Nicolae bãnescu

în Asia, teritoriul imens de la Marea Neagrã pânã în Egipt era pus sub autoritatea unui singur magister militum per Orientem. lustinian desfãcu în douã acest vast comandament: Armeniile si Pontul alcâtuirã un comandament nou, peste care se afla un magister militum Armeniae. în Africa se pusese de asemeni un magister militum, Italia si Spania cucerite de asemenea avurã pe ai lor.

Astfel 9 sau si 10 generali, analogi generalilor nostri de corp de armatã, îsi împãrteau puterile militare ale Bizantului, asigurând, fiecare în circumscriptia sa, apãrarea.

Dar pentru apãrarea imediatã a frontierei, acesti mari sefi, nu ajungeau. In aceastã privintã, lustinian reorganiza o institutie militarã a vechiului imperiu: de-a lungul Hmes-ului, el organizã teritorii militare, comandate de duci, cu rangul de spectabiles, si apãrate de trupe speciale, „soldatii de frontierã", limitanei.

De la mijlocul veacului al III-lea, paza hotarelor se încredintase unor trupe speciale, soldati si coloni în acelasi timp, cãrora li se dãdeau pãmânturi în apropierea frontierei, iar ei trebuiau sã si le cultive si totodatã sã le apere. lustinian reorganiza aceastã armatã teritorialã. El însusi schitã planul dupã care se fãcu aceastã reorganizare în Africa, în rescriptul adresat în aceastã împrejurare lui Belisarie se arãta care era rolul si conditia acestor soldati. Oamenii, recrutati dintre

551
provincialii de la granitã mai ales, primeau pãmânturi probabil scutite de impozit; pe lângã aceasta, ei primeau si o soldã, în schimb, ei trebuiau, pe timp de pace, sã cultive aceste pãmânturi si sã supravegheze cãile care duceau dincolo de limes, pentru a împiedica orice relatii comerciale neautorizate între barbari si imperiu, în caz de tulburare la granitã, ei trebuiau sã ia armele si sã sarã în apãrare, în nici un caz nu puteau pãrãsi limesul unde erau asezati, perpetuitatea serviciului militar era conditia formalã a dreptului lor de proprietate. Erau autorizati a se cãsãtori si familia lor locuia cu dânsii în acele castella unde cantonau. Supusi autoritãtii ducilor, grupati în regimente comandate de tribuni, soldatii acestia cultivatori erau împãrtiti în garnizoane mai mult sau mai putin tari, în orasele întãrite si fronturile frontierei. Pentru a face fatã menirii lor, ofiterii trebuiau sã-i instruiascã adesea251. Prin aceste mãsuri, lustinian spera sã asigure, fãrã concursul armatei regulate, apãrarea granitelor. El completã opera restaurând o institutie militarã a Romei, aceea care, sub numele de foederati sau gentiles, încorpora în armata imperialã popoarele barbare (gentes) cantonate în apropierea imediatã a frontierei, în schimbul unui ajutor anual (annona) vãrsat în mâinile sefilor, uneori în schimbul unor teritorii cedate din pãmântul roman, aceste triburi se legau a deveni servitorii Bizantului si a pune contingentele lor la dispozitia autoritãtii imperiale. La cererea împãratului, ei veneau, sub ordinele sefilor nationali, sã se punã sub

251 Ibidem, pp. 226-227. 552
comanda ducelui vecin cu dânsii si concurau cu limi-tanei la apãrarea teritoriului roman25-. Auxiliari preti-osi, prin cunoasterea locurilor, prin bravura lor, ei ajungeau adesea primejdiosi prin indisciplina, lipsa de credintã si cupiditatea lor233.

în aceste mari fâsii de teritorii militare, rolul principal pe care-1 aveau limitanei era de a ocupa si apãra cetãtile situate de-a lungul limes-ului. Pentru a apãra monarhia, lustinian se sili sã ridice pe toate frontierele o linie continuã de fortãrete. El realizã, în aceastã privintã, o operã care pare o minune; reconstitui, întãrin-du-1, admirabilul sistem defensiv creat odinioarã de Roma, acoperi toate provinciile de o retea de castella. Azi, când se vãd ruinele acestor numeroase si puternice citadele, risipite pe toatã întinderea vechiului imperiu bizantin, impresia este de uimire, iar în fata acestei opere colosale prin care, dupã expresia lui Prokopios, lustinian a „mântuit monarhia", întelegi admiratia exprimatã de istoricul veacului al Vl-lea.

Sistemul era urmãtorul: de-a lungul limes-ului, o serie de orase fortificate, legate între ele printr-o linie de posturi - castella, (ppovpia, destul de apropiate unele de altele, solid construite, prevãzute cu apã si alimente si ocupate de garnizoane mici. Scopul lor era îndoit: pe deoparte, ele trebuiau sã închidã frontiera si sã supravegheze apropierea dusmanului, iar pe de altã parte sã serveascã drept bazã de operatii coloanelor expeditionare trimise pentru a prãda teritoriul inamic.

252 Mommsen, Das romische Militãrwesen seit Diocletian, în idem, Historische Schriften, voi. III, Bd, p. 206 si urm.

253 Justinien, pp. 227-228.

553
Dar aceastã linie nu era totdeauna o barierã de netrecut pentru dusman. De aceea, în spatele ei, la o oarecare distantã, se desfãsura o a doua linie de citadele, mai însemnate si mai distantate unele de altele. Ele erau de obicei orase mari, cu garnizoane puternice, care serveau de sprijin celor dintâi; în acelasi timp ele ofereau azil populatiilor din câmpie, în caz de invazie. Aceasta a fost întotdeauna preocuparea generalilor bizantini: asigurarea unui adãpost populatiei lipsite de apãrare a provinciilor. Trecãtorile însemnate, defileuri-le erau pãzite de redute si transformate, dupã expresia bizantinã, în clisuri; pe coline se înãltau turnuri de observatie de unde se vestea apropierea dusmanului; în sfârsit, cãi strategice se deschideau înãuntrul tãrii pentru a pune în comunicatie fortãretele si a face apãrarea mai usoarã. Astfel toatã tara se acoperise de cetãti si întãriri254.

Desigur cã aceste cetãti si forturi se deosebeau, dupã însemnãtatea lor, în privinta lucrãrilor de apãrare ce le cuprindeau. Pe când marile cetãti, acelea de la hotarele asiatice mai ales, aveau trei linii de apãrare -un zid de centurã înalt de douã etaje si flancat de turnuri puternice cu creneluri, un alt zid înaintea acestuia si un sant larg si adânc, mãrginit de un parapet de pãmânt - fortãretele mai mici si redutele erau construite dupã un sistem mai simplu, cu douã sau cu o singurã linie de apãrare. Dar în toate gãseau aplicatie unele principii comune ale fortificatiei bizantine. Trebuia de exemplu ca zidul sã fie foarte înalt si gros: înalt

Ibidem, 234-238.

554

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

pentru a împiedica escaladarea si a asigura apãrãtorilor dominatia asupra miscãrilor inamicului, gros pentru a rezista loviturilor aplicate de masinile de rãzboi. Zidul avea 10, 12 si chiar 18 metri înãltime, grosimea era de aproape 4 metri. Turnuri multe si dese trebuiau sã acopere cu folos spatiile intermediare si unele dintre ele, izolate de restul sistemului defensiv, erau adevãrate forturi, unde se concentra rezistenta supremã. santul trebuia sã fie foarte adânc, pentru a-i asigura pe apãrãtori împotriva minelor din partea dusmanilor. Cetatea trebuia sã fie apoi bine înzestratã cu provizii si apã. De aceea se construiau într-însa o multime ele magazii de aprovizionare si multe cisterne si apeducte, în fiecare cetate era apoi un arsenal public si corpuri special organizate pentru manevrarea masinilor de rãzboi.

Astfel era, în trãsãturile sale generale, sistemul fortificatiei bizantine în veacul al Vl-lea, asa cum ne apare în Africa si în alte cetãti însemnate ale Orientului. Se poate vedea prin urmare ce sfortare uriasã s-a fãcut, prin vointa lui lustinian, pe toate frontierele imperiului si se poate lesne ghici câtã cheltuialã de lucru si de bani, ce repede si energicã activitate s-a desfãsurat în acesti câtiva ani pentru aceastã întreprindere colosalã.

Nu putem enumera, dupã Prokopios, numeroasele lucrãri de fortificatie fãcute din nou sau restaurate de lustinian. E de ajuns sã fie schitate trãsãturile principale ale operei. Pe frontiera de nord, de la îmbucãturile Savei pânã la Gurile Dunãrii, mai mult de 80 de castella furã construite ori reparate, printre care citãm: Singidunum (Belgrad), Octavum, Viminacium, Novae,

555
Ratiaria, Augusta, Securisca, Durostorum, Troesmis, iar pe tãrmul stâng, puternicul cap de pod Lederata255. Acestea erau, în cea mai mare parte, vechi citadele romane pe care împãratul le puse în stare de apãrare. Dar originalitatea operei lui se vede în mãsurile luate pentru a asigura, în spatele acestei prime linii, protectia teritoriului bizantin, în Dacia, în Dardania, în Moe-sia, mai la miazãzi în Macedonia, în Epir, în Thracia sute de castella se ridicarã, formând o a doua si a treia linie de apãrare. Numai în Dardania, provincia de origine a lui lustinian, opt castele noi au fost construite si 61 restaurate256. Scupi, lângã satul în care el se nãscuse, începu o nouã erã în istoria sa sub numele lusti-niana prima.K1 împodobitã cu constructii frumoase,

255 Aed., IV, 5-6. [Competentã si foarte utilã identificare si raportare a acestor toponime la denumirile lor actuale în H. Mi-hãescu, La langue latine dans le Sud-est de l'Europe, Bucuresti-Paris, 1978, lucrare mai completã decât editia ei româneascã, apãrutã la Bucuresti, în 1960.]

256 Ibid., IV, 8.

257 [Creatã pentru prefectura Illyricum, ale cãrei centre mai importante fuseserã pânã atunci Sirmium (azi Sremska Mitrovica) si Thessalonic, arhiepiscopia de Justiniana Prima a apãrut prin novella a Xl-a din 14 aprilie 535, ale cãrei prevederi au fost reluate pe scurt si în nuvella CXXXI din 18 martie 545. Ea se aflã în apropiere de Tauresium, localitatea natalã a lui lustinian. Unii învãtati au identificat-o cu Scupi, actualul Skopje, opinie pe care o vedem împãrtãsitã si de N. Bãnescu, altii cu Lychnidus, devenit ulterior Achris (azi Ohrida), sediul cunoscutei arhiepiscopii autocefale care în toatã perioada medievalã a purtat titlul fostei lustiniana Prima. Arheologii iugoslavi sustin cã lustiniana Prima se afla pe locul actualului Caricin Grad, situat la 40 km de Naissus (azi Nis), spre sud-vest (V.R. Petkovic, Lesfouilles de Tsaritchin Grad, „Cahiers Archeologiques (Paris), III, 1948, p. 40-

556

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

ea fu ridicatã la înalta demnitate de metropolã eclesi-asticã a Illyricului. Ulpiana (azi Lipljan) fu de asemenea înfrumusetatã si luã numele de lustiniana secunda, în mijlocul peninsulei, Sardica si Naissus furã restaurate solid. Chiar pe coastele arhipelagului si ale Mãrii Marmara se construirã fortificatii. Heracleea fu apãratã, la Raedestos clãdi o puternicã cetate si construi din nou zidurile ce protejau Chersonesul Thraci-ei258. în sfârsit, cu mult mai jos, se ridicarã întãriri si în Grecia de Nord; la Termopyle se opri trecãtoarea prin ziduri, istmul de Corint se tãie printr-o întãrire flancatã de turnuri. Astfel toatã Peninsula Balcanicã alcãtui un vast câmp întãrit.

în Asia, opera lui lustinian259 cuprinde multe pagini. Pe coastele Pontului Euxin, Cherson si Bosporos erau marile centre ale comertului între Mediterana si bazinul Don si Volga, între ele, Crimeea era ocupatã de huni. Nu stim încã dacã erau în relatii de federati. Dar în 528, Grod, regele lor, fu invitat la Constantinopol si lustinian îl botezã, întors acasã, distruse idolii si po-

48; A. Grabar, Les monuments de Tsaritchin Grad etjustiniana Prima, „Cahiers Archeologiques", III, 1948, p. 49-63; D. Boskovic în „Actes du IV-e Congres International d'etudes byzantines", t. II, Paris, 1951, p. 53-65; V. Kondic si V. Popovic Tsaritchim Grad. Sitefortifie dans l'Illyricum byzantin, Belgrad, 1977; V. Popovic în XXVI Corso di cultura sull'arte ravennate e bizantina, Ravenna, 1979, P- 249-311; E. Bãbus, Justiniana Prima în lumina noilor cercetãri, în „Studii teologice", XXXIX, 1987, l, p. 84-92; H.-D. Dopmann, Zur Problematik von Justinianea Prima, în „Miscellanea Bulgarica", 5 Viena, 1987.]

258 Ibid., IV, 9-10. .;j, ;

239 Ibid., V. . .

557

PFT
porul îl ucise, iar garnizoana fu omorâtã. lustinian trimise forte mari care îi intimidarã pe huni si restabilirã ordinea. Bosporos fu întãrit puternic, zidurile Cherso-nului refãcute si douã noi forturi se ridicarã în sudul peninsulei, T6 'AÂOUOTOD KCII TO ev roptovftiTOCig260. Puternica citadelã Petra proteja tara Lãzilor. Apoi, de la Trapezunt pânã la Eufrat se întinserã mai multe linii de fortãrete, în Armenia, Theodosiupolis (Erzerum), Kitharizon, Martyropolis (cu trei linii de apãrare); în Mesopotamia Amida, Constantina, Dara, o altã Theodosiupolis, Circesium pe Eufrat, apoi Zenobia si Pal-myra la hotarele desertului, fãrã a mai socoti numeroasele castella intermediare: numai între Amida si Dara erau 15. Apoi, în spate, altã linie, în care aflãm între altele Satala, Colonea, Nicopolis, Sebasteia, Meli-tene, Edessa, Carrhae, Callinicum, Sura, Hierapolis, Zeugma, în Euphratesia, în fine, Antiochia, care ajunse o formidabilã cetate. Multe existau înainte de lustinian, el avu meritul de a completa si a coordona aceste citadele într-un sistem riguros.

în Africa, opera înfãptuitã fu si mai mare. Din mãsuri de prudentã, vandalii distruseserã fortificatiile mai tuturor oraselor, aici era deci totul de refãcut. Euagrios vorbeste de 150 orase refãcute de lustinian. La acestea se adãugarã o multime de noi fortãrete: în Tripolita-nia, Leptis Magna, Sabrata261- în Byzacena, coasta se acoperi de citadele; în interior, Capsa, Thelepte, fortãrete puternice, mai departe castelul Ammaedera; în spatele acestei linii, Chusira, Laribus, Mamma, Kulu-

260 Prokopios, DeAedif., III, 7, 10-12; Bury, II, pp. 311-312.

261 De Aed. VI, 4.

558

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

fo262. Chartagina, Vaga furã restaurate. Numidia fu acoperitã, de asemenea, de o multime de fortãrete. Chiar dincolo de provinciile cu totul supuse bizantinilor, tot tãrmul Africii, pânã la Coloanele lui Hercule263, se umplurã de fortãrete, în fata Spaniei, la hotarul cel mai depãrtat al dominatiei imperiale, puternicul castel Septem putea, dupã afirmatiile lui Procopios, „sã înfrunte toatã lumea".

Opera aceeasta defensivã cu adevãrat considerabilã, observã Ch. Diehl, a fost totusi neputincioasã în a opri invaziile persilor si arabilor în Asia, ale slavilor si hunilor în Europa, ale berberilor în Africa, învãtatul francez ne dã explicatia acestei stranii constatãri264. Pentru a ridica un numãr atât ele covârsitor de cetãti într-un timp atât de scurt, s-a lucrat prea repede si soliditatea constructiei a fost jertfitã, multe lucrãri au rãmas chiar neterminate. Pe de altã parte, armata de ocupatie nu era destul de mare pentru a ocupa serios toate aceste posturi. Multe posturi secundare par a nu fi avut deloc garnizoanã si a fi fost încredintate numai pazei locuitorilor. si în acelea unde erau trupe imperiale se întâlnesc adesea detasamente prea slabe, incapabile de a apãra regiunea respectivã. Desigur, aceste cetãti ofereau un adãpost locuitorilor de la tarã si ele nu puteau fi cucerite usor de adversari care nu erau priceputi în arta asediului. Dar de pe înãltimea zidurilor lor, apãrãtorii priveau neputinciosi la prada si incendiile barbarilor asupra tinutului. tara descoperitã

262 Ibid, VI, 6.

263 Ibid, VI, 7.

V. Justinien, 243-246. -i:fe V:>Y> k

559

NICOLAE BANESCU

era astfel cãlcatã de incursiunile ce nu puteau fi oprite. Trebuie sã tinem apoi cont cã multe dintre marile fortificatii ale domniei s-au ridicat în urma invaziilor si pentru a le preîntâmpina întoarcerea, în Mesopotamia, de exemplu, în urma nimicirii care însoti invazia lui Chosroes, împãratul luã mãsurile de apãrare necesare. Acelasi lucru se petrece probabil pe Dunãre, dupã invazia slavã pustiitoare din 540.

si, în sfârsit, aici, ca pretutindeni, dupã activitatea primilor ani, veni repede pãrãsirea, decadenta.

6. Realizãrile interne ale domniei lui lustinian

a. Opera legislativã. Alãturi de aceste mari rãzboaie pe care le-am vãzut, lustinian a întreprins si o operã legislativã, si acesteia i se datoreazã, în cea mai mare mãsurã, popularitatea numelui sãu printre urmasi. Din ordinele si sub influenta sa a fost redactat acel monument de compilatiuni juridice si de ordonante pe care modernii le numesc Corpus juris civilis, ale cãrui patru pãrti sunt: Institutele, Digestele, Codul lustinian si Novelele. Operã uriasã, prin care Roma a transmis posteritãtii ceea ce a creat mai bun, Dreptul sãu, ea a format, pe tot parcursul Evului Mediu si rãmâne încã si azi, adevãratã bazã a studiului Dreptului roman.

Ch. Diehl subliniazã adâncul respect pe care lustinian îl purta traditiilor vechi romane, al cãror reprezentant si mostenitor legitim se mândrea a fi. Roma fusese mare mai cu seamã prin douã lucruri: prin gloria armelor si prin stiinta dreptului. Pentru lustinian, împãratul trebuia sã fie prin urmare un rãzboinic si un

560

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

legiuitor în acelasi timp. Prin opera sa juridicã, lustini-an se arãta deci mostenitor al vechii Rome. Pe lângã acestea, mai erau si consideratii de ordin practic ce trebuiau sã-1 hotãrascã în aceastã privintã pe basileu: era dezordinea adâncã ce stãpânea atunci Dreptul roman. Regulile sale se scoteau din 2 izvoare: ordonantele imperiale (leges) si scrierile jurisconsultilor (jus). Dar aceste materiale erau foarte împrãstiate; ele se gãseau anevoie si apoi erau pline de contradictii. Administratia suferea din aceastã pricinã, procesele deveneau interminabile, judecãtile se întemeiau mai putin pe lege decât pe bunul plac al judecãtorilor. Era prin urmare o urgentã sã se adune si sã se coordoneze toate aceste texte, sã se reducã într-un sistem usor de consultat si sã se punã capãt arbitrariului magistratilor265.

lustinian avu norocul de a gãsi pentru aceastã operã uriasã un om eminent: Trebonian a fost sufletul acestei lucrãri si împãratul însusi o recunoaste, covârsind de laude stiinta juridicã a ministrului sãu si experienta sa practicã266.

La 13 februarie 528, o comisie de 10 membri, înalti functionari administrativi, doi avocati de merit si un profesor de drept de la scoala din Constantinopol, Theofil, în fruntea cãrora stãtea Trebonian, fu însãrci-

265 Ibid., pp. 248-250.

266 stiinta lui multilateralã e schitatã de Gibbon, op. cit., ed. Bury, IV, p. 492; P. Kruger, Histoire des sources du droit romain, Paris, 1894. Ch. Diehl, op. cit., cap. V; E. &ein, Histoire de Bas-Empire, II, 1959, pp. 402-417; Z. von Lingenthal, Geschichte des griechisch-romischen Rechts, III, Berlin, 1892.

561

Y

NICOLAE BANESCU

natã sã strângã si sã claseze constitutiile imperiale de la Hadrian încoace, într-un an si ceva lucrarea era gata: la 7 aprilie 529, colectia de texte astepta a fi promulgatã. Acesta fu Codul lustinian împãrtit în 12 cãrti si care trebuia sã aibã putere de lege în tot imperiul, luând locul culegerilor de mai înainte de acest fel26'.

Oricât de importantã, opera aceasta nu era originalã, înainte de lustinian, Diocletian si Teodosius al II-lea compuseserã astfel de coduri. Dar opera personalã a lui lustinian furã Digestele (Digesta sau Pandec-tae - nãvSeKTai). în aceastã operã, el vru sã strângã într-un corp de doctrinã pãrerile jurisconsultilor celor mai eminenti ai Romei vechi, pentru a pune la îndemâna juristilor, sub o formã comodã, textele necesare ale jurisprudentei. Ambitia împãratului mergea încã mai departe. El voia sã pãstreze astfel posteritãtii pretioasele materiale adunate în timp de veacuri de întelepciunea romanã si sã dea astfel un nou impuls stiintei juridice. Lucrarea era enormã: trebuiau sã se extragã vreo 2.000 de cãrti. Dar lustinian chemã ajutorul lui Dumnezeu pentru aceastã „operã deznãdãjduitã", cum o numeste chiar el.

La 15 decembrie 530, o comisie formatã din 16 membri a fost constituitã, sub presedintia lui Treboni-an (11 avocati, 4 profesori de drept: doi din Constanti-nopole, doi din Beyruth). Ea a fost împãrtitã în trei sectiuni: una extrãgea din operele privitoare la jus civile, în special din comentariile cu care Pomponius, Ulpian si Paul îmbogãtiserã tratatul de drept civil al lui Sabinus si care se, numeste Libri ad Sabinum; a doua

7 Justinien, 250.

562

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

despuia lucrãrile privitoare la jus honorarium, mai ales cele compuse de Ulpian, Paul si Gaius asupra Edictului perpetuu al lui Hadrian268 si care se numesc Libri ad edictum; a treia parte, în sfârsit, se ocupa de textele care nu intrau în nici una din acele categorii si mai ales Chestiunile si Rãspunsurile lui Papinian, Paul si Scaevola.

Astfel se formarã trei serii de extrase: seria sabinia-nã, seria edictalã si seria papinianã. Materialele astfel adunate furã apoi cercetate în comisie, clasate, armonizate si distribuite în 7 cãrti. Aproximativ 40 de jurisconsulti au dat aceste extracte, începând de la Q. Mucius Scaevola, cel mai vechi, si pânã la Hermogene si Charisius, care au trãit în vecul al IV-lea. Dar mai ales s-au pus la contributie Ulpian si Paul.

Lucrarea, pentru care se programaserã 10 ani, fu gata dupã trei, fiind publicatã în 533. Graba cu care s-a fãcut a împiedicat realizarea ei perfectã.

Multe puncte slabe au fost relevate în aceastã operã, lustinian a îngãduit comisiei sã aleagã ce socoate mai bun, sã modifice, sã elimine, mai cu seamã sã evite contradictiile. si rezultatul n-a fost desãvârsit. Sunt repetitii si sunt contradictii, antinomii. Libertatea lãsatã comisiei a fãcut ca adesea sã se omitã interpretãrile jurisconsultilor, sã se mutileze textul lor pentru a se înlocui cu proza comisiei si, în chipul acesta, o multime de opere admirabile ale dreptului roman se pierdurã ori se alterarã269.

268 Codificarea rescriptelor imperiale impuse de el ca singura legislatie.

* Justinien, 251-254. ' f

563

NICOLAE BANESCU

Nu e mai putin adevãrat, cu toate acestea, cã lucrarea lui lustinian ne-a transmis izvoarele dreptului roman si a fãcut prin aceasta un serviciu imens stiintei juridice si istoriei.

La 13 februarie 528, împãratul însãrcina printr-o ordonantã o comisie compusã din 17 functionari în activitate sau retragere, din doi avocati si dintr-un profesor de drept sã elaboreze un Cod nou, cuprinzând legislatia în vigoare continutã în Codurile Gregorian, Hermogenian si Theodosian, precum si legile posterioare acestora. Comisia trebuia sã elimine orice contradictie si tot ce era perimat si inutil, în acest scop, era autorizatã sã suprime constitutii întregi, sã modifice textele pe care le pãstra si chiar sã contopeascã mai multe într-o singurã lege, pe când redactorii Codului Thedosian nu fuseserã autorizati decât la schimbãri menite a face textul fiecãrei constitutii mai clar, fie ea perimatã sau nu. Comisia executã lucrarea în 14 luni, pe când lucrãrile pentru Codul Theodosian tinuserã aproape nouã ani.

Trebonian a fost sufletul acestei întreprinderi. Originar din Pamphylia, el fusese avocat la baroul prefecturii Orientului. Cãtre octombrie 529, câteva luni dupã publicarea Codului, Trebonian fu ridicat în functia de Chestor al Palatului sacru, pe care o tinu pânã la moartea sa. Câtiva ani mai târziu, Trebonian cumula chestura cu Magisterium officiorum™.

Dupã publicarea Codului, lustinian se hotãrãste, la sfatul lui Trebonian, sã reia proiectul theodosian de a codifica si mostenirea jurisprudentei clasice. El a dat la 15 decembrie 530 o constitutie (.Deo auctore), poruncind lui Trebonian sã constituie o comisie dupã alegerea sa, cu ajutorul cãreia sã strângã într-o singurã operã ceea ce ar trebui sã se extragã din scrierile jurisprudentei clasice. Redactorii erau investiti, în privinta textelor utilizate, cu aceleasi drepturi cu care fusese învestitã comisia Codului. Lucrarea a alcãtuit Digestele, redactatã de Trebonian în 50 de cãrti. Comisia era alcãtuitã din 16 membri: magister libellorum

Stein, pp. 404-405.

564
Constantin, 4 profesori de drept (doi din Constantinopol si doi din Beyruth) si 11 avocati.

Izvoarele sunt scoase din aproape 40 de autori, dintre care unii se urcã în timpurile Republicii romane; dar cea mai mare parte a textelor apartin jurisprudentei secolelor al II-lea si al III-lea. Dupã Ulpian, care a dat singur o treime a lucrãrii, fiind cãlãuza principalã a redactorilor, vine îndatã Paul271. Enorma lucrare a fost terminatã în trei ani, si la 16 decembrie 533, lustinian promulgã constitutia sa (Tanta circa nos), care a dat putere de lege Digestelor.