Nicolae bãnescu
Yüklə 1,84 Mb.
|
|
Conflictul se declarã când cele douã puteri (papa si Kerularios) se întâlnirã în Italia meridionalã. Kerularios se temea de restaurarea autoritãtii Romei asupra Bisericii din Apulia. Argyros pãrãsise Italia în 1046, venise la Constantinopol, unde stãtu pânã la 1051. Fusese bine primit de împãrat si ajunsese membru al consiliului sãu în momentul revoltei lui Tornikios (1047). Atunci se certase cu patriarhul, pe chestiunea ritului latin. Argyros venise la Constantinopol sã-1 informeze pe împãrat asupra stãrii din Italia sudicã si sã-1 îndemne la o aliantã cu papa Leon IX. Voia sã apere politica de împãcare si prudentã fatã de ritul latin, care stãpânea în Apulia - el însusi era longobard si de rit latin. Aceasta nu-i convenea lui Kerularios. în ciuda patriarhului, el se întoarse în 1051 cu un mandat pentru a semna un tratat de aliantã între imperiu si Leon IX. Dar Kerularios începu ostilitãtile contra Romei, adoptând o politicã opusã celei a împãratului. în 1053 îi scrise noului patriarh de Antiochia, Petru, arãtân-du-si mirarea cã numele papei e pomenit la slujbã în Antiochia si expunându-i disputa lui cu Argyros asupra azimei. în acelasi moment, Leon, arhiepiscop de Ohrida, îi adresa lui loan de Trani o scrisoare, în care condamna obiceiurile latinilor (azima în euha- 624
Faptele ce au urmat nu sunt destul de lãmurite. O corespondentã între patriarh si papã a fost interpretatã diferit de împãrati. E probabil, cum spune Brehier34, ca situatia grea din Italia sã fi silit guvernul bizantin sã facã presiuni asupra patriarhului pentru a încerca o conciliere. Dar nici un compromis nu era posibil între cei doi capi ai Bisericii. Hotãrât sã obtinã supunerea patriarhului, papa trimise trei legati la Constantinopol, alesi dintre consilierii sãi principali: cardinalul Humbert, Friedrich de Lothringen, cancelar al Bisericii romane, si Petru, episcop de Amalfi. Ajunserã la Constantinopol pe la sfârsitul lui aprilie 1054. Ei au fost primiti solemn de împãrat, însã vizita la patriarh a fost rece si a dus la atitudini ostile. Papa scrisese douã scrisori: cea cãtre patriarh îi fãcea imputãri pentru atitudinea lui fatã de Biserica romanã, cea cãtre împãrat era în termeni mãgulitori. Alianta politicã era conditionatã de împãcarea religioasã, papa rugându-1 pe basi-leus sã-i sustinã pe legati pentru a restaura pacea în Bisericã. Discutia era deschisã. Humbert si Friedrich scriserã rãspunsuri la tratatul lui Niketas Stethatos în chestiunea azimei. Ei apãrarã Biserica romanã si atacarã energic obiceiurile Bisericii grecesti si mai ales cu violentã tratatul lui Niketas. La 24 iunie 1054, împãratul si legatii vin la mãnãstirea Studios. Dupã ce tratatul lui Niketas, tradus în greceste, a fost citit, s-a deschis o discutie în urma cãreia cãlugãrul s-a declarat învins. El si-a afurisit propria operã si pe toti câti nu fãgãduiesc cã Biserica Cambridge Medieval History, IV, p. 268-269. '' 625 NICOLAE BANESCU romanã e capul tuturor Bisericilor, împãratul a pornit sã se ardã tratatul. Niketas a fost primit atunci în comuniunea latinilor. Studios ajunge iarãsi o citadelã a partidei romane. Fireste cã Kerula-rios n-a luat parte la toate aceste lucruri, care constituiau o înfrângere a lui. Papa Leon IX muri la 19 aprilie 1054 si Scaunul Romei rãmase vacant timp de un an (Victor II a fost ales în aprilie 1055). Keru-larios nu le mai recunoscu legatilor autoritatea si cãutã sã pregãteascã contra Bisericii romane un manifest al episcopilor de Rãsãrit. Legatii decid atunci actiunea decisivã: pe 15 iulie 1054 ei vin la Sfânta Sofia, când toatã lumea era adunatã pentru serviciul religios; dupã ce vorbirã multimii si denuntarã încãpãtânarea lui Kerularios, depuserã o bulã de excomunicare pe altar si pãrãsirã biserica scuturându-si praful de pe încãltãminte. în aceastã bulã, legatii spuneau cã ei primiserã de la Roma o misiune de pace si unire. Ei s-au bucurat gãsind la Constantino-pol, la împãrat ca si la cler si popor, o ortodoxie perfectã, dar au descoperit la patriarh tendinte eretice, în virtutea puterilor lor, ei aruncã anatema asupra patriarhului Kerularios, a lui Leon arhiepiscopul de Ohrida si a sacellarului Nikephoros si tovarãsilor lor. Pentru a-si impune triumful si mai mult, ei consacrã, înainte de a pleca, vreo câteva biserici de rit latin. Constantin IX a continuat a le arãta bunãvointã si i-a încãrcat de daruri. Triumful acesta a fost scurt. Abia plecarã, pe 17 iulie, când patriarhul se arãtã dispus a avea o întrevedere cu ei. O scrisoare a împãratului îi recheamã de la Selymbria (19 iulie). Dar împãratul nu permite întrevederea de la Sfânta Sofia decât în prezenta sa (pentru cã se temea de intentiile lui Kerularios). Acesta nu vru si împãratul le ordonã legatilor sã-si continue cãlãtoria. Kerularios, fiind popular, dezlãntui o miscare de stradã, iar împãratul îi scrise scuzându-se. Patriarhul îsi consumã apoi triumful adunând un Sinod la Constantinopol, reproduce în actul sinodal enciclica lui Photios cãtre episcopii orientali, recapituleazã aici toate acuzatiile contra Bisericii romane: dubla procesie (purcedere) a Spiritului Sfânt, pâinea azimã, postul Sabatului, celibatul preotilor, aruncã anatema asupra Bisericii romane si, ca 626
Dupã aceastã biruintã asupra Romei, câstigatã cl> ajutorul reprezentantilor patriarhatului de Constariti-nopol, Kerularios, în dorinta sa de a mãri prestigiul acestui patriarhat, cãutã sã obtinã adeziunea întregului Orient la actul sãvârsit. Dintre cei trei patriarhi orientali, el se adresã celui de Antiochia, singurul care fãcea parte efectiv din imperiu. Câstigat pentru cauza schismei, se îngriji apoi ca prin intermediul sãu sã obtinã adeziunea celorlalti doi, patriarhul de Ierusalim si cel de Alexandria, care se aflau în stãpânire musulmanã. Nu stim rezultatul acestor interventii, dar e probabil cã cei trei patriarhi rãmaserã uniti în ortodoxie. Ambitia lui Kerularios tindea sã aducã sub ascultarea sa si vechile Biserici eretice ale Asiei. Ei întreprinse, încã înainte de schismã, readucerea Bisericii armene în sânul ortodoxiei. Opera începutã de el fu continuatã cu mult zel de împãrati. Oricum, toate Bisericile Orientale se unirã în acelasi gând al ortodoxiei si al urii împotriva Romei. Solidaritatea aceasta între Scaunele episcopale din Orient, Constantinopol, Kiev, Antiochia, Alexandria si Ierusalim - cimentatã în secolul al Xl-lea - va zãdãrnici mai târziu orice tentativã de unire cu Roma. F. MOARTEA LUIMONOMACHOS. DOMNIA THEODOREI La putin timp dupã marele eveniment al schismei, Constantin IX Monomachos, slãbit de guta ce-1 chinuia, s-a mutat în mãnãstirea Sf. Gheorghe din Mangana, pe care o ridicase el însusi'2" pentru a-si petrece acolo cele din urmã zile ale vietii sale triste, în primele zile ale anului 1055, boala i se agrava. Un consiliu suprem se adunã atunci în jurul sãu pentru a hotãrî un succesor la tron. Alegerea tuturor cãzu asupra lui Nikepho-ros, „proteuon", comandantul Bulgariei si câtiva trimisi plecarã în grabã pentru a-1 aduce la Constantinopol35. Dar Theodora, mostenitoarea legitimã a glorioasei dinastii macedonene, având peste 70 de ani, trãia încã într-o mãnãstire, poate la Petrion, tinutã într-o severã captivitate. Ea îsi avea partizanii sãi la Constantinopol, unde era încã foarte popularã. Acestia o scoaserã din închisoare, o aduserã la palat si, câstigând de partea lor gãrzile, o proclamarã basilissa. Monomachos, aflat în agonie, nu mai putu reactiona. El se stinse în ziua de 11 ianuarie 1055 si fu înmormântat în cavoul pe care si-1 pregãtise în mãnãstirea Sf. Gheorghe din Mangana, alãturi de iubita sa Sklaerena. Nikephoros primi ordinul de a rãmâne pe loc. Prins la Thessalo-nic, el fu deportat în Asia, iar Theodora rãmase încã o datã basilissa necontestatã a bizantinilor. 35 Zonaras, III, ed Bonn, p. 650. 628
în august 1056, împãrãteasa cãzu greu bolnavã, si atunci eunucii si ministrii, pentru a nu scãpa din mâini puterea, se gândirã sã aleagã un urmas. Ei se unirã în recomandarea unui bãtrân soldat, simplu, un caracter slab, usor de stãpânit, Mihail Stratiotikos36. împãrãteasa, aflatã în agonie, neputând articula un cuvânt în fata patriarhului care trebuia sã-1 încoroneze pe ales, clãtinã numai din cap si alegerea fu socotitã valabilã, în aceeasi zi, 31 august, Theodora îsi dãdu spre searã sfârsitul, iar Mihail Stratiotikos fu proclamat basileus si autocrator al romanilor. Acesta pare sã fi îndeplinit functia unei XoycrdETriq ToO aTpcmamKoi), pentru a fi fost numit „Stratiotikos". Pentru Psellos, este Mihail Bãtrânul, 6 yepcov, b Ttpeoâ'OTric;. Tot Psellos ne spune cã împãratii din acea vreme se socoteau stãpâni pe imperiu, solid asezati pe tron dacã aveau de partea lor partidul civil, TO Tto-Pe când siguranta lor se sprijinea pe acesti 36 Psellos, Chronogr., ed. Renauld, p. 82. ': ' >'>•:t 629
NICOLAE BÃNESCU trei factori: poporul, senatul si armata-, ei se îngrijesc mai putin de al treilea, iar celorlalte le împart numaidecât favorurile imperiale. împãratul Mihail VI îi ridica nu numai la treapta imediat superioarã, ci îi trecea peste douã-trei trepte mai sus, încât generozitatea lui era un haos (ax>yx'OCTi.<; fjv TO cpi?i6Ti)4,ov). Cu moartea Theodorei se stinse cel din urmã vlãstar al glorioasei dinastii macedonene. Imperiul e ocupat de câtiva împãrati slabi, zbãtându-se, timp de 25 de ani, în mari greutãti, atacat cu furie de dusmani, la toate frontierele, pânã la 1081, când în fruntea imperiului ajunge dinastia Comnenilor, care îi va reda gloria si prestigiul încã o sutã de ani. Adusã în fruntea imperiului prin actul uzurpator al lui Basilios I, de la 867, aceastã dinastie conduse destinele lui timp de 200 de ani, dându-i o strãlucire si un prestigiu dintre cele mai mari. Uzurpatorul se dovedise un om de o rarã energie: el duse cu izbândã lupta imperiului, asigurã acestuia prin actele sale interne linistea si prosperitatea si întãri principiul legitimitãtii dinastice, care feri de acum înainte statul de convulsiuni si fãcu astfel încât succesiunea sã fie trecutã în chip natural. Atât de mult se înrãdãcina acum acest principiu în constiinta publicã, încât atunci când mostenitorii tronului au fost copii, urmasii lui Romanos II, uzurpatorii puterii imperiale Phokas si Tzimiskes nu îndrãznirã a-i înlãtura, ci se socotirã doar tutorii lor, asociati la imperiu, domnind în numele minorilor. Iar când nu au mai existat succesori 630
în ce priveste politica externã, Bizantul aflat sub dinastia macedoneanã dãdu o serie de rãzboaie glorioase si-si zdrobi dusmanii la toate hotarele. Arabii furã scosi din Creta în 961 de bratul viguros al lui Nikephoros Phokas, punându-se astfel capãt pirateriei pe care vreme de 150 de ani o exercitaserã bandele lor în apele Mãrii Egee. Ei furã biruiti pretutindeni în Asia de armatele glorioase ale lui Phokas, ale lui Tzimiskes si Basilios II, în a doua jumãtate a secolului al X-Iea si autoritatea Bizantului restauratã în Me-sopotamia, Cilicia, în Siria si Palestina, în Italia meridionalã, stãpânirea bizantinã se impune de asemenea energic sub acesti împãrati. Bulgarii, care sub tarul Simeon smulserã Bizantului Balcanii, furã considerabil diminuati ca stat. Sviatoslav fusese adus de la Kiev împotriva lor. în câteva zile, fortele ruse ocuparã statul bulgar. Sviatoslav nu mai vru însã sã plece înapoi si Tzimiskes purtã cu el un crâncen rãzboi, în vara anului 971, zdrobindu-1 dupã mari lupte la Preslav si Dorostolon, unde-1 asedie timp de patru luni, silindu-1 a capitula si pãrãsi tinutul. în îndelungata sa domnie, de o jumãtate de veac, Basilios al II-lea duse gloria dinastiei macedonene la culmile ei. El zdrobi noul Tarat bulgar al lui Samuel în Balcani, dupã sângeroase rãzboaie purtate vreme de 40 de ani si-1 prefãcu în provincie bizantinã, îi supuse pe sârbi si croati, extinzând iarãsi autoritatea imperiului pânã la Dunãre si Marea Adriaticã. Sfãrâmã puterea arabilor care se ridicaserã în Siria, cucerind puternicele fortãrete din acea regiune si de pe coasta 631
NICOLAE BANESCU Feniciei. Purtã armatele biruitoare ale imperiului pânã în Caucaz, anexând pãrti ale Armeniei si Georgiei. Trimise o expeditie la Nordul Mãrii Negre. In Occident, Basilios al II-lea interveni de asemenea cu energie. Generalul Bojoannes impuse acolo autoritatea imperiului, zguduitã de mari revolte. La sfârsitul secolului al X-lea, puterea Bizantului era astfel restauratã pânã la hotarele cele mai depãrtate. De la Dunãre pânã în inima Siriei, de la tãrmurile Italiei pânã în masivurile Caucazului, Imperiul bizantin îsi refãcuse stãpânirea. G. MIsCAREA CULTURALÃ ÎN EPOCA DINASTIEI MACEDONENE Epoca dinastiei macedonene reprezintã una dintre cele mai glorioase epoci ale istoriei Imperiului bizantin. Actiunea militarã a marilor împãrati pe care-i numãrã aceastã dinastie a restaurat pretutindeni autoritatea slãbitã a imperiului; provinciile uzurpate de arabi fuseserã, dupã secole, recuperate prin campaniile glorioase din a doua jumãtate a secolului al X-lea, statul bulgar ce amenintase atât de serios hegemonia bizantinã în Balcani cãzu sfãrâmat de armele biruitoare ale Bulgaroctonului. In Italia, autoritatea bizantinã fusese de multe ori apãratã eroic împotriva arabilor si a puterii în ascensiune a normanzilor. Din punct de vedere cultural, aceastã dinastie reprezintã de asemenea o epocã dintre cele mai însemnate. Am vãzut marea miscare literarã ce începe la Bizant odatã cu domnia lui Leon VI Filosoful, el însusi un scriitor de talent, cu Photios, marea personalitate intelectualã a vremii'22'. Constantin VII Porphyrogene-tul fu apoi initiatorul marii activitãti care ne-a lãsat pretioase opere ale literaturii bizantine. Istoria înflori îndeosebi în aceastã perioadã. Pe lângã lucrãrile personale transmise sub numele împãratului, analizate la timpul sãu, Genesiosîsi scrise în aceastã epoca istoria sa, cronica cunoscutã sub numele de Continuarea lui Theophanes a fost compusã de asemenea în acest timp, povestind întâmplãrile de la 813-961. în secolul al X-lea au trãit cronicarii Symeon Magistros kai Logo- 633
Genesios, la îndemnul lui Constantin VII, compune patru cãrti de istorie a împãratilor (BocaiAeicov): Leon V (813-820), Mihail II (820-829), Theophilos (829-842), Mihail III (842-867) si Basilios (867-886). în planul sãu, el trebuia sã trateze numai domniile celor patru, pânã la dinastia macedoneanã. Viata lui Basilios o expune pe scurt, la un loc cu a lui Mihail III si se înfãtiseazã ca o anexã a operei. Symeon, magistros si logothetis, compuse o cronicã a cãrei povestire mergea probabil de la creatie pânã la moartea lui Romanos Lekapenos (948). A scris în primii ani ai domniei lui Nikephoros Phokas. Probabil este identic cu Symeon Metaphrastes. Leon Grammaticus a scris o cronicã, mutilatã la început, începe de la Adam, urmeazã o istorie a iudeilor, a regilor babilonieni si persi, a lui Alexandru cel Mare, a Ptolemeilor pânã la Cleopatra, în sfârsit o istorie a romanilor si a împãratilor bizantini pânã la sfârsitul lui Romanos Lekapenos (948). loan Kameniates, preot din Thessalonic, ne-a lãsat descrierea emotionantã a cuceririi acestui oras de cãtre piratii arabi în 904. în alte domenii ale literaturii, în literatura juridicã, epoca dinastiei macedonene desfãsurã o activitate dintre cele mai mari. E destul sã amintim opera legislativã a împãratilor acestei dinastii, începând cu Prochiron, Epanagoge si Anakatharsis ale lui Basilios I si sfârsind cu Basilika, marea colectie 634
Symeon Metaphrastes ne-a lãsat vestita colectie a Vietilor Sfintilor si tot din secolul al X-lea dateazã An~ thologia Palatina a lui Constantin Kephalas, culegere de mici poeme si epigrame din timpurile pãgâne si crestine, care face cea mai mare onoare delicatetii gustului literar al secolului al X-lea. Suidas ne-a dat, în acelasi veac, vestitul sãu Lexic, monument al eruditiei bizantine, într-o epocã în care în vestul Europei stãpânea completa decadentã. Patriarhul Nikolaos Mystikos ne-a lãsat epigrame, poezii de ocazie, imnuri religioase de mare interes pentru întelegerea epocii, în sfârsit, mentionãm pe Christophoros din Mytilene, autor fecund din prima jumãtate a secolului al Xl-lea, cunoscut tot mai mult în vremea din urmã prin poemele sale, în versuri iambice în mare parte, scrise într-un stil plin de gratie. Vestitul poem Digenis Akritas, adevãratã epopee bizantinã, s-a nãscut, cum a arãtat în ultimii ani Henri Gregoire, în acest veac de lupte aprige cu arabii, în regiunile Eufratului, în legãturã cu epopeea arabã. Am vãzut apoi reorganizarea Universitãtii din Con-stantinopol sub Monomachos, care strânse în jurul ei cele mai de seamã personalitãti ale timpului: Psellos, Xiphilinos, Mauropus, dându-i învãtãmântului o strãlucire si un prestigiu care pãtrunserã departe de hotarele imperiului. Iar în istoria anei bizantine, epoca dinastiei macedonene e socotitã pe drept cuvânt a doua perioadã de aur a artei. Constantinopolul fu centrul artistic principal al imperiului. E destul sã reamintim în aceastã pri- 635 NICOLAE BANESCU vintã constructiile lui Basilios I, Nea (Ekklesia), ce rivaliza, prin splendoarea decoratiunii, cu Sfânta Sofia si palatul Kainurgion, cu sãli de o bogãtie uimitoare si împodobite cu mozaicuri care reprezentau, afarã de familia imperialã, într-o serie de tablouri istorice, isprãvile herculeene ale împãratului, marile lui biruinte. El restaura si împodobi de asemenea Sfânta Sofia si Sfintii Apostoli. Provinciile îsi avurã si ele partea lor la aceastã operã de strãlucire artisticã. Biserica din Skri-pu, în Beotia (874); bisericile din Athos, Lavra, Iviron, Vatopedi, datând din acea epocã, Sfântul Luca din Phocida (începutul secolului al Xl-lea), biserica mãnãstirii Daphni în Attica (finele secolului al Xl-lea), Nea Moni din Chios (jumãtatea secolului al Xl-lea); bisericile din Cappadocia, tãiate în stâncã si semnalate de curând de G. de Jerphanion, ne aratã prin frescele lor înflorirea uimitoare de care se bucurã arta bizantinã sub aceastã mare dinastie37. Miniatura se distinge de asemenea; e vestit în aceastã privintã Menologiul lui Basilios al II-lea (la Vatican). Elemente noi se adaugã artei în aceastã epocã. Arta e plinã de amintiri clasice, la care se adaugã acum, în 57 Cappadocia e una dintre pãrtile Asiei Mici în care crestinismul si arta crestinã s-au dezvoltat de timpuriu si mai strãlucit. Asezãrile monastice s-au înmultit acolo repede. Pretutindeni s-au scobit în stâncã biserici subterane, capele funerare, cu peretii acoperiti de picturi, multe bine pãstrate pânã azi si datând, cele mai multe, din secolele X—XI. Ciclul evanghelic e reprezentat pe larg. Aceste fresce au un caracter popular, artistii care le-au executat fiind mediocri, fãrã talent, tonurile lor sunt putine. Au avut 636
însã modele de o mare frumusete si sunt mãrturiile aproape unice ale picturilor bizantine din epoca macedoneanã, reflectând arta mare din trecut (la Sonagi, Tokali Kilisse). {Le millenaire du Mont Athos, 963-1963, 3 voi., Paris-Chevetogne,1963-1964; colectia „Archives de PAthos", în care au fost editate actele mai multor mãnãstiri athonite; TIB, I, 141 si urm., 205 si urm.; TIB, II; Nicole Thierry, Nouvelles eglises rupestres de Cappadoce, Paris, 1963; L. Rodley, Cave Monasteries of Byzantine Cappadocia, Cambridge, 1985]. 637 LUPTA PENTRU PUTERE ÎNTRE ARISTOCRAtIA CIVILÃ sI CEA MILITARÃ 1. Mihail Stratiotikos (1056-1057) E cunoscut, în seria împãratilor bizantini, sub numele de Mihail VI. El se trãgea din vestita familie Bringas si era un om în vârstã, total lipsit de energie si de priceperea de a conduce. Ridicarea sa pe tronul imperiului se fãcuse numai dupã ce jurase sã nu facã nimic împotriva vointei ministrilor si eunucilor atotputernici ai Theodorei. El n-avea prin urmare decât înfãtisarea si numele domniei, în realitate puterea se afla în mâna consilierilor sãi (a%fj|j.cx ja.6vov Kcd 6vojj.cc if\q pacnA-etag, afirmã Kedrenos)38. Domnia aceasta fu, ca si aceea a Theodorei, o reactie împotriva puternicei aristocratii militare, în administratia imperiului se dãdu un loc tot mai mare birocratiei civile. Dupã moartea împãratului Basilios, fratele sãu Constantin (1025-1028) îi înlãturase pe multi dintre imperiali si pusese administratia în mâinile unei serii de functionari alesi dintre tovarãsii sãi de petrecere, eunuci si strãini. De atunci, afacerile publice se aflarã în mâinile functionarilor palatului, care capãtã o situatie predominantã pânã cãtre sfârsitul secolului al Xl-lea. Douã clase erau deopotrivã dusmane acestui sistem de guvernare: capii familiilor aristocratice si sefii militari, care erau exclusi de la guvern. Ministrii au putut sã ducã aceastã politicã hotãrât antimilitarã pentru cã o mare parte de timp imperiul nu mai avea sã se teamã de atacurile vecinilor, iar când acestia deveneau amenintãtori, autoritatea cen- 38 Kedrenos, ed. Bonn, p. 6l2. •>.;••• 'i. •••>':"•.) 641
Generalii, iesiti în mare parte din nobilimea Asiei Mici, a cãror putere sporise prin rãzboiul cu musulmanii, suportarã multi ani acea rea vointã a Curtii fatã de ei. Motivul acestei tãceri îndelungate trebuie gãsit în ideea legitimitãtii dinastice, care se înfipsese adânc în suflete. Populatia Constantinopolului era adânc legatã de familia macedoneanã: pentru cã împãrãteasa Zoe era mostenitoarea legitimã a acestei familii, ea a putut pune succesiv puterea supremã în mâinile a trei soti (Romanos Argyros, Mihail Paphlagonianul, Constantin IX Monomachos) si ale unui fiu adoptiv, Mihail V Ka-laphates. Când acesta a încercat sã o expulzeze pe împãrãteasã, pe strãzile Capitalei izbucni revolutia si nu se linisti pânã când mostenitoarea legitimã nu a fost readusã pe tron. Acest sentiment fãcea anevoioasã pentru sefii militari o încercare de revoltã. Yüklə 1,84 Mb. Dostları ilə paylaş:
|