Nicolae breban

Aiurea, Lelia nu se supără în nici un fel. Ei da, ea avea stil! Deschise capacul cu trandafiri uriaşi, sângerii, ca şi inima merceologului şi, cu o singură mişcare, cu iataganul degetului ei arătător de la mâna stângă, sfârtecă ţipla care acoperea tezaurul acela de sarcofage mici în­velite în staniol alb şi roz, da, cu o singură şi decisă mişcare sfâşie ţipla aceea întinsă ca o sticlă şi oferi cutia celor doi vizitatori. Un gest care nu putea fi refuzat. Tibi Carţiş încercă să bâlbâie ceva despre dantura sa dar ea îi trimise smile-ul ei „bancar", frontal şi" Carţiş se clătină. Celuilalt îi aruncă meşa. Meşa ei neagră-sângerie, mai întunecată, mai aţâţată ca niciodată şi Grobei o privi flămând, cu o foame politicoasă însă pentru că el nu-şi pierdea niciodată firea sa gravă. Şi-apoi, nu-i aşa, ea îi şi aparţinea pe jumătate, deja, sau pe sfert, oricum sfertul acela care îl constituie familia, pe care îl garantează fa­milia. Familia ei pe care, el îşi dădu cont, o cucerea mai decis, mai repede decât pe ea, pisica lui mare, Lelia lui unică, diamantul vieţii lui, logodnica lui distinsă, soţioara sa cuminţică. O merita oare?! Era vrednic de ea, de această bijuterie vie?! Grobei îşi punea aceste întrebări de parcă Carţiş, colegul său, l-ar fi putut auzi. Oricum, numai pentru el şi le punea „cu glas tare în mintea lui", strigând cât mai tare, cu gura închisă: — Doamne, sunt eu oare demn de această fiinţă, net superioară?! Voi pu­tea s-o fac oare, fericită?!

Răspunsul lui se lăsă aşteptat: da, evident, era demn de ea, o va face, mai mult ca sigur, fericită. Rămase însă modestia întrebării, a îndoielii politicoase de el însuşi, de propria sa valoare. Şi toate acestea pentru Carţiş care, bineînţeles, nu intuia nimic. El o privea pe Lelia care unduia graţios, abia simţit, sub privirea sa, sub pri­virea lor şi a sufrageriei aceleia din rădăcină de nuc ve­ritabilă, făcută la comandă.

Cei doi se retraseră apoi. Grobei vru să „mai întârzie câteva minute, nu-i aşa" dar Lelia îl expedie, scurt şi suav, declarând că „simte nevoia să se întindă puţin". Evident, evident, murmură Grobei şi se luă după colegul său. Să vie s-o ia peste o oră, o oră-jumătate. Negreşit, negreşit, între timp va... între timp vor... ia iute ce vreme superbă, zăpada sclipeşte de parcă ar fi presărată cu strasuri... atenţie la ţurţuri, dacă-ţi cade unu de ăsta pe cap, apoi... Doamne, ce vreme!... o iarnă ca în tablou­rile lui Breughel cel bătrân. Absolut picturală. Şi aerul tremură, "tremură... vibrează de parcă ar fi • o fiinţă... o fiinţă îndrăgostită! aruncă Carţiş şi amândoi râseră ca nişte bărbaţi ce nu- puteau fi atinşi de aripa disperării, de aripa amorului imbecil, adolescentin. Nişte t>ărbaţi cu răspunderi ce călătoreau prin toată ţara. Inşi foarte bine văzuţi, cu picioarele bine înfipte în pământ; în zăpadă.

A doua zi, după-âmiază, din nou în jurul orei şaispre­zece, Grobei se înfiinţa la logodnica sa. Colegul său, Tibi Carţiş, plecase mai departe, el urma să plece a doua zi. Spre Sighet, Vatra Dornei..-. în aceeaşi dimineaţă, cei doi „amoureux" vizitară, o oră, vestigiile istorice, suiră la Cetate, la Bathyaneum, Catedrala Catolică, cea a încoro­nării, priviră oraşul de sus... priviră oraşul de sus... Ea se învoi de la birou, el îşi făcu o fereastră între două dru­muri importante. El avea numai drumuri importante. Şi ei deveniră foarte curând, pe măsura secolului cu care erau contemporani, o pereche de logodnici. în mare vi­teză. Deşi, cum am specificat, logodna urma să se cele-. breze mai târziu, abia la începutul verii sau, mai probabil la toamnă. Grobei mai avea câteva lucruri „importante" de realizat, înaintea acestui act însemnat." Nu era vorba numai de bani, de partea materială a „afacerii". Deşi. bineînţeles, era vorba şi de bani. Şi nu în ultimul rând. Pe Lelia însă n-o interesau aceste amănunte „triviale". Le lăsa în seama familiei ei şi a lui. Dealtfel, ea nici nu-l lua prea în serios. Făcea totul ( compris plimbarea la Cetate) ca un fel de obligaţie, pe jumătate. Pe sfert. Celălalt sfert care întregea o jumătate împreună cu sfer­tul familiei", acel „sfert", dintr-o viitoare „afacere matri­monială" pe care îl asigură orice familie. O jumătate era deci asigurată şi Grobei putea să privească cu încredere, cu oarecare speranţă, spre cealaltă „jumătate" care putea deveni soţia lui, care putea face, mai bine zis, din această tânără înaltă, subţire, cu picioarele lungi şi cu meşa nea-gră-violacee fluturată uşor în briza solară, de început de februarie, soţia lui. O afacere ca orice altă afacere: o a-facere a inimii, însă.

Priviră oraşul de sus (în dimineaţa albă, sclipitoare, când hoinăriră sus, la Cetate) şi ea îi permise s-o ia de •braţ. Dumnezeule, ce frumos era totul: alb, scânteietor, palatul Babylon, catedrala de piatră din secolul XIII „Sf. Mihail", Palatul episcopal, palatul Bethlen şi palatul Apor, portretele în mozaic de aur ale lui Mihai şi a doamnei Stanca, ale lui.Ferdinand şi regina Măria care se încoronaseră aici, în catedrala ortodoxă, în Alba, din nou capitala României Mari... Grobei îşi aminti de Blaj — o altă fostă capitală, a spiritualităţii şi deveni nostal­gic. Lelia îi simţi mâna mai rigidă. El avea, ciudat, pu­seuri de fanatism care se exteriorizau printr-un fel de „pleoştire", de înmuiere a întregii sale personalităţi fi­zice. Grobei, un tânăr atât de sever, de băţos, chiar, perfect conştient de rangul său, în orăşelul său, în pro­vincia lui. Uriaşă!

„...Iată, îi spunea el, în timp ce priveau de sus, turlele şi acoperişurile Albei, iar ea lăsa să-i fluture uşor meşa ei neagră, feudală, în vânt, iată, comoara mea, încă mă simt, nu ştiu cum... deşi am avut succese pe-aici, am în­cheiat numai la Alba trei contracte, în afară de cel cu tine, bineînţeles, hă, hă...

— Ha, ha! râse şi ea, distins, privindu-l cu dispreţ absent.

— ...Dar Blajul, nu ştiu cum... Blajul mi-a lăsat un rest, un sediment ştii... uite, se însufleţi deodată micul om, mişcându-se deodată în j-urul trupului ei înalt, elas­tic, ca o statuie din duraluminiu în soarele de februarie fantastic de viu... ştii, e exact cum rămâne un rest de electricitate într-un cablu de înaltă tensiune, căzut la pă­mânt! Pe care nu e bine, nu-i consult să-l atingi! O electricitate remanentă, acesta-i termenul! Ei bine, şi el îşi agită braţele sale descărnate, iar o meşă din părul său spălăcit, anemic, îi căzu pe ochi, Blajul mi-a lăsat c astfel de electricitate! Probabil o „remanentă" din po­vestirile tatălui meu, care a făcut acolo seminarul teolo­gic. Ai primit scrisoarea mea?!, o întrebă el, întorcându-se brusc spre ea.

— Da, desigur! spuse ea, emiţând un stins: — Ah! Vai cum m-ai speriat, adăugă ea apoi, zâmbind uşor de propria ei surpriză. Apoi, privi în continuare peste aco­perişurile Albei, schiind peste gândurile ei private.

— ...Mi s-a părut stins totul, ca un ' vulcan stins! Am intrat, la un moment dat la o cofetărie în centru, murdară, friguroasă, unde servea o fată într-un fel de

"capot de mătase vişinie... cele' două uşi care dădeau la toalete erau încadrate în pluş vi'şiniu şi tronau chiar în mijlocul sălii. Am comandat un pahar de citro şi o prăji­tură pe care nici n-am atins-o deoarece mirosea a unt rânced. Prin geamurile mari se vedea o staţie de autobuz şi câţiva oameni ce se fereau cu grijă, râzând, vorbind între ei, de o baltă mare, rezultată din topirea zăpezii. Toţi se cunoşteau între ei, de parcă ar fi fost un imens conac ţărănesc cu stăpânii plecaţi aiurea şi slugile — slu­gile se cunosc foarte bine între ele — circulau în sus şi în jos. E vorba, bineînţeles, de un conac spiritual, iar când spun stăpâni, mă refer la învăţători, la cei în care scapară flacăra spiritului. Când mă refer la slugi, vreau să spun: cei care nu au acces, cei care cred că ştiu totul nu­mai fiindcă cunosc până în amănunt viaţa intimă, tri­vială, a stăpânilor. Ei nici nu bănuiesc că stăpânii lor sunt plecaţi... te plictiseşte cumva cele ce-ţi spun, comoara mea, îngerul meu?

— ...Deloc ...sosi cu o uşoară, fermecătoare întârziere, răspunsul ei. — Continuă, te ascult!... Şi ea îl asculta, numai cu trupul, mintea ei schia peste acoperişurile din depărtarea aceea foarte apropiată.

— ...In cofetărie, la o masă alăturată, se aflau două fete, două eleve şi un băiat. Eleve la vreo şcoală profe-Monală iar el, un adolescent înalt şi deşirat, cu furunculi pe o parte a obrazului şi părul blond, creţ,- nesuferit de creţ, părea foarte plictisit. Una din fete avea ceva respin­gător şi când m-am uitat mai bine mi-am dat seama că avea o faţă, un chip, formidabil de senzual; ochii mari, bombaţi, buzele groase, nările evazate, largi şi mă privea cu un fel de foame inconştientă, tocmai pe mine... pe mine, care, hă, hă...

— ...Ha, ha, ha... răsună ca un ecou stins râsul ei dis­tins, distrat, aerian.

— Beau toţi trei Pepsi. Erau îngrozitor de plictisiţi unii de alţii. Afară, zăpada se amesteca încet cu noroiul. Mesele erau zgâriate, privirile îmi erau neîncetat atrase spre intrarea aceea luxoasă a toaletelor. Am privit pe stradă, prin geamul vitrinei: lipsea ceva, lipsea cineva de acolo şi toate rondurile, grajdurile, gardurile de fier, locurile de la pantofi erau scâlciate, degradate... o absenţă prea îndelungată, nepermisă, un fel de vid sufletesc! Cofetăriile astea sordide, de provincie, îţi dau probabil asemenea ameţeli, hă, hă!... Am cerut un rom, aşa cum fac prietenii mei, la Caransebeş, când merg la cofetărie! Am vrut să-i imit pe ei, deşi eram la o distanţă atât de mare... nu se servea însă rom acolo şi responsabila aceea, în halatul de mătase vişinie, de parcă ar fi fost livreaua unui club masonic, mi-a dat adresa unei cofetării unde puteam să consum băuturi alcoolice. Iată, acesta e Bla­jul de astăzi... acesta e...

— ...De ce ai tăcut? întrebă ea, după o vreme. — Mă interesează tot ceea ce spui...

Vorbea cu atâta afectare încât s-ar fi putut să fie adevărat. Stăteau amândoi lângă obeliscul celor trei martiri, Horia, Cloşca şi Crişan şi ea declară că nu-i este frig, deşi îi era. Pe lângă ei, pe lângă grupul lor treceau pietoni, câte unul, vreun funcţionar, o femeie, doi copii se dădeau cu sania ţipând cuviincios, vreun ofiţer cu o geantă în mână, o dubă ce transporta alimente, eleve triste ce veneau de la şcoală sau mergeau la şcoală. Nu ştia nimeni. Lui nu-i era frig, iar ea se prefăcea că nu-i este. Era o dimineaţă frumoasă de iarnă, o dimineaţă ce nu trebuia pierdută, gândea ea şi-şi ştergea din când în când nasul cu o batistă mică, fină, parfumată.

— ...O turmă, spunea el, veselă ca o turmă, lipsită de instinct, ca o turmă. Unde se află statuia lui vie?! Reminiscenţe, desigur, din cele ce-mi înşira bătrânul când bea un pahar prea mult! El, care recunoştea asta, nu avusese vocaţie de preot. Trebuise însă să se facă preot ca să nu se piardă lunga tradiţie de preoţi a familiei. El avea, -se vedea clar asta, un mare talent actoricesc. Un mare farmec_y din care eu n-am moştenit nici atâta! Nici atâta!

Şi el făcu un semn mărunt cu mâna, cu degetele, dar ea nu-l privi. Asculta doar, nu era de-ajuns? Se odihnea

gheaţă de râu. Şi Dumnezeu face desene, romburi şi paralelograme mistice cu aceste ceasuri solare, de iarnă.

— Cred că m-aş fi înţeles bine cu tatăl tău, spuse ea, dacă e aşa cum mi-l descrii!...

— ...El n-a regretat niciodată că alesese această pro­fesiune, la presiunea bătrânului. A servit trei episcopi. Dar nu avea vocaţie, vocaţie de prşot, de iluminat, vo­caţia dăruirii, a... el era un om cu spirit practic, căruia -îi plăcea un pahar de vin, o societate inteligentă, cânta la vioară, spunea glume şi făcea giumbuşlucuri o noapte întreagă. Era inepuizabil şi doamnele, unele dintre ele, îl simpatizau grozav. Deşi, pe el nu-l interesau toate acestea: îi plăcea să se asculte, fermeca pe toţi cei din jurul lui. Pe mine mă dispreţuia pentru că eram stân­gaci, rigid, lipsit de energie. Mă iubea ca pe un copil pe care îl dispreţuieşti. Spunea uneori, când era cu chef, cu ochii uşor bulbucaţi, albaştri, pe care îi avea: — Un tată avea doi feciori... da, un tată avea doi feciori. Şi râdea, un râs înşelător, scurt. Vorbeşte-mi acum de fa­milia ta!. o îndemnă el cu blândeţe.

Lelia nu avea chef de vorbă. Era prea frig. îl lăsa însă s-o admire, s-o privească, să stea lângă ea, lângă trupul ei din duraluminiu, s-o admire cu privirea aceea pe jumătate de proprietar, de stăpân nesigur. Pe sfert, pe jumătate, pe trei sferturi. Un sfert, se înţelege, garanta familia. Un sfert, ea însăşi, cel puţin din politeţe, doar ea îl alesese şi îi permise să... să... cealaltă jumătate, ce trebuia să devie ea, cealaltă jumătate flutura 'încă în vânt! Nu trebuia ea să devie soţia lui, „jumătatea lui"? O afacere, nu, ca orice afacere a inimii. O afacere pros­peră, cu riscuri. Cu un risc, cel puţin.

...A doua zi, deci, Grobei se înfiinţa la ea, acasă, la familia Crăiniceanu. Era ceasul: 17 şi treizeci, exact. Lelia îl primi câscând. Se scuză că e încă în capot, de fapt se scuză că e în capotul „vechi"; ea avea şi unul „nou". Cel vechi era roşu-cerise şi avea gulerul matlasat. Cel nou era galben-orange, scurt, cloche, cu buzunarele uriaşe, rotunde. Grobei protestă, cu sticla sa de licheur ieftin în braţe, spunând că nu e nevoie, că e foarte fru­mos şi ăsta. Lelia însă se schimbă, punându-şi-l pe cel orange şi merceologul spuse că îi stă foarte bine. De fapt îi plăcuse mai mult capotul cel vechi, dar, suspec-tându-se de gust greoi, acceptă părerea ei şi noul capot orange. Apoi, ea, fredonând uşor, îi făcu o cafea. Alături dormea cineva, probabil „bătrânul".

Aşeză cafeaua pe masă şi se duse lângă geam, ră­mânând în picioare, lângă perdea. Grobei îşi bău cafeaua" în linişte, în tăcere. Ea stătea la geam, parcă sprijinindu-se de perdea, tăcând. Apoi el începu să vorbească, rar, cumpănit. Trecu în revistă unele „chestii tehnice", cum se exprimă el. Unde şi cum aveau să'locuiască, mo­bila, vesela, venitul său, se angaja să-i rezolve transferul ei la Caransebeş, într-un post cu un salariu echivalent (făcuse deja unele demersuri), îi dădu chiar amănunte asupra propriei sale garderobe, vorbi ceva des­pre o moştenire, o casă împreună cu ceva vie, dar nu în Caransebeş ci pe undeva, tot în Banat, Moldova-Nouă sau Bozovici, mă rog, ea nu reţinu prea bine... dealtfel, ea, căsca mereu. Lung, prelung, languros, ca o pisică uriaşă. Se simţea de parcă ar fi fost la biserică. O obli­gaţie socială, ceva căreia toată lumea trebuia să i se supună, un fel de renghi jucat celor mari. Ei i se părea — şi probabil că aşa şi era — că toate acestea, tot ceea ce întreprindea el, trebuia făcut, ca un program minim-necesar, pentru acea nuntă viitoare, fantastică, ea însăşi profund plicticoasă. Insă solidă, ca şi Grobei. Ciudat, lui nu-i mirosea gura, deşi era tipul. Apoi alungă acest gând, nu se făcea: era totuşi logodnicul ei sau, mă rog, viitorul ei logodnic. El începu să vorbească din nou despre mo-, bilă, de data aceasta despre bucătărie, aragaz, apoi trecu repede la haine de pat, la o plapumă aproape nouă pe care o avea el. Dumnezeule, ce plictiseală! Ce dulce plic­tiseală! Mâine dimineaţă "va pleca, dis-de-dimineaţă şi ea... diseară însă va trebui „reţinut" la cină, dar, după cină, s-ar putea ca el să se culce devreme şi ea... aha, ce-ar fi să-l „conducă" la hotel şi apoi, s-o zbughească. Deşi era joi, seara lui- de poker, dar poate va reuşi să-l convingă să i-o cedeze ei... sau măcar s-o scurteze, ce Dumnezeu! El e uşor excitat de apariţia bănăţeanului, ea prinse toată mişcarea. Oh, foarte uşor, ticălosul se ascundea bine, era vestit pentru asta. Dar ea îl cunoştea prea bine, aşa că în faţa ei... iar când el va auzi că „tânărul de viitor" se găseşte încă la hotel, asta-i va spune ceva, a lui dirai queque chose... Ce lucruri scârboase! Evident, ei nu-i plăcea, ea respingea din prin­cipiu toate astea dar dacă el era astfel... nu era el don­juanul Albei, Clark Gabie al întregii suflări feminine, cât de cât distinse, de pe ambele maluri ale Mure­şului?! Şi-apoi ea deţinea un record: peste două săp­tămâni, a, nu, peste trei, vor fi exact doi ani de când... doi ani de când ei doi se iubeau, de când avea taurul la picioarele ei, tigrul periculos, puma regală! Doi ani de când îl îmblânzise, în ciuda acelei defecţiuni, pe care... da, pe care (şi ea inspiră aerul adânc, mototolind uşor perdeaua în palmă), pe care ea o va învinge. O va în­lătura. Sclifosită aceea cu solzi pe inimă, cu picioarele în O şi cu dinţii încălecaţi. Care mai avea şi neruşinarea să răspândească peste tot zvonul că e fată, de parcă, în cazul ei, asta era o glorie. Nefericita, trebuia să ascundă cât mai abil acest lucru, dacă ar fi avut cât de cât instinct!

...El vorbea, vorbea, ce spunea?! Aha, da, despre articolele lui: piepteni de os, nasturi de plexi şi de corn_r produse din ceramică decorativă, Nr. cod. 585894; nas­turi şi scrumiere din ceramică decorativă... 6311921: costume, costume uniforme, costume vătuite... 1966: pantaloni, pantaloni vătuiţi... 1975: bluze, bluze-vânt, scurte, scurte-vânt, hanorace... nasturi-os, nasturi-plastic, 36 sorturi de nasturi, până şi nasturi de sutană, nasturi coloraţi pentru fustele ţigăncilor, foarte ceruţi, nasturi-butoane pentru mobile, pentru sertăraşe... ce pasiune punea el în aceste lucruri, aceeaşi pasiune ca şi atunci când... da, ridicol, de parcă... apoi vorbi despre sfoară, cânepă, căpestre... acolo, „la ei", în Caransebeş, se afla un bătrân maestru frânghier, care făcea căpestre din cânepă, o profesiune pe cale de dispariţie... pentru cai, pentru vaci, în ultima vreme începuse să lucreze pre­şuri, funii... o degradare, evident, o deteriorare a unei meserii atât de... bătrânul avea chiar o bibliotecă, un fel de bibliotecă formată din calendare şi cărţi vechi româneşti, unele din secolul trecut, tipărite la Bixad, la Blaj... vieţile sfinţilor, de cultura viţei-de-vie, drumuri şi cetăţi în Banat, chiar şi câteva volume de versuri, evi­dent în dialect, autori: Dr. Garda, Dobrin... Tata Oan-cea... Coruri din Banat, istoria oraşului Caransebeş, oraş de graniţă...

Nu, ce prostie, ea nu-l dispreţuia, în primul rând pen­tru că ea îl alesese. Pentru ea venise acolo, cheltuise o grămadă de bani şi iată, acum, pusese în mişcare toată maşinăria aceea uriaşă, caraghioasă, care se cheamă o logodnă în provincie, la Alba. Şi era meticulos până la ultimul amănunt, de asta trezea probabil la „ai ei" în­credere, se vedea că era un om serios, „de viitor". Ce să facă ea cu viitorul lui?! Şi-apoi, ea dispreţuia viito­rul, ea nu trăia decât în prezent şi parţial în trecut. Un prezent complicat, cu multe obiecte geometrice, bine şlefuite, ca nişte sculpturi moderne („Interstiţiu II, inter­stiţiu III...", „Tensiune X", „Puls", „Coşmar în alb-negru", „Memorie II"...) obiecte din metal uşor, bron­zate sau nu... şi printre ele, capul Iui, capul lui Cârstea. cu zâmbetul său pe jumătate cinic, pe jumătate absent pe care ea încerca să-l imite uneori, cu mustăcioara lui parfumată uşor, uşor, ca o aripă de înger, ca o batistă găsită într-un sertar, care poartă încă, ca o ştampilă mirosul suav al unei... al unei fotografii, al unei doamne cu umbrelă şi... şi coc greoi... şi evantai din fii— deşşşş... şi evantai... de câte ori nu voise el să-şi radă mustăcioara şi ea se împotrivise, pentru că nimeni nu ştia, nu-i aşa că ea... că ea era aceea care...

Grobei veni lângă ea de departe, trecând printr-un culoar îngust şi scund (de asta umbla el puţin aplecat ca un virtual ftizie, ca unul care cocheta cu aşa ceva) şi începu s-o sărute. Ea nu se mişcă, oho, ea avea stil, un milimetru nu se mişcă trupul ei arcuit, trupul ei de iapă rasată. O săruta şi o mângâia, lipindu-se de ea, gâfâind uşor şi ea continua să privească pe geam, prin perdeaua de atică făcută de mâna mamei ei pe când era peţită, ca şi ea, acuma, privind cu un zâmbet sfios, absent, la si­luetele ce treceau pe stradă. Apoi el îi desfăcu încet ca­potul şi nasturii bluzei ei de mătase, eterna ei bluză de mătase. Prin faţa ferestrei trecu încet un bătrân ce citea un ziar, apoi o ţărancă în doliu. O ţărancă ce părea că vorbeşte singură, apoi se văzu că era urmată de un băie­ţel, de un copilandru de unsprezece-doisprezece ani. El o mângâia pe sânii pe care îi dezgolise complet şi o să­ruta pe gât, pe gură, pe umeri. Lelia întoarse uşor capul, oho, câţiva milimetri doar, gâfâitul lui monoton era prea aproape. Dar nu conta nici asta. Ea ştia ce voia el de la ea, dealtfel nu era el oficialul?! Avea toate drepturile, unele chiar pe care el nu şi le încasa!... Era un logod­nic cu capul pe umeri, ştia foarte bine, mult mai bine decât ea, la ce-i dădea dreptul poziţia lui şi la ce nu. Ştia ce trebuie să încaseze şi ce trebuie să rămână încă în... safe, în bancă, ha. Ea însăşi avea ce învăţa în această direcţie, de la el, în această materie: a felului cum se pregăteşte o logodnă, un mariaj în provincie, la Alba. El era o autoritate, o autoritate care gâfâia, uşor, uşor, atât cât trebuie, atât cât se aştepa de la el, aproape că gâfâia din politeţe. Dar nu, ce prostiei Nu trebuia să fie răutăcioasă, nici măcar în gând, cu micul ei maior, cu micul ei comis-voiajor de nasturi şi scurte vătuite, burlane şi socluri de ceramică, scrumiere, lenjerie bărbă­tească şi de adolescenţi... de adolescenţi, precoci sau nu... de copii...

Ea se aplecase uşor şi o săruta pe sâni. Pe unul, pe stângul, apoi pe celălalt, „să nu plângă". Apoi din nou pe stângul, apoi pe umeri, pe claviculele ei subţiri, din nou pe umeri, pe gât, în dosul urechii. îi simţea vestonul lui frecându-i-se uşor pe sânii goi şi ăsta era singurul lucru, s-ar putea spune: singurul amănunt nu total in­diferent. Deşi, chiar şi acest lucru îi era indiferent. De ce oare?! Voinţa lui, stăpânirea lui neobişnuită o răcea, o proiecta fa antipodul?... pentru că el o dorea, ea sim­ţea asta, o dorea cu o foame care i se citea în ochi şi în vârful degetelor ce tremurau uşor, ce se aburiseră de transpiraţie. Continua s-o sărute şi s-o mângâie, s-o pi­păie cu braţele sale lungi şi meticuloase care ajungeau peste tot, pe picioare, pe şolduri, pe fese. El era oficialul, nu?! Şi în felul acesta avea şi linişte din partea lor. a sindicatului, a clubului, a babacilor şi a soră-sii care îi era un fel de străbunică, singura ei străbunică în viaţă. Trecură un grup de liceeni, pe cel deşirat şi bubos îl cunoştea, stătuse într-un rând lângă ei la cinematograf şi trăsese cu ochiul tot timpul cât o sărutase şi o mân-gâiase Mişu... se uita şi-şi freca mâinile mari, albe. transpiraţie. Apoi trecu o maşină, un Moskvici roşu. Pe trotuarul celălalt se plimba un câine. Ţurţurii picurau încet, matematic. Sub zăpadă se afla noroi, noroiul. Noroiul gâfâia sub zăpadă. Pe cauciucurile maşinilor se vedea noroiul. Trecu o platformă, cu roţi de cauciuc, cu doi cai mari, graşi. Unul din cai avea la picior o în­cheietură prinsă într-un manşon de piele roşie. Plat­forma era goală, cărase lemne, se vedeau resturi, aşchii, rumeguş şi câteva frânghii. Cu care se ridicau mobilele, uneori, pianul la etajul trei. Oricum, micului maior nu-i cântase la pian „Cavaleria uşoară", aşa cum se aştepta toată lumea şi maică-sa era cât p-aci să facă o criză de nervi. Tocmai la fleacul ăsta. îj va cânta data viitoare.

Ar fi putut să-i cânte acum, în timp ce el ar fi sărutat-o, exact ca şi acum, în acest fel nu s-ar fi auzit gâfâitul său permanent, mărunt şi sâcâitor. Era singurul fel în care avea chef să-i cânte la pian pretendentului. Veş­nicului ei pretendent, nu era ea o proastă să-şi lege via­ţa de un asemenea... de un asemenea ins, foarte... corect, dar, nu ştiu cum să spun, aşa... cam monoton. Prea făcut pentru a i se pune coarne, ori ea nu avea nici un chef să-i pună coarne soţului ei. Chiar dacă el însuşi ar fi avut chef. Chiar dacă întreaga societate ar fi aş­teptat acest lucru de la ea, întreaga societate de tip nou. Dealtfel el şi era un logodnic cu coarne. Deşi încă nici nu era logodnic. Un viitor logodnic cu coarne. El urma să vină, să ajungă, coarnele fuseseră trimise, aduse, di­nainte, câţi nasturi se puteau face dintr-o pereche, nasturi pentru pardesie de damă, pentru scurte îmblă­nite?!

Diseară va fi în braţele lui, chiar dacă nu se va în­tinde cu el, cu celălalt. Dar o va prinde în braţe, acolo, în gangul acela de lângă intrarea lui, unde o împingea el, uşurel, când ea nu voia să urce sau când mama lui era sus. O va prinde, o va săruta şi o va muşca încet de gât, până când femeia va scânci, aplecându-se încet şi ei... şi el...