Nicolae breban

— Da-da, şopoti, personajul, presat de timp, Petronela făcuse această... această... voi să spună „indiscreţie" dar se abţinu. Se abţinu şi plecă, lăsând în urma sa un ins buimăcit, confuz total şi roşu de furie. în ciuda costu­mului său perfect tăiat, în ciuda feţei sale energice, exprimând fineţe şi spiritualitate. în ciuda. De. Totuşi, din respect de sine, din îndelung exerciţiu de autostă-pânire sau din prietenie pentru Grobei, Sidorovici îşi stăpâni, în faţa anturajului său, îşi reprimă orice fel de comentar. Doar faţa sa care-şi schimba uimitor culoarea şi unele din gesturile sale noi, uimitor de repezi sau de descompuse, trădau câte ceva. Da, dar gesturile şi culoarea feţei nu sunt argumente şi nici afirmaţii politice. Ele pot semnifica tot atât de bine şi pacea şi războiul, libertatea sau tirania, victoria sau înfrângerea, sinceritatea sau ipocrizia.

Din nou, deci, după cea de a doua călătorie „oficială" a lui Sidorovici în nord, se instala tăcerea, liniştea. La Cluj, se colporta copios, aş spune: harnic, la Vatra, Grobei se afundă din nou, cu nepăsarea lui tiranică, în praful, în mâlul existenţei sale de arhivar. Şi, spre deo­sebire de prietenul său, doctorul Sidorovici, fără nici un fel de culori care să-i plutească sau să-i traverseze expre­sia feţei, fără gesturi noi apărute, mai bruşte sau mai lente, mai descompuse. Fiecare cu destinul său, jeder mit seinem.

Linişte, linişte. Tăcere... linişte. Linişte.

Apoi se născu fulgerul care traversă şi acoperi tot cerul. Şi în secundele lungi care îl separau de sunetul, de tunetul său geamăn, totul se răsturnă, se sfârtecă, se nimici. Toate sensurile se amestecară, sparsera orice coerenţă de limbaj. Totul se scufundă şi fu ca la început.

La o lună, o lună şi jumătate, atunci când era încă aşteptat cu crispare sau bucurie sau nici nu mai era aşteptat, fără să se anunţe, Grobei, însoţit de un necu­noscut, sosi la Cluj. Şi acolo, încă în după-amiaza sosirii sale, într-un plen al asociaţiei, îi permise Iui Sidorovici să repete propunerea pe care acesta o făcuse în cerc restrâns, cu câteva săptămâni mai înainte. De contopire a celor două centre, şefia totală şi unică acor­dată lui, lui Grobei şi viitoarea, chiar grabnica retragere, a lui (a doctorului) de la reprezentanţa fondului de Cluj. Cu disponibilitatea oferită unicului şef (lui Grobei) de a numi pe urmaşul său (şi, în ordine, a fostului general şi a doamnei Mathias). Dacă, evident, mai era necesar ca filiala din Cluj să aibă un reprezentant.

Grobei ascultă calm, rece, aproape distrat. Apoi făcu un semn şi asistentul lui se ridică şi scoase o foaie de hârtie bătută la maşină cerând voie s-o citească. Asis-tenta fu de acord, comitetul aşijderea. Era răspunsul lui Grobei, public, definitiv.

în cuvinte simple, clare, declaraţia lui Grobei res­pingea propunerea de contopire a celor două centre: Cluj şi Vatra-Dornei. Pentru simpiul motiv că Vatra-Dornei nu dispunea de o asociaţie, de o filială sau de un aşa-zis centru cu care asociaţia din Cluj s-ar fi putui uni. Apoi, pentru că din punctul său — şi numai al său de vedere — Grobei nu accepta existenţa unei aşa-zise asociaţii de Cluj, Fondul Farca cu filiala Cluj sau orice altă denumire ar fi avut. Deci, din punctul său de vederp. două asociaţii fictive, inexistente, nu se puteau uni. El. evident nu contestă existenţa unei asociaţii sau întru­niri (dovadă plenul în mijlocul căruia se găsea), dar nu recunoştea acestui plen sau întruniri nici o legătură de formă sau de esenţă cu moştenirea ideatică a lui Farca, moştenire căreia el îi închinase toate forţele sale mo­deste, întreaga viaţă, şi pe care o cunoştea şi o stăpânea suficient. Ale cărei sensuri şi linii de forţa începeau să i se revele. O muncă uriaşă însă, plină de imprevizibil şi sacrificii îl aştepta încă, de acum înainte, o muncă de o mare răspundere şi delicateţe, care în orice caz nu .putea fi făcută de un număr atât de mare de oameni. atât de diferiţi, cu interese atât de contradictorii şi care, în ciuda bunei-credinţe chiar, puteau face mai mult rău decât bine fondului, marei memorii. Numai - în parte, câte unul, câte unul, se puteau apropia fiecare de ideile noi, fundamental noi, ale maestrului. Fiecare trebuia aă-şi găsească singur acest drum, această vocaţie, în parte, de unul singur, neajutat şi nesfătuit de nimeni. Aşa cum şi-l găsise şi El. El, Grobei. Umilul ucenic al marelui dispărut, al marelui apostol al Provinciei. Orice „organizare", orice „program, statut, misiuni, amenzi, întruniri" şi altele de acest fel, care lasă spaţiu liber politicului sunt străine fundamental ideilor Lui, moşte­nirii lui atât de originale. Memoria Lui nu era nici" o religie, nici un partid. Memoria Lui, moştenirea Lui sacră era El, Grobei, ultimul dintre învăţăcei. Ca şi ceilalţi care se vor apropia de soarele ideilor sale ce începeau să trăiască, ce înviau. Prin El şi prin ei, cei care vor veni, unul câte unul, fără prejudecăţi, sau cu prejudecăţi, fără frică sau cu frică, fără iubire sau cu iubire. Dar se vor apropia şi vor rămâne aproape, prezenţi. Singuri, neîmpărţind frica cu nimeni, neîmpăr-ţînd gloria cu nimeni. Acceptând cu umilinţă şi orgoliu golul din fiinţa lor, golul în care urmă să se instaleze. El, Farca. A cărui densitate putea umple miliarde. Golul pe care nu-l mai puteau umple războaiele sau pacea şi nici întreaga trivialitate a vieţii de zi cu zi, nici religia, nici politica. Nici starea de flămând, nici starea tie sătuL nici cea de tristeţe, nici cea de veselie, nici cea de sin­gurătate, nici cea de nesingurătate, nici cea de somn, aici cea de trezie, a trupului sau inimii.

Apoi, El, Grobei, respingea orice propunere venea din partea numitului Sidorovici Boris ca neavenită şi nulă. Doctorul Sidorovici era făcut în continuare, prin gura acelui lector necunoscut şi care citea clar şi mono­ton, totul, la rând, impostor şi provocator. Acoperind apoi scandalul şi vociferările care se ridicară spontan din adunare, se aduse la cunoştinţă că Sidorovici Boris ara exclus pentru totdeauna de la orice contact cu memoria şi moştenirea lui Farca, îi era interzis de a mai vorbi în numele Ei, iar cel care continua să întreţină relaţii cu provocatorul Sidorovici era definitiv oprit de a se_ apropia de tezaurul ideilor lui Farca.

In final se mulţumea pentru ascultare, pentru atenţia acordată şi se declara dizolvată, din punctul Lui de vedere, pentru totdeauna, această adunare.

Semnat: Grobei, Traian-Liviu

Şi, în timp ce lectorul necunoscut îi pronunţa încă numele, Grobei se ridică calm şi ieşi din încăpere, fără o vorbă şi totul se risipi în urma lui.

EPILOG
Trecură luni de zile, apoi un an, doi, trei, de zile, de la ultimele întâmplări. Grobei rămase în nord, afundat tot mai mult în mâzga, în praful muncii sale, în zidul muncii sale. In şanţul, în tranşeul, în mina muncii sale. Singur. Singur... cu umbre în jurul său. Câteva... apoi, iarăşi... câteva... apoi din nou, câteva-câteva, apoi un grup de câteva. Petronela, ca o flacără albă, dreaptă, voioasă. Petronela vie, mereu lângă el, nu chiar lipită de el dar aproape, în penumbra sa şi per­petuu vie, zidită în umbra mare a Lui, a învăţătorului care creştea încet, din umbrele lor, a celor din jurul lui Grobei. El, primul învăţător al învăţătorului, el căruia î se spunea deja maestrule apoi spre sfârşit, învăţăto-rule. Sau Ioan, cel care-l descoperise pe învăţătorul său, pe Raabi. Mort, însă. Un Raabi care nu mai predica, care nu mai descoperise el însuşi Iubirea. Un Raabi enigmatic şi violent, aşa cum fusese primul Dumnezeu al evreilor, poporul care descoperise Dumnezeul-unic: războinic, gelos, imprevizibil, distrugător, aspru până la crimă cu învăţăceii săi, tăindu-i, hrănindu-i, învăţân-du-i să-şi ungă hainele ou sângele animal, cald, de jertfă. Un Ioan care descoperise un Iisus-politic, mort. Nu iubirea, ci puterea, forţa asupra oamenilor vii. Şi jimbra lui Farca creştea încet-încet, imperceptibil şi tiranic şi, cu umbra Lui creştea şi umbra Celuilalt, al ciudatului Călător. Cel care avusese o profesiune atât de umilă, cel care colindase întreaga. uriaşa provincie românească cu atenţie, cu o uriaşă răbdare, cu o uriaşă sfinţenie. Lăsându-se apoi, cu un lung şi neauzit oftat de uşurare şi de spaimă, să cadă pe altarul acela nevăzut pentru alţii (sau pe care alţii voiau să-l folosească", să-i dea o utilitate, cum faoem cu tot ce întâlnim preţios şi unic) ―ce era existenţa Lui, ce părea moft. Ce era însă mai viu decât toţi cei vii, cel care îi inunda pe cei vii, golul bezmetic al fiinţei lor, cu realitatea Lui magnetică, profundă, concretă.

N-am îndrăznit să ne apropiem, să „descriem" viaţa Celuilalt, a Celui care irupse în viaţă, în mit, după moarte, cu o forţă de neoprit. Am încercat... am îndrăznit să ne apropiem condeiul nostru bont, tembel, profana­tor, de începuturile deşteptării Celuilalt, cel încă viu. Care-l dezgropase pe Celălalt, care-l simţise trăind. Ar fi putut trăi Unul fără Altul?! Nu ştim!... Sunt atâtea lucruri pe care nu le ştim. Poate că... Farca e o inven­ţie...?! Pe jumătate, cel puţin...?! Poate totul vine din. geniul fanatic şi dizarmonic al fostului merceolog, diB încăpăţânarea sa neroadă şi totală...?! Altfel, în absenţa sa, totul s-ar fi stins uşor, sau s-ar fi trivializat,- sau s-ar fi metamorfozat, poate, în altceva... ! Ce ar fi fost aeest altceva...?! Nu ştim!... Ah, nu ştim o grămadă de lucruri! O grămadă de lucruri, un morman, un munte de lucruri... nu ştim! Nu ştim, nu ştim, nu ştim! Şi ni se aud dinţii cum scrâşnesc, de ciudă! De furie, de neputinţă, de victorie, de ciudă, de efort!!

Apoi, mai trecură câţiva ani,, un an, doi... trei.,, trei... trei... Grobei îmbătrâni, fix, la postul său, îngropat până la gât, de parcă nu ştiu oe zmeu legendar, românesc, l-ar fi trântit în pământul tare. Era respectat, adulat, divizat, aproape. El, Omul. La ce slujea, la ce slujise viaţa lui oarbă şi fanatică, devotată pînă la unghii şi piele, unsă cu sângele jertfelor sale?! Nu ştim, nici asta, nici asta nu ştim! Nu ştim nimic! Dar totul trebuk să „slujească", să „folosească", totul trebuie să fie „bun la ceva", să se poată „întrebuinţa", să se poată ,,folosi", „mânca", „înghiţi", „uza"...?! Nu ştim... poate. Poate Nu ştim.

Încet, încet, parcă sugând forţă din trupul fostului merceolog care se descărna tot mai mult, Farca urcă pe bolta memoriei, invada tot mai multe fiinţe, locui în golul lor, îl umplu. îi umplu. Le dădu, dacă nu un sens atunci o justificare, o certitudine că trăiau. Vai, uneori nu ştim dacă trăim, uneori trebuie să ne încredinţăm sau să trăim mai mult, mai puţin. Sistolă, diastolă. Un pumn care se deschide şi se închide.

Apoi, fără să atingă patruzeci, epuizat" de moarte, Grobei muri. Venerat, adulat. Nimeni nu îndrăzni să-l iubească. Nimeni nu îndrăzni să se apropie prea mult de persoana sa sacră, de parcă ar fi purtat un inel de fier în jurul fiinţei sale. Poate că şi purta. Adepţii Săi se înmulţeau încet-încet, nesimţit, oh, nu erau prea mulţi, oricum. Dar figura lui creştea, aproape fizic, la orizont, ca un soare negru, tăcut, ca o planetă necunos­cută, vie, teribilă, concretă. Farca şi El se topiră unuî într-altul sau, noi înşine nu mai distingem prea bine, vederea noastră se degradează, se înceţoşează, se tulbură. Pentru că am îndrăznit să privim prea mult timp, prea fix, inuman de fix, un corp viu. Un corp viu.

La ce foloseşte, cui va folosi acest corp?! Acest corp viu?! Ce se varsă, ca dintr-un vas ridicat, în atâtea corpuri vii, ce învie?! Ca un vas ridicat, din care curge miraculos, mereu împotriva legilor fizice, lichidul Său?? Nevoia de viaţă, a celor vii, e infernală, nesfârşită, tira­nică, eternă, violentă, oh, ce violenţă! Şi ei... ei, cei puternici se adapă de oriunde, se aruncă în genunchi şi aşteaptă. Cerşesc cu ochii. Aşteaptă cu ochii. Împung cu ochii nefiinţa, o ridică în picioare.

Iată istoria lui Grobei Traian-Liviu, merceologul din sudul Banatului, care s-a lipit cu tot trupul său viu de ideea sa, până la topire, până la geamăt, până la incan­descenţă. Oare, umanitatea de ici, de colo va învăţa ceva, din această pildă?! Din acest mit... de astăzi?!... O apă vie, rapidă, întunecată, care ne fuge sub picioare. Ca Iisus, care mergea pe valuri.

Istoria simplă; un pic b'urlescă, rea fără răutate, blîndă fără înduioşare, a funcţionarului ratat, din sudul Banatului. Un mărunt smintit, probabil, un maniac ce n-a făcut rău nimănui. O păpuşă de lemn, vopsita caraghios care a făcut tumbe în faţa ochilor noştri trişti.

Salutare, Grobei!... Salutare... dacă n-ai fost în stare să te faci iubit, în viaţa ta scurtă şi caraghioasă, eu, aici, pe această ultimă pagină te îmbrăţişez şi... te iubesc. Pentru că ţi-ai împărţit cu mine singurătatea ta la care ai ţinut atât!... Pentru că am împărţit cu tine, caraghiosule, descărnatule, singurătatea mea la care... am ţinut atât. Salutare, bătrâne... conştiinciosule... maniacule... descărnatule! Salutare, zău, salutare!... Salutare!... Salutare!...

Salutare.

21 mai 1974

deSfinţii Constantin şi Elena