Nicolae bãnescu

Printre însotitorii lui Illos, în acea zi de triumf, se gãsea si un om cu multã reputatie printre contemporani, egipteanul Pamprepios din Panopolis, în Thebaida, întrunind în persoana sa calitatea de gramatic, poet si filosof. Dupã ce predase literele la Panopolis, apoi la Alexandria, el se dusese la Atena, unde studiase filosofia la scoala neoplatonismului mistic a celebrului Proclus. Atenienii 1-au considerat cel mai eminent dintre discipolii divinului maestru.

Hodgkin ne-a schitat în câteva pagini cariera acestui interesant tip al pãgânismului388. Dar un studiu excelent asupra lui, de o informatie impresionantã, pe care n-a avut-o savantul englez, ne-a dat Henri Gregoire389. Acest studiu, atât de sugestiv, probeazã

Kd'âiepoî,'

387 loan de Antiochia:ev Tt? Katã Tapaov Lf ap. Hodgkin, III, p. 53, n. 1.

388 P. 53 si urm.

389 H. Gregoire, Au câmp d'un Wallenstein byzantin. La vie et Ies vers de Pamprepios aventurier paien, în „Bulletin de l'Association Guillaume Bude", nr. 24 din iulie 1929, pp. 22-38.

325

NICOLAE BANESCU

cooperatia elenilor pãgâni, atrasi de Pamprepios, la revolta lui Illos, cu speranta de a revedea, multumitã omului de încredere al acestuia, „zilele lui Libanios si Iulian". Pamprepios îsi asimila artele secrete ale magiei, ale profetiei si theurgiei. El cuceri mâna unei ateniene si o catedrã de filologie390, având un mare protector în arhontele Theagenes, adevãratul „Mecena" al Universitãtii ateniene. Arhontele era însã un mare înfumurat si pretindea de la protejatii sãi o adu-latie permanentã, neadmitând nici o independentã. El avu cu Pamprepios un „conflict de amor propriu" -cum îl caracterizeazã, învãtatul belgian - iar filosoful nostru demisiona si pãrãsi Atena, plecând la Constantinopol.

în acest oras plin de crestini, el nu fãcea un secret din pãgânismul credintei sale, ci în toatã libertatea si-1 manifesta391, încât duse la bãnuiala cã stie si alte lucruri „ale întelepciunii secrete", într-o împrejurare înregistratã de Suidas, dupã Damascius, Pamprepios îl cunoscu pe Illos, de care îsi legã apoi viata. Generalul, un iubitor de literaturã, aflându-se odatã cu oameni învãtati, dori sã audã vorbindu-se despre suflet. Multi dintre cei prezenti filosofarã, fiecare în felul sãu, asupra acestui delicat subiect, dar discutia a lãsat confuzie în spirite din pricina contradictiilor. Atunci Marsos, prieten intim al lui Illos, spuse cã Pamprepios, un sofist egiptean despre care se spun

390 Ibidem, p. 24.

391 Suidas, s, v., pasaj din Malchos: To '

iat; OVK L%ov vnoKpiaiv, SeiKvvfievov.

vrov Tg nappr\Giaq Jipo8r\)i(og

326

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

minuni, poate lãmuri fãrã gres chestiunea în discutie, si-1 aduse la Illos. Pamprepios a tinut cu mare elegantã despre suflet un discurs mult meditat. Fermecat de cele auzite, Illos 1-a proclamat „mai întelept decât toti profesorii din Constantinopol, prin îngrijitã lui vorbire fluentã392 si 1-a numit profesor, cu un mare salariu plãtit de Stat. El fu ridicat de atotputernicul sãu prieten la înalta functie de quaestor al palatului sacru. Creditul lui Pamprepios se întemeia pe prezicerile ce le fãcea ministrului protector.

Ca si dascãlul sãu Proclus, Pamprepios era un grec, deci un pãgân în credinta sa si invidiosii uneltirã a-1 compromite, arãtându-1 ca practicând magia si profetiile, neferindu-se a-i face lui Illos preziceri împotriva împãratului. Ei îl convinserã pe Zenon si Verina sã-1 exileze. Illos trimise dupã el si-1 luã în Isauria, fãcân-du-1 sfetnicul sãu, cãci era plin de întelepciune politicã (?ccd TJV jap noÃiriKfjg avvâaewq e/i^Aeog)393.

Dupã loan de Antiochia, disensiunea dintre Zenon si Illos a fost începutã de cel dintâi, împãratul cerând cu insistentã eliberarea fratelui sãu Longinus, închis de Illos de mai multi ani într-o fortãreatã din Isauria.

Ariadne ceru si ea stãruitor lui Zenon rechemarea mamei sale, dar împãratul îi spuse s-o cearã lui Illos. Acesta neînduplecându-se, Ariadne câstigã pe unul din garda scholarilor sã-1 asasineze, dar atentatorul nu reusi decât sã-1 rãneascã, tãindu-i o ureche. Illos ceru

392 Suidas, s.v.-. (pevaKia&eig "7/Uoug /iL/zLpi/iv?#fLvj7 Ao/tfflTepov avmv nâvucav eicpivs tâv naiSsvrâv KcovoTavrivov.

•TO Ibidem. ''''"'" ' ' • '

327
sã meargã în Orient spre a se reface si Zenon îl numeste magister militum per Orientem. Illos se instaleazã la Antiochia, urmat de credinciosul Pamprepios si de alti prieteni si aderenti. Era în 481-482. între el si suveran mocnea acum dusmãnia si un conflict era inevitabil. Dar înainte de a lua ofensiva, Illos cãutã sã-si creeze o partidã în imperiu. Pamprepios, prin abilitatea si relatiile sale, era omul care sã realizeze acest proiect. S-a negociat cu dusmanii Bizantului: în Orient cu persii, în Occident cu Odovakar. S-a cãutat a se atrage toti nemultumitii. Elenii sperau o reînviere a epocii lui Iulian, catolicii, rãsturnarea ereziei monofizite triumfãtoare a Edictului de unire al lui Zenon.

Pânã la începutul anului 484, împãratul, prins în ostilitãtile cu ostrogotii, nu putu lua nici o mãsurã, dar când avu mâinile mai libere, îi ceru lui Illos sã-1 libereze pe Longinus. La refuzul sãu, Zenon îl revocã din comandamentul Orientului, înlocuindu-1 cu loan Scitul, în acelasi timp, el îi expulza din Constantinopol pe prietenii rebelului, confiscându-le proprietãtile. Astfel se dezlãntui rãzboiul care tinu patru ani394.

Illos îl scoate din închisoare pe Marcian si-1 proclamã împãrat; se aliazã apoi cu Verina, pe care o aduce din fortãreata isauricã în care zãcea, si ea, în costum imperial, ca dispunând de coroanã, îl proclamã, la Tarsos, împãrat pe patriciul Leontios, ales de Illos. La 27 iunie 484, uzurpatorul intrã solemn în Antiochia395. Pamprepios e înãltat de acesta la însemnata demnitate de magister officiorum.

! Bury, I, pp. 395-396. ' Gregoire, st. cit., p. 29.

328

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

împotriva isaurienilor, Zenon îi mobilizeazã pe barbarii lui Theodoric Amalul, auxiliari rugi comandati de fiul lui Aspar, Ermenric. în bãtãlia care avu loc, isauriefiii sunt învinsi. Rebelul se închide atunci în fortãreata isauricã Cherreas (Cherris) împreunã cu aderentii sãi principali: Leontios, Marsos, Pamprepios, împãrãteasa Verina. Fortãreata sustinu un asediu eroic timp de patru ani si cãzu în cele din urmã prin trãdarea sotiei lui Trocundes, în 488. Ea s-a oferit împãratului în acest scop si, sub cuvânt cã aduce o propunere de iertare, se introduce în cetate si deschide portile dinaintea trupelor imperiale. Verina murise curând dupã începerea asediului. Marsos murise si el; Pamprepios pierise cu trei ani mai înainte, ucis din ordinul lui Illos, pentru trãdare. Textul unui horoscop anonim al lui Pamprepios, stabilit dupã loviturã, nu lasã nici o îndoialã în aceastã privintã396. Illos si Leontios furã decapitati si capetele lor trimise la Constantinopol, unde furã purtate în vârful unor prãjini în Hippodrom. Cu aceasta, seria revoltelor se încheie definitiv. Situatia grea în care 1-au pus pe împãrat, 1-a împiedicat sã intervinã în Africa în ajutorul crestinilor, prigoniti de fanatismul arianului Huneric.

396 H. Gregoire, an.cit., p. 31; cf. loan din Antiochia, ed. Carolus Muller, HG, voi. V, Paris, Firmin Didot, 1870, fragm. 214, pp. 27-28. [D. Pingree, Politicul Horoscopes from the Reign of Zeno, DOP, 30 (1976), pp. 133-150.]

329

NICOLAE BANESCU

b. Politica internã a lui Zenon. Reforme administrative. Noul formular al credintei (ffenotikori).

în politica internã, Zenon nu avea pregãtirea necesarã pentru a conduce Statul. Oamenii de care se înconjurase, în mare parte isaurieni, neavând nici ei vreo cunostintã de administratie, împãratul a fost nevoit a încredinta prefectura pretoriului, „marea masinã pentru procurarea banilor", cum o caracterizeazã E. Stein397, unui om priceput în afaceri. Asa se explicã îndelungata functiune a lui Sebastian în acest însemnat post, el fiind deosebit de dibaci în materie de finante, desi punea la mezat functiunile si guvernãmintele398. Zenon introduse însã în administratie unele inovatii care aveau sã rãmânã. El a creat noua demnitate aulicã de consul onorar sau ex-consul, ano VJKXTCOV, conferind astfel calitatea fictivã de consul persoanelor care nu exercitaserã de fapt consulatul. Acesti „fosti consuli" au format timp de secole o clasã de demnitari bizantini, care a supravietuit disparitiei consulatului propriu-zis. Rangul lor era inferior numai patriciatului. Cu timpul, s-a depreciat însã din ce în ce mai mult. în sarcina lor era întretinerea conductelor de apã ale capitalei.

Zenon a modificat apoi jurisdictia senatorialã. Când cei distinsi cu rangul de clarissimi si aproape toti spectabiles au pierdut dreptul de a lua loc în Senat, li s-a permis a rezida afarã din capitalã. Prefectul orasului nu mai avu asupra lor jurisdictia civilã si o nouã jurisdictie fu stabilitã de acum pentru senatorii vinovati

397 Hist. du Bas-Empire, t. II, p. 7.

398 MaJchos, p. 276: Kan^evcav, coanep e| atOpãq, ãnavta,

rai

ãnpcc'cov eâv ev Tt\ paaiÃâcog ccvÃfj 5ianpãTTLO"&cci

330
de un delict grav: Senatul din Constantinopol participã în largã mãsurã la jurisdictia asupra membrilor sãi. Stein a stabilit cã, la începutul secolului al V-lea, Consistoriul imperial, ale cãrui sedinte se numesc silentia, si Senatul, ale cãrui sedinte se cheamã con-ventus, se întrunesc într-o sedintã comunã, silentium et conuentus, consacratã uneori procesului unui membru al Senatului399.

Faptul cel mai însemnat al domniei lui Zenon, în ce priveste politica internã a fost încercarea de a restabili pacea în sânul Bisericii. Provinciile Orientului fuseserã pierdute pentru imperiu, prin politica religioasã a predecesorilor. sefii Bisericii simtiserã nevoia de a le readuce în sânul ei si a cãuta, prin urmare, o formulã împãciuitoare. Patriarhul Akakios propuse atunci o nouã formulare a credintei, pe placul monofizitilor. La îndemnul sãu, Zenon dãdu celebrul Edict de unire, 'EVGJTIKOV (482).' Scopul principal era de a nu jigni nici pe monofiziti, nici pe ortodocsi cu privire la unirea celor douã naturi ale lui Christos. Noul formular al credintei fu semnat, în timpul pãstoririi lui Akakios si a urmasului sãu Anastasios, de toti episcopii Orientului. Acest Henotikon plãcu mai cu seamã egiptenilor. Se expune în el, în mod exact, doctrina catolicã asupra întrupãrii, fãrã a adopta si fãrã a respinge termenii particulari sau opiniile sectelor vrãjmase. O anatemã solemnã se pronuntã împotriva lui Nestorios si a lui Eutyches, împotriva tuturor ereticilor care îl împart sau

399 Op. cit., p. 70 si urm.

*° Duchesne, Histoire ancienne de l'Eglise, t. III (1911), p. 500 si urm.

331
îl confundã pe Christos. Se hotãra cã Mântuitorul e de aceeasi naturã cu Tatãl, în natura Sa divinã, si de aceeasi naturã cu noi, în natura Sa de om. Se ocoleau însã expresiile „o naturã" si „douã naturi"400. Deciziile celui de al patrulea Sinod de la Chalkedon se eludarã si, astfel, aceastã nouã formulare a credintei putea strânge la un loc pe prietenii si pe dusmanii Sinodului al IV-lea. Patriarhii monofiziti de Alexandria si Antiochia au prilejul de a intra iarãsi în sânul Bisericii imperiului. Numai papa vechii Rome, Felix al III-lea, se desparte de ea. E cel dintâi act al schismei dintre Occident si Orient si, dupã câteva decenii, Bizantul va cãuta iarãsi apropierea de Roma.

c. Politica externã, începutul dezagregãrii stãpânirii romane din Apus. Luptele cu gotii. Odovakar si Theodoric. Regatul ostrogot. Fapte politice de o gravitate exceptionalã se întâmplã în aceastã domnie în jumãtatea de apus a imperiului.

Orestes, roman din Pannonia, fost în serviciul lui Attila, intrase în Italia si fusese înãltat la rangul de generalisim (magister militum). El merse asupra Ravennei, alungându-1 pe Nepos (impus de Leon I) la Salona si proclamându-1 augustus pe fiul sãu, Romulus (29 octombrie 475), zis Augustulus, din cauza tineretii sale.

Armata Italiei era în acest timp compusã din elemente barbare, recrutate din micile popoare de la Dunãre, eliberate de jugul hunilor si sfãrâmate de os-

*° Duchesne, Histoire ancienne de l'Eglise, t. III (1911), p. 500 si urm. , ,...... . ,-, , ,...., .,„,

332
trogoti: rãmãsitele skirilor, herurilor, turkilingilor, la care se adãugau rugii refugiati în Italia. Trupele barbare erau cantonate în Liguria, în câmpia fluviului P6, gãzduite de locuitori si hrãnite din magaziile Statului. Ele nu erau multumite de aceastã situatie, invidiau soarta federatilor ostrogoti, vizigoti, burgunzi, vandali, cãrora li se distribuiserã pãmânturi si care îsi pãstrau legile, sub autoritatea regelui de natiunea lor.

Nemultumirea era atâtatã de un ofiter, Odovakar (Odoacru), un skir, fiul vestitului Edecon, regele skirilor, consilierul favorit al lui Attila. Când poporul sãu fu nimicit de ostrogoti (pe la 470), el veni în Italia si luã serviciu în garda imperialã. Originea sa regalã îi dãdea o mare autoritate asupra armatei. Pe la mijlocul verii anului 476, trupele reclamarã lui Orestes o treime din pãmânturile Italiei. Cererea fu respinsã si îndatã izbucni revolta. Orestes se închide în Pavia, care e cuprinsã si arsã. El fugi la Piacenza, unde fu prins si decapitat (august 476). Fratele sãu Paul e ucis în Ravenna. Odovakar crutã pe tânãrul Romulus Augustulus, multumindu-se a-1 despuia de purpurã si a-i hotãrî ca resedintã, cu familia sa, vila lui Lucullus din Campania401, cu o pensie de 6000 aurei.

Armata barbarã îl alese pe Odovakar rege, nu al Italiei, ci rege al natiunilor, al mercenarilor refugiati în Italia. El îsi luã prenumele de Flavius, care apartinea dinastiei imperiale.

101 Hodgkin a propus identificarea acestei viile cu Castel dell'Ovo de la Neapole, pe vremea aceea întins si pe continent, cuprinzând o parte din cartierul modern Santa Lucia (Op. cit., III,

p. 173). ..,,.,.. ,,,... > ......-. , -•••<- . i

333

NICOLAE BÂNESCU

Evenimentele din 476 au fost de obicei socotite drept „cãderea Imperiului de Apus", expresie pe care Bury o considerã cu dreptate ca inexactã si nefericitã, cãci, dupã cum afirmã el, „nici un imperiu n-a cãzut în 476 si nu era un imperiu de Apus care sã cadã. Era numai un Imperiu roman, care uneori era guvernat de doi sau mai multi augustf. Situatia creatã în 476 a fost similarã celei a domniilor împãratilor ridicati de Ricimer. Apusul a ajuns în cele din urmã, cum s-a mai întâmplat temporar, sub unica suveranitate a împãratului din Orient.

Revolutia italianã din 476 a fost un eveniment însemnat, afirmã învãtatul englez, fiindcã reprezintã un stadiu important în procesul dezmembrãrii imperiului. „El apartine - adaugã Bury - aceluiasi catalog de date cronologice care cuprinde anul 418, când Honorius i-a asezat pe goti în Aquitania, si anul 435, când Valentinian a cedat tãrile Africii vandalilor, în 476 acelasi principiu al dezintegrãrii a fost întâia oarã aplicat Italiei. Asezarea germanilor de est ai lui Odovakar, cu consimtãmântul lui Zenon, începu procesul prin care pãmântul italian avea sã treacã în mâinile ostrogotilor si longobarzilor, ale francilor si normanzilor"402.

Odovakar s-a dovedit un cârmuitor inteligent. El si-a dat seama cã fortele sale militare (vreo 15.000 de oameni) nu-i puteau da autoritatea de a stãpâni aristocratia italianã si relatiile cu strãinii. De aceea, cãutã sã trãiascã în bunã întelegere cu vecinii. El distribui a

im Op. cit., pp. 408-409.

334
treia parte a pãmânturilor italiene (.tertia) soldatilor sãi, ceea ce refuzase guvernul imperial; dar numãrul proprietãtilor ce puteau fi împãrtite în toatã Italia era considerabil si multe rãmãseserã nedistribuite. O treime a veniturilor financiare a fost atunci încasatã în naturã pentru cheltuielile militare, probabil, cum so-coate Stein, pentru acordarea unei solde anuale soldatilor (donativum).

Fatã de Senat avu o atitudine binevoitoare. El îi restitui puterile monetare de odinioarã si, din ordinul Senatului, s-au bãtut atunci monede de aramã curatã. Odovakar dãdu de asemenea celui mai vechi ex-con-sul, numit prior sau caput senatus, anumite atributii, desfãcute în parte din prefectura urbanã403. Stein vede în aceastã mãsurã intentia de a-1 reînvia pe princeps senatus al Romei republicane, voind, poate, a face din Senat un sprijin al stãpânirii sale, împãrtind cu el mostenirea puterii imperiale a Occidentului si sã facã oarecum autoritatea sa legitimã. El trimisese, la sfârsitul anului 476, o ambasadã la Constantinopol, ca sã ducã acolo insigniile imperiale, declarând cã, în împrejurãrile de fatã, un singur împãrat e de ajuns pentru Occident si Orient si sã cearã lui Zenon sã-1 numeascã pe Odovakar patrikios si sã-i încredinteze guvernarea Italiei404. La Curtea din Constantinopol se afla atunci si o solie a lui lulius Nepos, venitã din Dalmatia ca sã cearã sã-1 ajute pentru restaurarea sa. Verina, înruditã cu el, sprijinea aceastã cerere. Zenon fu însã prudent. El nu-i acordã nici un sprijin efectiv,

403 E. Stein, Histoire du Bas-Empire, II, p. 44.

404 Malchos, p. 235.

335
dar spuse ambasadei lui Odovakar cã împãrat al Occidentului era Nepos si seful ei de la acesta trebuie sã cearã titlul de patrikios. Dar, în scrisoarea ce-i trimise, Zenon îl numeste patrikio^.

în 479 pozitia lui Odovakar se întãrise. El nu se întelesese cu Nepos; Verina fusese închisã si Illos era puternic la Curte. Zenon se decise deci a recunoaste lui Odovakar anumite prerogative imperiale, mai ales dreptul de a numi functionarii. De la 480 înainte, barbarul numi un consul care fu recunoscut si în Orient406. Odovakar a tinut seamã de principiul în virtutea cãruia baterea monedelor de aur era rezervatã împãratului.

Nepos dispãru în curând, asasinat în primãvara a-nului 480 de doi din oamenii sãi, care uzurparã stãpânirea Dalmatiei.

Apãrarea Italiei a fost asiguratã. Dacã pierduse Proventa meridionalã cu Arles si Marsilia, cedatã lui Eurik al vizigotilor, Odovakar încheie cu Genseric al vandalilor un tratat favorabil, prin care acesta îi lãsa, în schimbul unui tribut, Sicilia, afarã de fortãreata Lilybea. Aprovizionarea Romei era, prin aceasta, în sigurantã. El reusi a recupera si Dalmatia, executând pe asasinii lui Nepos si fãcu o campanie împotriva rugilor din Noricum, care furã aproape exterminati. Regele lor, Feva (s. Feletheus) fu luat captiv si executat. Aceasta contribui la cãderea lui Odovakar, cãci Frederic, fiul lui Feva, fugi în Moesia inferior la ruda sa, Theodoric, si-1 atâtã împotriva aceluia.

405 406

Ibidem, p. 236.

E. Stein, op. cit., p. 47.

336
Ostrogotii se revãrsau neîncetat din locuintele lor din Pannonia si erau din nou un pericol pentru imperiu. Un got, pânã atunci în serviciul imperiului, Theodoric, fiul lui Triarius, supranumit Strabo (Sasiul), pustia Thracia, la sfârsitul domniei lui Leon I. Acesta îi dãdu cantonamente, o pensie anualã si postul de magister militum in praesenti, cu titlul de rege al gotilor. Pentru a se apãra împotriva gotilor, Zenon a cãutat sã punã în conflict pe cei doi Theodoric. El trimise pe Theodoric Amalul împotriva lui Strabo. Acesta stiu însã a-1 convinge cã face jocul romanilor, care urmãresc distrugerea lor. Amalul se împacã atunci cu el si amândoi trimit ambasadori la Bizant. Strabo cerea sã i se îndeplineascã cele stabilite cu Leon I, Amalul pretindea concesia unui teritoriu pentru poporul sãu si grâu pentru armata sa pânã la epoca recoltei, avertizând cã, dacã cererea sa nu va fi satisfãcutã, el nu-i va putea opri pe ai sãi de la jafuri. Zenon încearcã a atrage pe Theodoric Amalul de partea sa, fãgãduindu-i 1.000 de livre de aur si 40.000 livre de argint si, deosebit, un venit anual de 10.000 nomisma-ta si mâna unei fiice a lui Olybrius si a Placidiei sau a altei nobile din oras, dacã va face rãzboi omonimului sãu407. Dar promisiunile n-au folosit si Theodoric devasta pãrtile Thraciei din vecinãtatea muntelui Rodope. împãratul se întoarce atunci iarãsi spre Strabo si încheie cu el un acord. Amalul, nemultumit de aceastã

407 Malchos, pp. 240-241. [A. Karamaloude, Ol CTTTJV ;roAm?aj TOV Zfivcovog nerã TT)V nrcbar] rov SVTIKOV 'PcofiaiKov Kpâmvt... (476-481), „Symmeikta", 6(1985), pp-73-90.]

337
atitudine fatã de adversarul sãu, se strecurã prin Rodope în Macedonia si se opri în fata Thessalo-nicului, unde îl ajunse un ambasador al lui Zenon, cu propuneri de tratative. El ceru un plenipotentiar si împãratul îl trimise pe Adamantios, spre a oferi gotilor un teritoriu în Pautalia (Kiistendil) si 2.000 de livre aur pentru acel an. Theodoric trimise mesaj lui Sidimund, un ostrogot fost în serviciul lui Leon si care trãia la proprietatea sa lângã Dyrrachion, îndemnându-1 a pune mâna pe cetate. Acesta izbuti a evacua orasul, în acest timp Theodoric avu întrevederea cu Adamantios lângã Dyrrachion. Ambasadorul bizantin îi fãcu imputãri pentru purtarea sa si-i atrase atentia asupra pericolului la care se expune, înconjurat cum este din toate pãrtile de forte romane, sfãtuindu-1 la o atitudine prietenoasã fatã de împãrat, pãrãsind Epirul si orasele acestei regiuni si mergând în Dardania, unde se aflã un mare teritoriu, cu pãmânt bogat, suficient pentru întretinerea armatei sale. Theodoric, pretextând oboseala trupelor, ceru sã petreacã iarna la Dyrrachion si sã plece în Dardania în primãvarã, dând ostateci si declarându-se gata a face rãzboi lui Strabo si a-1 restaura în Dalmatia pe Nepos. Adamantios plecã sã-1 consulte pe Zenon pentru toate acestea si, între timp, Sabinianus, care comanda Illyricum, repurta o victorie asupra unei pãrti din armata lui Theodoric. El exagera victoria sa, trimitând vorbã împãratului sã nu încheie acordul408. Sabinian îi tinu pe goti în frâu în Epir, timp de un an si jumãtate; din nefericire, el fu asasinat de un sef ingrat, în 481.

Malchos, pp. 245-258.

338

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

Cu prilejul revoltei lui Marcian, celãlalt Theodoric se apropie de Constantinopol, simulând cã vrea sã-1 ajute pe împãrat si, intrând din nou în conflict cu imperiul409, Zenon îi aduce împotriva lui pe bulgari, care sunt însã bãtuti (481).

Moartea neasteptatã a lui Strabo schimbã iarãsi situatia. El coborâse cu sotia, cu fiul sãu Recitach si cu 30.000 de goti spre Grecia; dar pe Via Egnatia, Ia locul numit Staulul lui Diomede, într-o dimineatã, calul sãu îl aruncã într-o lance pusã cu vârful în sus, lângã cort. Accidentul i-a fost fatal (481)""°. Aceastã întâmplare îl apropie din nou pe Zenon de Theodoric, fiul lui Thiudimer. în 482, acesta prãda Macedonia si Thessalia si ocupa Larissa. împãratul se hotãrî a face cu el o nouã întelegere. El dãdu ostrogotilor pãrti din Moesia si Dacia Ripensis, iar apoi (484) fu numit ma-gister militum in praesenti (483); Theodoric fu ridicat la rangul de consul si-1 asistã pe împãrat împotriva rebelului Illos.

Dar o nouã rupturã avu loc, iar Theodoric devasta Thracia (486) si se îndreptã cãtre Constantinopol (487). Regiuni fu ocupat, Melantias, de asemenea si capitala, amenintatã. Apoi, la interventia surorii sale, care se afla în Constantinopol, se retrase în Moesia, la Novae, pe care avea sã-1 pãrãseascã pentru totdeauna, cãci, în 488, la apelul poporului sãu, care suferea de foame si cerea alte cantonamente, barbaria se trezi în el si se decise brusc a-si aduna o armatã si a porni

409 Ibidem, pp. 258-259.

410 Fiul sãu, care luã conducerea, sãvârsind prãdãciuni, cãzu, la rândul sãu, ucis de celãlalt Theodoric, trei ani mai în urmã.

339

NICOLAE BANESCU

asupra Constantinopolului, prãdând totul în calea sa. O idee trecu atunci prin mintea lui Zenon sau a sfetnicilor sãi: cã 1-ar putea pedepsi pe Odovakar si elibera provinciile illyrice de amenintarea ostrogotilor, dând lui Theodoric însãrcinarea de a-1 înlãtura pe guvernatorul Italiei. O întrevedere avu loc cu împãratul, o conventie se încheie si Theodoric obtinu concesia „tãrii Hesperiei". Zenon era bucuros a se scãpa de un barbar greu de îmblânzit; el îsi rezerva drepturile teoretice ale suveranitãtii imperiului4".

Reputatia lui Theodoric si natura expeditiei trezirã o înflãcãrare generalã. Toti alergarã sub steagurile sale. Aventurierul ducea cu sine nu numai armata, ci tot poporul ostrogot, împreunã cu resturile rugilor lui Frederic. Marsul sãu trebuie privit, dupã expresia lui Gibbon, ca emigratia unui întreg popor, cu femeile, copiii, bãtrânii si averea lor. Cele douã mii de care pierdute într-o singurã actiune rãzboinicã dau o idee despre bagajele ce urmau armata ostrogotilor în aceastã campanie a Italiei412.