Nicolae bãnescu

O altã inscriptie, publicatã si de E. Kalinka, Antike Denkmãler in Bulgarien („Schriften der Balkan-Kommission. Antiquarische Abteilung", IV, Viena, 1906), cu unele greseli de transcriere, provenientã nesigurã, dar gãsitã, se pare, la Cerven, vechi oras fortificat, situat la 25 km sud de Rusciuk (= Russe), a fost studiatã de

71

NICOLAE BANESCU

Huno-bulgarii întemeiaserã un imperiu la nord de Caucaz. El a fost, la mijlocul secolului al VH-lea, sfãrâmat de chazari, marea putere barbarã de la nordul Pontului în aceastã epocã. Pe când o parte a bulgarilor a cãzut sub puterea chazarilor, mai multe triburi si-au pãrãsit locuintele. O hoardã mai mare, sub Isperich, s-a îndreptat spre vest si s-a asezat la gurile Dunãrii, prin al saptelea deceniu al secolului al VH-lea. Constantin al IV-lea, dupã încheierea pãcii cu arabii, pregãti o expeditie împotriva acestui popor, dându-si seama de primejdia ce o prezenta pentru imperiu asezarea lui la frontierã. Flota condusã de împãrat acosta la nordul gurilor fluviului, iar o armatã de uscat trecu de asemenea din Dobrogea peste Dunãre. Expeditia n-avu însã nici un rezultat, operatiile fiind anevoioase în acele regiuni pline de bãlti, si împãratul, bolnav, îsi pãrãsi trupele, care se retraserã si ele. încurajati de aceastã neizbândã a imperiului, bulgarii trec fluviul si se asazã aproape de Balcani, unde aflarã opt triburi slave, care furã supuse.39

H. Gregoire, Une inscription datee au nom du roi Boris-Michel de Bulgarie, „Byzantion", 14, 1939, p. 227-234, care a recitit-o în sensul cã monahul si arhidiaconul mort la 5 octombrie 870 era nepotul unui episcop numit Nicolae. Scris în greceste, ca si în cazul celorlalte inscriptii protobulgare, textul inscriptiei este de o considerabilã valoare istoricã, fiind gravatã chiar în anul în care patriarhul Ignatios instituia, la cererea lui Boris-Mihail, ierarhia noii biserici bulgare. Regele primea acum titulatura nouã, eleni-zatã si crestinã. Vechiul titlu ele maiestate al hanilor bulgari (t>6r|yfi) apare aici tradus, ceea ce aratã evitarea terminologiei protobulgare: -06117n este redat astfel prin e-DKXefiq, adicã „glorios", în chip similar, papa loan al VUI-lea (872-882) se adresa suveranului bulgar prin acelasi termen (glorioso regi).

H. Gregoire a emis supozitia cã episcopul Nicolae din inscriptia de mai sus ar putea fi cel dintâi episcop al bulgarilor, care a dobândit ordinatiunea sacerdotalã din partea patriarhului bizantin Ignatios.

39 V. Dujcev, Protobulgares et Slaves, „Annales de l'Inst. Konda-kov" C=SK), 10 1938, p. 145 si urm., care a arãtat, împotriva lui Zla-tarski, cã slavii n-au încheiat un tratat cu bulgarii, ci au fost supusi.

72
J. Bury40 crede cã Olgos de la Theophanes trebuie înteles ca „fortãreatã", deoarece cronicarul dã ca echivalent 6x<>pcona, dar acest termen caracterizeazã situatia strategicã bunã a locului, care e ca o întãriturã41. în ce priveste istoria timpurie a bulgarilor, J. Bury42 sublinia faptul cã Bulgaria si Rusia sunt tãri slave, bulgara si rusa sunt limbi slave, dar e un fapt istoric important cã adevãratii bulgari si adevãratii rusi, care au creat aceste state slave, nu au fost ei însisi slavi si n-au vorbit limbi slave. Intrusul rus a fost un teuton (scandinav); el apartinea aceleiasi familii in-do-europene ca si slavii pe care i-a cucerit. Dar intrusul bulgar era un tãtar cu afinitãti etnice cu totul diferite de poporul pe care 1-a supus, în amândouã aceste cazuri cuceritorul a fost asimilat, si-a uitat treptat propria limbã si a învãtat limba supusilor sãi; în amândouã cazurile, el a dat numele rasei sale proprii statului pe care 1-a întemeiat. si amândouã cazurile învedereazã acelasi adevãr privitor la slavi: puterea lor mare de asimilare si lipsa de instinct politic si fortã, care sunt necesare pentru crearea si organizarea unei uniuni politice. Atât Bulgaria, cât si Rusia au fost create de strãini.

(1) întâlnim întâia oarã pe bulgari în secolul al V-lea, dupã sfãrâmarea imperiului lui Attila. îi vedem atunci asezati undeva la nord de Dunãre - e mai bine sã spunem cã între Nipru si Dunãre - si uneori apãrând la sudul Dunãrii. (2) îi vedem apoi, un secol mai târziu, ca supusi imperiului avar. Ei erau strâns legati de utiguri si kutriguri. (3) Evenimentul urmãtor important în istoria bulgarilor este sfãrâmarea imperiului avarilor. La aceastã sfãrâmare ei au ajutat, în domnia lui Heraklios, regele bulgar Kurt se revoltã contra haganului avarilor si face aliantã cu Heraklios, cãtre sfirsitul domniei acestuia (635-636)43.

40 The Chronological Cycle of the Bidgarians, BZ 19 (1910), p. 127-144.

41 V. recenzia noastrã la Istoria statului bulgar în Evul Mediu (în bulgarã) a lui V. Zlatarski, BZ, 26 (1926), p. 113-116.

42 Decline and Fãli, voi. VI, n. 8.

43 Nikephoros, p. 24, ed. de Boor, îl numeste pe Kuvrat „stãpâ-nitorul unogundurilor". >.J:.. . ... ,»..,-•.

73

NICOLAE BANESCU

în acest timp, bulgarii (onogunduri) si tovarãsii lor utiguri par a fi fost uniti sub un rege comun. Kurt e desemnat ca stãpân al utigurilor. (4) Curând dupã aceea, sub al doilea succesor al lui Kurt, anume Isperich, bulgarii trec Dunãrea si se asazã pe malul drept, lângã guri, la Oglos, însemnat prin fortificatii de pãmânt, la sud de Niculitel (lângã Vechiul Noviodunum). Acest oras a fost probabil mentionat în timpul din urmã sub numele de Preslava cea Micã. Data acestei miscãri la sudul Dunãrii apare dintr-un document bulgar (Lista regilor): 659-660 (nu 679, cum s-a presupus dintr-o notitã compusã în Theophanes, opinie care este falsã).

Bulgarii de la Dunãre aveau rude departe în est, care, în secolul al X-lea, trãiau între Volga si Kama. Ei erau, în general, cunoscuti ca bulgarii ele pe Volga si ca bulgarii din Afarã. tara lor era distinsã ca Bulgaria Neagrã de Bulgaria Albã de la Dunãre. Orasul acestor bulgari a fost distrus de Timur, dar numele sãu s-a pãstrat încã în satul Bolgary din districtul Kazan. Cãtre sfârsitul secolului al IX-lea, religia mahomedanã începu a prinde rãdãcini printre bulgarii de pe Volga si convertirea lor era completã în anul 922. Avem o bunã povestire despre tara lor si obiceiurile lor la cãlãtorul arab Ibn Fozlan.

Bulgarii din Afarã trebuie distinsi de bulgarii din Interior, care erau identici cu utigurii, situati în vecinãtatea Mãrii de Azov.

Cele mai importante inscriptii'1' îi amintesc, pe Omurtag si urmasul sãu Malamir. Una aminteste fundarea Preslavei de cãtre Omurtag, care avea sã înlocuiascã Pliska. Alta, pe un stâlp de piatrã de marmurã într-o bisericã din Târnovo, stabileste cã ace-

"' / Buiy, loc cit., nota 9: Lista vechilor hani bulgari. Cf. acelasi: The Chronological Cycle oftbe Bulgarians, în BZ, XIX, p. 127 si urm., Vinech e socotit identic cu Sabinos (ginerele lui Kor-misos), iar Baian este identic cu Paganos.

Idem, în Gibbon, Decline and Fãli, voi. VI, nota 10: Vechi inscriptii bulgare, analizeazã pietre cu inscriptii grecesti aflate în diferite pãrti ale Bulgariei. Unele la Pliska, vechea capitalã bulgarã (nord-est de Sumla, lângã satul modern Aboba). ,

74
lasi han a clãdit o nouã casã pe Dunãre si un mormânt între aceastã casã si vechiul palat (la Pliska). Noua casã era probabil lângã Tutrakan (vechea Transmarisca). Mai e mormântul identificat cu o movilã la Mumdzhilar. Altã inscriptie aminteste termenii tratatului de 30 ani încheiat ele Omurtag cu Leon al V-lea în 815-816. A fost gãsitã la Suleiman-Keui.

J. Bury"" sustine cã Primul Imperiu Bulgar se întindea la nord de Dunãre, cuprinzând Valahia, Basarabia, Transilvania, având ca argumente principale surse bizantine ca Anonimul lui Leon al V-lea (BoDXyapta EKevftev TOU "loipoi) rcota^o-u; bulgarii vindeau sare moravilor si ea era din minele Transilvaniei), precum si Geograful bavarez.

G. Echer* sublinia faptul cã bulgarii n-au fost nici în patria lor primitivã, între Don si Cuban. nomazi, ci un popor asezat, care lucra pãmântul si crestea vite. Asa-i aratã descrierea scriitorilor arabi. Ei au adus deci o culturã însemnatã când s-au asezat, la finele secolului al VH-lea, în Moesia: cultura protobulgarã.

Valurile sunt romane (în Basarabia, Dobrogea, Moesia).

Constructiile nu duc la rezultate sigure, în ce priveste palatul din Pliska, fundamentele sale. B. Filov le apropie de ale Sassani-zilor. J. Bury comparã marele palat din Pliska cu Magnaura si Tri-konchos din Constantinopol si crede cã au fost întrebuintati zidari greci, cã hanul Kruin a aclus din suburbiile Constantinopolului coloane. Influentele bizantine în aceste prime constructii sunt, cleci, vizibile.

E sigur cã unogurii-bulgari din Caucaz deja în veacurile V-VII aveau orase si au adus cu ei cunostinte arhitectonice. E. Darko

15 Ibidem. nota 11 (Limitele de Nord ale Primului Imperiu Bulgar).

Vezi si lucrarea mea Vechiul Stat Bulgar si tãrile Române, „Analele Academiei Române, Memoriile Sectiunii Istorice", seria III, tom XXIX, Bucuresti, 1947, p. 261-296.

*' Les monuments de la culture protobulgare et leurs relations hongroises, „Acta arhaeologica Musei Nationalis Hungarici", t. VII, Budapest, 1931, cf. E. Darko, în BZ 32 (1932) p. 361-366.

75
crede cã cetatea din Pliska e romano-bizantinã. Formã de trapez, turnuri rotunde la colturi, turnuri la mijlocul zidurilor. Miatev, la Congresul de studii bizantine de la Atena1201, socoteste Biserica rotundã din Preslav de influentã bizantinã, reprezentând reînvierea traditiilor artistice elenistice. Multe elemente elenistice se aflã si în reliefurile din Madara si Stara Zagora (v. Filov, Penei), precum si reminiscente sassanide, în cultura protobulgarã.

Examineazã inscriptiile grecesti aflate în Bulgaria din epoca protobulgarã. Cea mai însemnatã, inscriptia cavalerului din Madara. Lista hanilor bulgari e original în forma unei inscriptii grecesti în veacul al VUI-lea. Limba de culturã a bulgarilor în veacurile VIJI-IX era deci limba popularã greacã si J. Bury presupune cã pietrari bulgari sau bulgaro-slavi care vorbeau greceste au tãiat aceste inscriptii.

Statul vechi bulgar avea o constitutie aristocraticã. Printul, în limba lor, era chan. Alãturi de dânsul, cea mai mare putere o avea Consiliul de sase nobili, po'OictSeq, poXux5eq, boljarii, sefii celor mai de seamã neamuri. Trãiau în poligamie, hanii aveau haremul lor. Eticheta Curtii era de un caracter asiatic. Hanul mânca la o masã deosebitã; sotia îi tinea tovãrãsie. Curtenii mâncau la o anume depãrtare de Print, pe scaune ori lungiti pe pãmânt. Ca pahare se întrebuintau si tigvele umane. Locul ele onoare era la stânga. Justitia era barbarã: se folosea tortura; executiile erau cele mai obisnuite pedepse. La încheierea tratatelor, se jura pe o armã albã si se despicau în douã câini. Cadavrele celor mai ele frunte dintre bulgari erau arse împreunã cu toatã suita lor sau îngropate în tumuli, împreunã cu servitorii si femeile mortului.

Vechii bulgari trãiau numai în rãzboi si pentru rãzboi. Erau un popor rãzboinic si sãlbatic. Drept steag, întrebuintau o coadã de cal. Nici în veacul al X-lea ei

76
n-aveau monede: ca mijloc de schimb se întrebuintau vitei si oi.

4. Politica religioasã a lui Constantin al IV-lea

Constantin al IV-lea îsi câstigã un mare merit prin politica sa fatã de Bisericã. El întelese cã provinciile în care stãpâneau monofisitii erau pierdute definitiv pentru imperiu si cã monothelismul sprijinit de Heraklios si Constans al II-lea nu mai avea ratiune de a exista. De aceea crezu cã e mai folositor sã restabileascã întelegerea cu Roma si Occidentul. El scrise în acest scop papei Donus, la 12 august 678, invitându-1 a-si trimite delegati la Sinodul ecumenic care avea sã restabileascã pacea în Bisericã. Scrisoarea împãratului e însemnatã prin motivele politice care inspirã atitudinea suveranului. Constantin îsi exprimã indignarea vãzându-i pe necredinciosi batjocorindu-i pe ortodocsi si bucu-rându-se de discordiile lor, pe când crestinii, uitând de atacurile barbarilor, nu se gândesc decât a se insulta si a se sfâsia între dânsii. Papa Agatbon, care primi scrisoarea, acceptã propunerile sale. tinu la Roma un Sinod (680), la care fu reprezentat tot Occidentul si în care monothelismul fu osândit. Actele furã trimise împãratului, în acelasi timp în care legatii romani si reprezentantul bisericii din Ravenna plecau la Constanti-nopol. Ei furã primiti acolo cu onoruri si luarã o parte însemnatã la al Vl-lea Sinod ecumenic, care se deschise la 7 noiembrie 680. El tinu aproape un an, pânã la 16 septembrie 681, si restabili pacea religioasã, condamnând doctrina monothelitã si pronuntând anate-

77

NICOLAE BANF.SCU

mã contra apãrãtorilor ei, patriarhii Sergius, Kyrus, Pyrrhus si papa Honorius.

Pentru a pecetlui acordul stabilit cu papa, Constantin al IV-lea suprimã taxa ce se cerea pânã atunci pentru confirmarea alegerii pontificale, scãzu impozitele ce apãsau asupra patrimoniilor Bisericii si trimise lui Benedict al II-lea bucle din pãrul fiilor sãi lustinian si Heraklios, punînclu-i astfel solemn sub protectia papei.

Putin dupã acest Sinod care aduse linistea în Bisericã, izbucni în familia imperialã un conflict care trebuia sã aibã însemnate urmãri în privinta ordinii de drept a succesiunii. Constantin al IV-lea se hotãrî a-i înlãtura pe fratii sãi, încoronati încã din timpul vietii tatãlui sãu, ca sã asigure tronul fiului sãu lustinian al II-lea. El întâmpinã o mare ostilitate în Senat si armatã, dar nu se intimida, în 681, el le retrase fratilor sãi titlul de împãrat si le tãie nasul. sefii armatei din the-ma Anatolikon furã executati47.

r în cap. sãu „Das Mitkaisertum im mittelalterlichen Byzanz" din lucrarea lui E. Kornemann, Doppelprinzipat und Reichstei-lung im Imperium Romanum, Leipzig und Berlin, Teubner, 1930, se aratã cã „diarhia" lui Augustus (împãrtirea puterii între Princeps si Senatus) a fost sâmburele care a dus la împãrtirea teritorialã în cele douã jumãtãti: Vest si Est. Ostrqgorsky crede cã lovitura de stat datã de Constantin al IV-lea, în 681, prin care el îi înlãturã de la coregentã pe fratii sãi, impusi de armatã, la începutul domniei, ca asociati la tron, a avut drept scop sã-i întãreascã autoritatea de singur stãpânitor (Alleinberrscbaff), cãci el s-a simtit strâmtorat în aceastã autoritate prin asocierea fratilor sãi la tron.

Dolger, în recenzia asupra acestei lucrãri a lui Ostrogorsky (BZ, 33, 1933, p. 136 si urm.), dovedeste însã cã mãsura n-a avut

78
Constantin al IV-lea lãsã posteritãtii o amintire bunã, mai cu seamã pentru politica lui fatã de Bisericã. El s-a silit într-adevãr a readuce pacea în sânul Bisericii dezbinate. La al Vl-lea Sinod ecumenic, 680-681, mo-nothelismul fu înlãturat si ortodoxia restabilitã. Motivele politice furã hotãrâtoare în aceastã privintã. Provinciile monofisite erau definitiv pierdute si pãstrarea Edictului ele uniune nu mai avea nici un rost acum. Pe de altã parte, în luptele sale împotriva uzurpatorilor din Italia, imperiul aflase în papa Vitalian (657-672) un sprijinitor sincer. Pentru ca Italia si Roma sã fie strâns legate de imperiu, trebuiau sã fie luate în seamã cerintele teologiei romane. Amintirea marelui Sergios si a altor cãpetenii ale Uniunii fu condamnatã.

Constantin al IV-lea muri, încã tânãr, în septembrie 685.

5. lustinian al II-lea

Tronul fu ocupat de fiul sãu, în vârstã de 16 ani pe atunci, lustinian al II-lea (685-695; 705-711), cel din urmã din marea dinastie a lui Heraklios si cel mai rãu înzestrat pentru greaua misiune de a conduce impe-

alt scop decât sã asigure tronul fiului sãu lustinian II, asa cum o afirmã Michael Syrus. Intentia împãratului a fost, astfel, sã-i asigure succesiunea urmasului sãu legitim, în locul fratilor asociati. Mai departe, Dolger aratã, împotriva pãrerii lui Ostrogorsky, cã asociatul la tron (Mitregeni) nu avea titlul de autokrator. Pânã în veacul al Xl-lea, cum a arãtat si Heisenberg, „autokrator a fost întotdeauna numai unul", si anume împãratul principal. Asociatul putea primi de la împãrat acest titlu, cum s-a întâmplat cu An-dronic al II-lea (în 1272, când a fost ridicat de tatãl sãu la rang de asociat, Mitkaiser). \

79

NICOLAE BANESCU

riul. lustinian al II-lea a fost un adevãrat monstru. El îngrozi lumea prin atrocitãtile sale.

Biruinta lui Constantin al IV-lea asupra arabilor adusese linistea în Orient. Tulburãrile ce urmaserã în califat dupã moartea lui Moawija înlãturau si mai mult nelinistea din partea arabilor. Abd al Malik, care venise la califat în anul în care lustinian al II-lea luase mostenirea tatãlui sãu, pentru a-si consolida tronul, reînnoi pacea cu Bizantul. Tratatul încheiat era foarte favorabil bizantinilor: el aducea o urcare a sumei la care se obligaserã fatã de Constantin al IV-lea arabii, si acestia întelegeau a împãrti cu imperiul veniturile ce se scoteau din Cypru, din Armenia si Iberia (condomi-nium financiar).

Linistea din Rãsãrit îi îngãdui lui lustinian al II-lea sã-si întoarcã atentia cãtre Balcani, în 688, el întreprinse o mare expeditie în Macedonia. Triburile slave din acele pãrti furã supuse în parte cu armele, altele se supuserã de bunã voie si recunoscurã suzeranitatea bizantinã. O parte dintre triburi furã strãmutate din locurile lor în regiunile pustiite de arabi ale Bithyniei, în thema Opsikion si colonizati ca soldati. Theophanes vorbeste de 30.000 de slavi, cifrã exageratã, desigur, dar în tot cazul, au fost în mare numãr.

Sistemul acesta îl aplicã lustinian al II-lea si mardai-tilor, populatia rãzboinicã din regiunea Muntelui Ama-nos, care fãcuse mari servicii Bizantului în luptele cu arabii. Ei au fost ridicati de acolo si colonizati ca marinari la Attalia (în Pamphylia), în Peloponez si insula Ke-phalenia, precum si în portul epirot Nikopolis. Theophanes socoteste acest fapt „ciuntirea" puterii bizantine.

80
De asemenea, împãratul a asezat locuitorii din Cypru la Kyzikos, care, în timpul asediului Constanti-nopolului, suferise mult si avea nevoie de marinari experimentati. Aceste colonizãri de soldati întãreau, desigur, puterea militarã a imperiului acolo uncie ea fusese redusã prin invazii. Aceastã strâmtoare atingea interesele arabilor, si lustinian al II-lea intrã în conflict cu ei. în 692, se ajunse la lupta de la Sebastopolis, pe tãrmul oriental al Pontului Euxin (în Armenia secunda), în care armata imperiului suferi o mare înfrângere, din cauza trãdãrii slavilor încorporati de curând. Armenia bizantinã cãzu din nou în stãpânirea arabilor, împãratul se rãzbunã executându-i pe slavii din Bithynia pentru trãdarea conationalilor lor.

Pecetea acelui ocico tucâTcov TCQV âv8poc7r65cov TCQV ZKXa66cov tfiq Bvrh)vcov ETiccpxicxq este datatã ele Pancenko în 650, de Ostro-gorsky mai exact, în 694/695. Charanis crezuse cã lustinian al Il-lea, dupã dezertarea slavilor în lupta de la Sebastopolis cu arabii, i-a exterminat pe slavii colonizati în Bithynia, luând în serios exagerarea lui Theophanes. Dar acesta chiar, dupã cum dovedeste Maricq, spune cã lustinian a ucis femeile si copiii lor, pe slavii rãmasi dintre cei recrutati si dusi la luptã (au fost 30.000, din care 20.000 au trecut la dusman, dupã spusa lui Theophanes). Theophanes spune cã din slavii colonizati în Bithynia, împãratul alese si înrola ca soldati 30.000 si, înarmându-i, le dãdu comandant pe Nebuion si rupse pacea cu arabii, în lupta ce avu loc la Sebastopolis (692), arabii îl convinserã pe strategul slavilor sã fugã la ei cu 20.000 de soldati, provocând înfrângerea bizantinilor, lustinian al Il-lea se rãzbunã (v. ce zice Diehl, Brehier si Charanis, contrazisi de Maricq). în adevãr, fraza lui Theophanes (ed. de Boor, p. 365) sunã astfel: IOTE 'lowmviccvoc; âveîXe TO TO\>TO>V L7KatdA,Lip.a cw ytîvai^i Kai lEKvoiq („atunci lustinian îi masacra pe cei rãmasi dintre acestia, cu femeile si copiii").

81

NICOLAF. BANESCU

Exista, deci, în Bithynia un functionar însãrcinat a-i administra pe slavii colonizati în aceastã provincie.

Sebastopolis, unde a fost învinsã la 692 armata lui lustinian al II-lea de arabi, e cetatea de pe coasta orientalã a Pontului Euxin, vechea Dioscurias. Mai sus de ea venea altã fortãreatã: (Pityous)48.

Geografia armeanã atribuitã lui Moise de Khorene'211 aratã cã bulgarii au locuit pe Cuban si ei au fugit de la Cuban la Dunãre, când Asparucb era seful lor, nu Kuvrat49.

In epoca acestei domnii se constatã o completare a organizãrii themelor, începutã, cum am vãzut, de He-raklios si continuatã de urrr\asii sãi. Izvoarele bizantine pomenesc în a doua jumãtate a secolului al VII-lea de theme, ceea ce aratã cã organizarea se introdusese bine. Un document din 17 februarie 687 numeste, lângã cele douã Exarchate, cinci theme ai cãror reprezentanti au participat la consiliul imperial: thema europeanã Thracia si cele din Asia Micã: Opsikion, Ana-tolikon, Armeniakon si cea maritimã Karabisianoi.

Thracia fusese creatã, împotriva bulgarilor, de Constantin al IV-lea. lustinian al II-lea a mai creat, pânã la 695, o themã nouã, care cuprindea regiunea Greciei:

48 A. Maricq, Notes sur Ies Slaues dans le Peloponnese et en Bit-hynie, et sur l'emploi de „slave" comme appellatif, „Byzantion", XXII (1952), p. 337-355.

w E. Maricq, ort. cit., I, reproduce pasajele respective ale geografului armean.

Asupra numelui sub care apare Kuvrat, Kurt, Kubersi legãtura ce ar avea cu numele Croatilor, v. art. cit. al lui Maricq, I.

82
Hellas. Celelalte regiuni din Balcani rãmaserã în cadrul vechii Prefecturi de Illyricum, care aveau, în urma pãtrunderii slavilor, o existentã mai mult nominalã.

Arabii erau condusi de califul Abdelmalek (Ab-del-Malek, Abd al-Malik).

Dupã o expeditie împotriva arabilor, în Armenia, acestia înnoiserã pacea cu bizantinii, plãtind-o cu o urcare a tributului si cu o egalã împãrtire a stãpânirii (condominium) în Armenia, în Iberia si Cypru, unde ambele puteri trebuiau sã administreze deopotrivã. Dar strãmutarea mardaitilor1221 din Liban, cea mai bunã barierã pentru imperiu în fata arabilor, fu o mare gresealã a acestui împãrat. El se obligã a lua din vecinãtatea dusmanilor sãi aceastã populatie viteazã si o strãmutã în Asia Micã si în Thracia, în numãr de 12.000, dupã mãrturisirea lui Theophanes, care vede în aceastã mãsurã nechibzuitã o adevãratã „ciuntire a puterii bizantine": Tf|v 'PcofiaiKiiv 5t>vaaTeiav otKpcoTnpuxaaq50. De atunci, imperiul avu a suferi toate nenorocirile din partea arabilor, în locurile acestea, pânã la Armenia IV, lipsite de un sprijin atât de pretios: TtdcvSeivcc KCCKOC 7te7tovi3ev ft TPconavia urce iâv 'Apcx6cov nexpi Toi) vov (Theophanes).

Mai fericit fu lustinian al II-lea în expeditia sa împotriva slavilor. Cei din regiunea Strymonului ajunseserã foarte primejdiosi pentru aprovizionarea capitalei, clin pricina pirateriei ce o exercitau asupra Mãrii Egee. lustinian porni asupra lor si ajunse, biruitor,

50 Theophanes, ed. Bonn, p. 555. Faptul e amintit si de cronica lui Michael Syrianul (v. trad. lui Ed. Dulaurier, p. 58).

83
pânã la Thessalonic. Rezultatul obtinut fu atât de mare, încât lustinian putu sã aplice cu toatã rigoarea una dintre mãsurile obisnuite împotriva învinsilor, strãmutarea în masã din locurile în care se aflau. Ei furã asezati anume în tinuturile Hellespontului, în thema Opsikion, dincolo de mare. 30.000 dintr-însii furã înrolati în armatã si ei pricinuirã, prin trãdarea lor51, înfrângerea pe care o suferi lustinian de la arabi (cu care rupsese pacea în mod imprudent), în 692, la Sebasto-polis, în Armenia Secunda. Urmarea acestei înfrângeri fu cãderea din nou a Armeniei în mâinile arabilor.

Pentru a desãvârsi opera sinoadelor al V-lea si al Vl-lea, lustinian al II-lea convocã un Sinod la Con-stantinopol, în 692. El se tinu în sala cu cupolã, de aceea fu numit in Trullo; sd mai numeste Quinisex-tum. Papa Sergius refuzã sã semneze actele.

Neizbânda aceasta, cheltuielile nebune pe care le reclama mania de a clãdi a lui lustinian al II-lea si care pricinuiau o mare împovãrare financiarã, unite cu violente si cruzimi, fãcurã ca ura împotriva domniei lui lustinian al II-lea sã ajungã la extrem. Când, în 695, Leontios, un general, se rãzvrãti împotriva împãratului, locuitorii si clerul se unirã cu dânsul. Multimea din Constantinopol îi mãcelãri pe favoritii lui lustinian si îl proclamã împãrat pe Leontios. lustinian1231 fu surghiunit la Cherson, dupã ce i se tãie nasul.