Nicolae bãnescu

Cucerirea Cretei. Am vãzut cum fusese ocupatã, la 827-828, Creta, sub conducerea emirului Abu-Hafs. Khandaq, cetate puternicã ridicatã de emir, ajunse cuibul piratilor Mediteranei. Tot comertul imperiului fu paralizat în pãrtile acestea, iar nenorocita populatie a insulelor si oraselor de coastã sistematic prãdatã si distrusã. Am vãzut jaful si mãcelul ce-1 fãcuserã fio-rosii aventurieri în Thessalonic, la 904. Tot ce fusese crutat din populatia orasului fu târât în insula lor, unde asteptau negustori din toate pietele lumii arabe. Oamenii, atât de fericiti câteva zile mai înainte, se împrãstiau astfel în depãrtatã sclavie, de unde mai nici unul nu avea sã se mai întoarcã.

418
Toate silintele imperiului împotriva Cretei rãmaserã zadarnice. O expeditie puternicã se trimisese din nou, cãtre sfârsitul domniei lui Constantin al VH-lea, asupra piratilor arabi. Condusã de patriciul Constantin Gon-gyles, originar din Paphlagonia, expeditia aceasta se sfârsi cu un dezastru101. Bringas hotãrãste acum o încercare supremã, pentru a scãpa imperiul de aceastã permanentã si mare primejdie. El avu meritul de a pune în fruntea acestei noi încercãri pe cel mai bun dintre generalii imperiului, pe Nikephoros Phokas. Acesta se distinsese încã din timpul domniei precedente, prin rãzboaiele fericite purtate în Asia împotriva sefilor arabi. El avusese, cu titlul de magistros, cea mai înaltã comandã militarã: domesticos al scholelor Orientului (în aceastã epocã seful suprem al fortelor din Asia). El se trãgea dintr-o veche si nobilã familie din Cappadocia, ai cãrei membri se distinseserã mai toti în cariera armelor. Bunicul sãu, tot Nikephoros, luptase glorios, sub Basilios I, în Italia si Sicilia, împotriva arabilor. Un fiul al acestuia, Leon Phokas, mare general, fusese implicat într-un complot sub Romanos Lekapenos, si-si pierduse vederea. Un altul, Bardas Phokas, general ilustru si popular, fusese, în timpul lui Constantin VII, spaima arabilor. Acum, bãtrân, el era înlocuit în comanda ce o avuse de cãtre propriul sãu fiu, Nikephoros, pe care Bringas îl punea în fruntea expeditiei împotriva Cretei. Alti doi fii ai acestui Bardas erau tot atât de distinsi: Constantin, strategul the-mei Seleucia, luat prizonier într-o luptã cu arabii, pieri apoi în captivitate; Leon, în sfârsit, era dintre marii generali ai timpului. El îl va înlocui pe fratele sãu Nike-

Leo Diaconus, p. 7 (ed. Bonn).

419
phoros la comanda armatelor din Asia, în tot timpul cât acesta va conduce operatiile împotriva Cretei102.

Expeditia aceasta fu una din cele mai mari sfortãri pe care le fãcu imperiul, împrejurãrile erau de altminteri prielnice pentru bizantini. O mare anarhie stãpânea, în acest timp, în lumea musulmanã. Califul de Bagadad, Motbi, era o umbrã de suveran, condus de sultanul buyid Muizz ed-Dauleh, stãpân asupra unei mari pãrti a Persiei si Mesopotamiei. Pretutindeni, în Asia, se ridicau atunci dinastii neatârnate, geloase de situatia Buyizilor, provocând necontenite si teribile lupte împotriva lor si a califului. Cei mai însemnati dintre acesti sefi erau Hamdanizii, doi frati care stãpâneau la Mossul (Nasser Eddauleh) si la Haleb (Seif Eddauleh). Acesta din urmã, având sub ascultarea sa totalã Mesopotamia de Miazãnoapte si o mare parte a Siriei, a fost, cum vom vedea, dusmanul neîmpãcat al Bizantului, cu care poartã un rãzboi cumplit, aproape fãrã rãgaz. Egiptul era în mâna altora, Icsiditii, care râvneau adesea la posesiunea Siriei, în aceste împrejurãri, arabii din Creta puteau avea putine sperante de a fi ajutati în greaua lor luptã ce aveau sã o sustinã de astã datã cu bizantinii.

Pregãtiri uriase scoaserã din toate themele maritime ale imperiului o flotã cum nu se mai vãzuse în Cornul de Aur. Datele asupra acestei expeditii nu ne sunt pãstrate amãnuntit de cronicari. Avem însã, în cartea Ceremoniilor10* o notitã asupra alcãtuirii expeditiei ce

102 Asupra expeditiilor lui Nikephoros si a faptelor domniei sale, v. G. Schlumberger, Un empereur byzantin au dixieme sie-cle, Nicephore Phokas, Paris, 1890. Detalii la contemporanul Leo Diaconus, p. 7-l6 si 24-28 (ed. Bonn). • .. , .

103 De Cer., ed. Bonn, p. 664 urm. ;

420
fusese trimisã împotriva Cretei sub Constantin al VH-lea (949 sau 956), iar timpul care desparte aceastã expeditie de cea de acum fiind atât de scurt, datele ei ne pot servi pentru a ne face o idee despre puterea si alcãtuirea acesteia.

Flota, dupã mãrturisirile cronicarilor, cuprindea mai bine de 3-000 de corãbii, de toate felurile. Erau vestitele 6p6|j.ovEq, marile corãbii de transport, si %eA,p-(popoq). între cbelandia, unele erau ovcricct, imitate dupã marile bãrci ale rusilor, altele Jidjo.cp'oA.oi, ocupate de vestitii marinari ai coastelor Pamphyliei. Câteva sute de Kocp

Trupele cele mai bune ale themelor Europei, vigu-rosii tãrani ai Thraciei si Macedoniei, cele din themele asiatice ale Cappadociei, Pontului si Armeniakon, de unde se recrutau soldati admirabili, se îmbarcarã alãturi de numeroase contingente strãine: mercenarii waregi, renumiti prin vigoarea sãlbaticã a atacului lor, aventurieri slavi, colonizati în diferite pãrti ale imperiului, foarte pretuiti în armatele bizantine, mardaiti, descendenti ai fanaticilor sectari din muntii Libanului, vestiti prin sãlbãticia lor. Cavaleria era totdeauna un element de mare însemnãtate în rãzboaiele bizantinilor. Pe lângã cavaleria usoarã, care trebuia sã facã obisnuitele recunoasteri, se îmbarcarã si câteva esca-droane de cavalerie greu înarmatã, KCXTCtcppaK'coi,, osteni acoperiti cu zale de solzi metalici.

421
în fiecare dromon se puneau apoi obisnuitele arme de rezervã: platose, cãsti de metal, cãsti cu acoperitoare a fetei, sãbii, scuturi de piele, cãngi pentru prinderea corãbiilor dusmane, lãnci, sulite, baliste, sãgeti, cârlige, s.a., al cãror numãr e dat exact într-un paragraf al cãrtii De Caerimoniis104. Flota aceasta imensã iesea, sub conducerea lui Nikephoros Phokas, pe la sfârsitul lui iunie, începutul lui iulie 960, din Chryso-keras (Cornul de Aur), în prezenta împãratului, binecuvântatã de patriarh si urmatã de aclamatiile multimii, îngrãmãdite la tãrmuri. Un capitol din lucrarea mentionatã mai sus, De Caerimoniis, ne dã pe scurt105 descrierea drumului pe care trebuia sã-1 urmeze flota bizantinã pânã în Creta, enumerând diferitele statiuni, pe tot acest parcurs socotit la 792 mile. Aceasta va fi fost si calea apucatã de Nikephoros Phokas.

Dupã ce iesea din Chrysokeras (Cornul de Aur), flota mergea de-a lungul tãrmului de miazãnoapte al Propontidei pânã la Herãcleia, cea dintâi statiune navalã, însemnatã în „De Caerimoniis". De aici, o lua cãtre sud-vest, cãtre coasta Asiei, oprindu-se în insula Prokonnesos, a doua statiune, în Marmara, de unde mergea apoi la Abydos, mare vamã imperialã a Apusului (TTJC; Atxrecoc;), cealaltã, a Rãsãritului, fiind la intrarea Bosforului cãtre Pontul-Euxin (Hieron). Dupã aceea venea statiunea numitã m Fleuida (Pinii ?), poate, dupã cum crede Schlumberger, o unicã haltã la intrarea Dardanelelor. A cincea statiune era Tenedos, puternic fortificatã, fiind de cea mai mare însemnãtate pentru stãpânirea strâmtorilor. Flota se îndrepta apoi

m4 Ibidem, p. 669: "Ecmv fi e^6nX,T|CRc; Spojiovoi; d. 105 Ibidem, p. 678: Zra8io5po|j.iK6v.

422
la Mytilene, vechea insulã Lesbos, o statie navalã dintre cele mai însemnate, un detasament al flotei imperiale stationa aici în permanentã. De la Mytilene trecea în Chios, capitala themei Arhipelagului, apoi la Samos, unde asteptau contingentele din acea themã si din Ki-byrraiotes. De aici, flota se depãrta de Coasta Asiei si, îndreptându-se cãtre Creta, trecea pe la micile insule Furnaei, apoi la Naxos, de unde trecea la los, la The-rasia si Thera, la insula TOC Xpumocva si în sfârsit la Dia, pe care numai o distantã de 12 mile o despãrtea de Creta.

Sosirea expeditiei conduse de Nikephoros se rãspândi rapid, pricinuind o adevãratã panicã printre locuitorii arabi ai insulei. Emirul Abd-el-Aziz el Kotorbi, numit la cronicarii bizantini, Kurupas, desfãsurã o activitate febrilã pentru a pune în stare de apãrare orasele de coastã. Trupele bizantine debarcã nu se stie în care anume punct. Debarcarea nu se fãcu fãrã luptã. Corãbiile cele mari — dromones — trase la uscat, îsi clesfãcurã flancurile, din care luptãtorii ieseau cãlare, înarmati, galopând îndatã pe tãrm, lucru care-i umplu de spaimã pe arabi. Pânã seara, armata bizantinã pãtrunse în interior, zdrobind orice rezistentã. Un detasament de recunoastere sub conducerea lui Pasti-lâs, strategul themei Thrakesienilor, renumit prin vitejia sa, n-ascultã sfaturile lui Nikephoros si, risipindu-se dupã belsugul câmpurilor bogate ale insulei, fu surprins de arabi si aproape nimicit. Pastilâs pieri el însusi, eroic, în aceastã ciocnire106.

Leo Diaconus, p. 8-10 (Bonn). .

423

NICOLAE BÃNESC U

Aceastã pierdere îl hotãrî pe Nikephoros sã dea o loviturã îndrãzneatã. El se îndreptã asupra capitalei Chandax, vestitã cetate puternic întãritã. Armata, nimicind totul în drumul ei, prefãcând splendidele câmpuri ale insulei în pustiuri, ajunse în fata cetãtii. Zidurile strasnice, atât de groase încât douã care puteau merge alãturi pe ele, cu multimea turnurilor tari, puternic fortificate, îi impresionarã pe bizantini. Nikephoros o încercui din toate pãrtile. Flota fu risipitã de jur împrejurul insulei, pentru a împiedica orice putintã de aprovizionare, ori de ajutor. Armata imperialã se întãri într-un lagãr, la trei stadii de oras107, în vremea aceasta, corpuri de oaste cutreierau insula în interior, luând castelele si silind orasele la supunere. Populatia nefericitã a cetãtii începu a suferi de foame. Toate încercãrile de a sfãrâma lantul asediatorilor furã respinse sângeros. Un ajutor de vreo 40 de mii de arabi, poate trimisi din Egipt, ori arabi din insulã, venirã asupra lagãrului bizantin. Nikephoros preîntâmpinã lovitura, aruncându-se asupra lor si nimicindu-i aproape pe toti. Capetele lor furã înfipte în pari, în fata asediatilor îngroziti, altele furã aruncate cu balistele în cetate, spre deznãdãjduirea arabilor. Asediul se prelungi toatã iarna anului 960-961. Foametea începu a se simti si în lagãrul bizantin (recolta anului fusese foarte slabã si în tot imperiul se simti lipsa de hranã) si numai energia lui Nikephoros pãstrã disciplina trupelor pânã ce provizii din belsug se trimiserã de la Constan-tinopol. în primãvarã (96l), Nikephoros aruncã trupele la asalt, într-o zi de martie, alegând un punct mai

107 184 x 3=552 metri 424

slab al zidurilor, începu a-1 lovi cu toate masinile. Mineri sãparã santuri adânci sub zid si punându-i foc, zidul se prãbusi pe o mare întindere. Trupele pãtrunserã furios înãuntru si, din acea clipã, orice rezistentã fu inutilã. Un mãcel îngrozitor se dezlãntui împotriva populatiei si numai cu greutate izbuti Nikephoros a-i pune capãt. O pradã imensã cãzu în mâinile sale. De o sutã cincizeci de ani, piratii cretani îngrãmãdiserã aici toate spoliile oraselor prãdate. Nikephoros puse sã se dãrâme pânã în temelii zidurile si construi, pe o înãltime vecinã, un „castron", cu numele de Temenos, în care se instala o garnizoanã, sub ordinele unui „castrophylax".

în fata acestui dezastru, populatia musulmanã din toate pãrtile insulei îsi fãcu supunerea; moscheile furã distruse peste tot, insula organizatã în provincie a imperiului, sub conducerea unui strateg. Crestinismul fu din nou propãvãduit aici, Sfântul Nicon distingân-du-se între misionari, prin zelul desfãsurat în serviciul cauzei crestine.

Rãsunetul biruintei lui Nikephoros fu imens. Numele vestitului „domesticos" ajunse îndatã cel mai popular în imperiu. Bizantul primi aceastã veste cu o explozie de entuziasm. O slujbã se oficie o noapte întreagã, în fata împãratului si a Curtii, la Sfânta Sofia. Dupã o sutã cincizeci de ani de umilinte, de nespuse nenorociri dezlãntuite asupra celor mai înfloritoare regiuni ale imperiului, din partea sãlbaticilor pirati ai Cretei, imperiul izbutea în sfârsit a-si recâstiga stãpânirea în apele Mãrii Egee. El îsi asigura din nou thalas-socratiam.

425
Gloria de care se acoperi marele general stârni invidia lui Bringas. întotdeauna viteazul care-si câstiga, prin biruintele sale, o mare popularitate era temut de Curtea bizantinã, fiindcã el ar fi putut folosi aceastã popularitate pentru a încerca o uzurpare. Astfel, Nike-phoros fu rechemat la Constantinopol, unde el obtinu, în locul triumfului complet pe care-1 merita, o simplã „ovatiune pedestrã", îsi sãrbãtori adicã triumful în Hippodrom, dar nu în cadrul obisnuit, tras de patru cai albi, ci pe jos. Atunci trecurã pe dinaintea ochilor multimii, în fata împãratului si a Curtii, Nikephoros, soldatii sãi, captivii, printre care emirul Kurupas si fiul sãu Anemas, cu toatã familia lor, atrãgeau privirile tuturor, sãlbatici si negri în constumele lor albe; apoi stofe scumpe, vesminte brodate în aur, covoare de purpurã, coliere de pietre pretioase, arme de tot felul, toatã prada bogatã smulsã din mâinile piratilor.

Kurupas îsi petrecu de acum viata înconjurat de familia sa, într-o semicaptivitate, împrejurul Capitalei, unde împãratul îi dãrui pãmânturi cu venituri mari. Fiul sãu Anemas trecu la crestinism, obtinu un rang în ierarhia bizantinã si se distinse în armatele imperiale, pierind cu glorie în 971, în luptele cu rusii.

2. Luptele cu arabii din Asia

în vreme ce Nikephoros nimicea cuibul piratilor arabi din Creta, fratele sãu Leon Phokas repurta în Asia biruinte tot atât de strãlucite împotriva arabilor de acolo.

în Asia, dusmanii cei mai mari ai imperiului erau, în aceastã a doua jumãtate a secolului al X-lea, puter-

426
nicii Hamdanizi, nepotii lui Hamdan, întemeietorul acestei glorioase dinastii arabe, care din prima jumãtate a secolului X joacã rolul principal în luptele cu Imperiul bizantin. Califatul de Bagdad, sfâsiat de rãscoale si uzurpãri, nu mai era în stare sã poarte acum rãzboiul împotriva Bizantului. Sarcina aceasta o iau asupra lor, în toatã aceastã vreme, fratii Hamdanizi, Nasser si Seif Eddauleh (sau Sayf ad-Dawla), unul cu resedinta la Mossul, pe Tigris, celãlalt la Alep. Cel din urmã mai cu seamã fu un dusman neîmpãcat al Bizantului; an de an, fãrã rãgaz, îsi arunca trupele, furios, asupra nefericitelor provincii ale Asiei Mici, nimi-'cindu-le prosperitatea, mãcelãrind populatia ori tâ-rând-o în captivitate. Cronicile bizantine sunt pline de descrierea acestor incursiuni sãlbatice, numele emirului de Alep se repetã necontenit în paginile lor dramatice. Pentru bizantini, Seif Eddauleh este Xa(j.(35âv, Xoc(35âv, Xct|j,5âv, Xa^Sât. Instalat, de la 944 în Alep, vechea Berroia, smulsã din mâna arabilor egipteni, acesta ducea acolo o viatã strãlucitã, înconjurându-se de poeti si literati, el însusi fiind un om superior, înzestrat cu însusiri poetice. De acolo, în fiecare an aproape, el întreprindea, vara, câte o expeditie fulgerãtoare în provinciile bizantine, biruind de cele mai multe ori armatele care cãutau sã-1 opreascã. Odatã, în 950, pe când se întorcea, încãrcat de prãzi, din strãfundul provinciilor asiatice ale imperiului, pustiite cumplit, el fu surprins de Bardas Phokas într-un defileu, iar armata lui strivitã cu totul, în 953 bizantinii sunt bãtuti de douã ori în pãrtile Euphratului si atunci cãzu în mâinile arabilor fiul lui Bardas, Constantin Phokas, tânãr de tot, pierind în captivitate, în anii ur-

427
mãtori, luptele crâncene se urmeazã la frontierele imperiului, biruinta trecând dintr-o parte într-alta. Leon Phokas, loan Tzimiskes, cubicularul Basilios, eunuc, fiul natural al lui Romanos Lekapenos, se disting în aceste sângeroase lupte, în cei de pe urmã ani ai lui Constantin al VH-lea, în 958 si 959, armatele bizantine pãtrunserã adânc în posesiunile arabe, cutreierând Ci-licia, pãtrunzând biruitoare în Syria, înaintând pânã în Mesopotamia.

în momentul în care Nikephoros pornea cu expeditia sa asupra Cretei, Seif Eddauleh, profitând de slãbirea garnizoanelor din Asia, pentru a face poate o diversiune care sã vinã în ajutorul emirului Cretei, pãtrundea în fruntea a treizeci de mii de cãlãreti, peste frontierele imperiului. Cu putinele sale forte, Leon Phokas nu putu sã se împotriveascã. El ocupã însã trecãtorile muntelui Taurus, pe unde emirul avea sã se întoarcã. Câteva sãptãmâni pustii emirul regiunea situatã pânã dincolo de Melitene, încãrcându-se cu o pradã bogatã. Dar pe când se întorcea din acea incursiune, în trecãtoarea Kylindros (dupã altii An-drassos)108, Leon îl atacã prin surprindere, închisi din toate pãrtile, arabii pierirã striviti sub stâncile si trunchiurile de copaci aruncate asuprã-le, o multime cãzurã prizonieri, iar vestitul emir, urmãrit multã vreme de oamenii lui Phokas, nu scãpã, dupã afirmatia lui Leon Diaconul, decât aruncând necontenit în urmã banii de aur si argint ce-i avea cu el si care-i fãcurã pe urmãritori, ocupati a-i strânge, sã-i piardã urma. Dupã mãrturisirile aceluiasi cronicar, atât de mare fusese

108 Poate, crede Schlumberger, douã localitãti vecine. 428

mãcelul, în care pierirã multi dintre sefii arabi, încât multã vreme pãmântul rãmase acoperit de grãmezi de oase omenesti. Crestinii prizonieri furã atunci scãpati, toatã prada cãzu în mâna biruitorilor.

Biruinta aceasta strãlucitã asupra vechiului dusman de moarte al provinciilor asiatice avu un rãsunet mare. Leon Phokas îsi sãrbãtori în Constantinopol triumful, putin înainte de acela al fratelui sãu Nikephoros.

Curând dupã aceea, Nikephoros, întorcându-se acoperit de glorie din expeditia în Creta, va lua conducerea luptelor atât de fericit începute de Leon, în Asia. Nikephoros nu stãtu decât foarte putin în Constantinopol. El fu din nou învestit cu comanda supremã a trupelor asiatice si trimis numaidecât împotriva emirului, pentru ca sã nu-i lase timp a-si veni în fire din marea loviturã ce o primise, întoarcerea sa în Asia, precedatã de marea faimã ce si-o câstigase, îi umplu de groazã pe arabi.

Expeditia aceasta, începutã în 961, deschise seria strãlucitelor fapte de arme care, continuate în timpul domniei lui Nikephoros, a urmasului sãu Tzimiskes, constituie una din cele mai glorioase pagini ale istoriei militare a Bizantului.

Pentru a-1 putea scoate pe Hamdanid din Siria, armata bizantinã trebuia sã se asigure mai întâi de Cili-cia, tinutul acesta din coltul Mediteranei, mãrginit la miazãnoapte de puternicul lant al Muntilor Taurus. Toatã provincia aceasta se gãsea acum în mâinile emirului, oamenii sãi stãpâneau cetãtile si capetele de miazãzi ale strâmtorilor care duceau în Cappadocia si de acolo înlãuntrul Asiei Mici. împotriva acestei provincii îsi îndreptã prin urmare Nikephoros îndatã ar-

429
matele sale. Dupã ce strãbãtuse Asia Micã, unde-si strânsese contingentele si organizase expeditia, el trecea, în ianuarie 962, cu o armatã numeroasã muntii Taurus, prin vestitele trecãtori dinspre Apus, numite Portile Ciliciei, drumul obisnuit de trecere în aceste pãrti. Pozitia era dintre cele mai tari, tot lungul defileului fiind acoperit de fortãrete si presãrat de obstacole naturale.

Trecerea defileului se fãcu fãrã nici o împotrivire, în fata fortelor impunãtoare ale imperiului, arabii se retraserã îngroziti. Armata lui Nikephoros se revarsã la sfârsitul lui ianuarie 962 în câmpiile Ciliciei, rãspândind teroarea în populatia arabã, care-si cãutã scãparea în cetãtile întãrite. sefi arabi, vasali Hamdanidului din Alep, domneau la Tarsos, Anazarbos, Adana si în alte orase. Cel din Tarsos se aruncã în fruntea trupelor sale asupra lui Nikephoros, aflat în drum spre Anazarbos. El fu însã bãtut cu desãvârsire, lãsând cinci mii de morti, printre care si pe fratele sãu, pe câmpul de luptã, în apropierea Pastilor, Nikephoros suspendã actiunea si petrecu sãrbãtorile la Caesarea Cappadociei. în toamnã, el reia cu energie ostilitãtile, îndreptân-du-se împotriva cetãtii Anazarbos, vestitã prin fortificatiile sale puternice, capitala vechii theme bizantine a Seleuciei. în fata atacului impetuos al bizantinilor, cetatea se predã. Populatia fu izgonitã afarã din oras, zidurile rase la pãmânt, moscheile distruse, totul prãdat, si tinutul întreg pustiit îngrozitor. O multime de alte castra ale Ciliciei occidentale cãzurã în mâinile bizantinilor, printre care puternica fortãreatã Sis (Sizia), situatã la nord-vest de Anazarbos. Acum rãmânea sã se ocupe pãsurile muntelui Amanus, care desparte Ci-

430
licia de Siria, pentru ca dusmanul sã fie lovit în inima tãrii sale. Prin decembrie 962, armata lui Nikephoros trecu si aceste pãsuri, unde se pare cã emirul, surprins de repeziciunea loviturii, nu putu opune decât o slabã rezistentã. Toate cetãtile din nord, cãtre Eufrat, cãzurã pe rând în mâinile bizantinilor, care se îndreptarã apoi spre Alep (Haleb), strãlucita capitalã arabã a Siriei, apãratã de ziduri tari. Seif Eddauleh luase în grabã toatã mãsurile de apãrare. Imensa populatie a orasului fusese scoasã la ziduri, înarmatã, pentru a se împotrivi nãvãlitorilor. Un corp de trupã a fost trimis, sub conducerea unui locotenent distins al sãu, în întâmpinarea lui Nikephoros, ca sã mai câstige timp. El însusi iese cu un corp de elitã sã-1 înfrunte pe Nikephoros, dar în fata imensei armate care se apropia fulgerãtor de Capitalã, sustine o scurtã luptã în care fu zdrobit si, urmãrit îndeaproape de oamenii lui Nikephoros Pho-kas, se pierdu în cele din urmã în câmpia de la sud de Alep. Orasul fu asediat si, dupã câteva zile, cu prilejul unei rãscoale militare izbucnite înãuntru, bizantinii sar peste ziduri, în noaptea de 23 decembrie 962, fãcând un mãcel îngrozitor. Capitala fu apoi prãdatã cumplit, distrusã în mare parte. Prada care cãzu în mâna trupelor lui Nikephoros fu imensã. Douãsprezece mii de crestini furã scãpati din robie cu prilejul acesta. Singurã fortãreata, care stãpânea orasul, nu putu cãdea în mâna biruitorilor, care, dupã o încercare neizbutitã, o pãrãsesc. Nikephoros, dupã aceastã mare loviturã, nu merse mai departe. El se retrase, gândindu-se poate cã era posibil a fi atacat de trupele proaspete ale emirului de Damasc, sau poate, de asemenea, era doritor de a se întoarce la Constantinopol, de unde primise

431

NICOLAE BANESCU

stiri îngrijorãtoare asupra sãnãtãtii tânãrului „basileus" si unde o nouã perspectivã se putea deschide pentru el, în urma gloriei de care se acoperise.

Imperiul îsi luase o revansã strãlucitã asupra sângerosului Hamdanid.

B.

[NIKEPHOROSIIPHOKAS (963-969)]

Nikephoros, dupã o cale de aproape trei luni, ajunse la Tzamandos, în Cappadocia, când primi stirea cã împãratul Romanos II murise. El se sfârsise, aproape subit, în ziua de 15 manie 963, ceea ce aruncã bãnuiala asupra sotiei sale Theophano. Aceasta, tânãrã si frumoasã, rãmânea cu doi bãieti mici, Basilios si Constantin, precum si cu douã fete, Theophano, care va ajunge sotia împãratului Otto al II-lea, si Anna, viitoarea sotie a lui Vladimir al Rusiei.

La primirea gravei stiri, Nikephoros, care îsi risipise trupele în cantonamentele lor, ca sã se odihneascã, trimise prada si captivii la Constantinopol, zãbovindu-si plecarea. El ajunse omul cel mai de vazã în imperiu. Marile sale succese treziserã în cercurile Curtii conduse de Bringas o teamã îndreptãtitã. Ambitia sa era cunoscutã, popularitatea ce si-o câstigase imensã. Negocieri secrete avuseserã foarte probabil loc între el si împãrãteasa Theophano. Aceasta, rãu vãzutã de Bringas, se astepta a fi înlãturatã, îndatã dupã moartea lui Romanos, de la regentã. Pentru a-si pãstra locul, ea îsi îndreptase privirile cãtre marele general, pe care-1 va fi tinut la curent cu fazele bolii împãratului.

Romanos, înainte de a muri, îi ridicase drept urmasi pe cei doi fii, încoronati mai dinainte ca basileis, si îsi exprimase vointa ca Theophano sã aibã, asistatã de Bringas, regenta în timpul minoritãtii copiilor. Cunoscând ura lui Bringas împotriva lui Nikephoros, el poruncise ca sub nici un pretext sã nu i se ridice viteazu-