşi, fără a mai ţine seama în vreun fel de voinţa sau de o anume influenţă din partea subiectului făptuitor.

Legea karmică se fundamentează pe acţiunea obiectivă a oricărui lucru împlinit, independent de voinţa sau dorinţele ulterioare ale subiectului aflat în cauză.

Karma nu este nici ‘materială” nici “spirituală”, în accepţiunea noastră obişnuită, ci este un strat intermediar al realităţii. Ea poate apare sau dispare, poate să se amplifice sau să se diminueze, poate conduce la bine sau la rău, poate avea drept consecinţă o existenţă celestă sau în adâncurile iadului. Practic, legea karmică acţionează asemenea unei necesităţi naturale.

Karma poate fi influenţată. Avem exemplul Vedelor, care afirmă că orice karma poate fi schimbată, poate fi modificată prin “sacrificiu”, prin yajfia. În filosofía şi religia totul este ciclic. Există o diversitate de reîncarnări, un număr infinit de cosmogonii şi decăderi ale creaţiei, astfel că, legea karmică nu anihilează libertatea de voinţă, după cum nici libertatea de voinţă nu anihilează karma.

Suma totală a faptelor fiecăruia are consecinţe bune sau rele. Orice om se va reîncarna în funcţie de meritele sale (punya). Fapta bună se va materializa sub forma unor satisfacţii diferite: plăceri, onoruri, avuţii etc. Tot la fel, acţiunea rea provoacă o lipsă de merit (păpman), sursă a multor suferinţe în actuala viaţă sau cea viitoare. Omul se va reîncarna în funcţie de efectele faptelor sale, de calitatea acestora, fie în rândul zeilor, fie din nou ca om sau ca animal. De pildă, cineva care a ucis un brahman, va trebui să petreacă mulţi ani în diferite infemuri, pentru ca apoi să se reîncarneze, într-o primă fază ca animal, iar după aceea ca canéala.

Specificul samsâra. Dacă reprezentăm întregul cosmos, pe o imensă “scară” a “fiinţelor”, omenirea reprezintă compartimentul de mijloc. Deasupra acesteia se află nenumărate fiinţe superioare, între care demoni, genii, zei şi zeiţe; dedesubt se situează animalele, împărţite şi ele de către om în diferite subcategorii, apoi plantele şi mineralele.