Nota autorului

— Ce meserie are? întrebă Newman, scoţându şi agenda.

— Brancardier şef. Bănuiesc că e acolo de când lumea. Omul tre­burilor ciudate. Învârte totul. De încredere...

— O să mi notez adresa lui...

Novak ezită până când Newman rosti, pur şi simplu "Foley", apoi se răzgândi.

— Întâmplător ştiu unde locuieşte. O dată am avut nevoie de nişte medicamente şi, de vreme ce eram în Berna, le am luat de la el de acasă. Poveste veche. Gerberngasse, numărul 498. E, practic, sub pod. Este o scară acoperită care duce de la capătul podului în Ger­bern­gasse. Probabil că el cunoaşte mai mult decât oricine în privinţa Clinicii Berna – cu excepţia lui Grange şi a lui Kobler...

— Mulţumesc, Novak, ai fost foarte amabil. Încă ceva, înainte să plec. Va trebui să te văd din nou. O să participi la recepţia medicală de la Bellevue Palace?

— Profesorul mi a cerut să fiu acolo. Lucru foarte neobişnuit...

— De ce neobişnuit?

— Va fi prima atribuţie publică pe care o voi avea de când am venit aici.

— Prin urmare, vei putea să te strecori afară pentru scurt timp. Am putea vorbi în camera mea. Poate m am gândit şi la alte întrebări. De ce arăţi atât de neîncrezător? Grange te ţine cumva cu lanţul de gât?

— Bineînţeles că nu. Nu cred că e bine să fim văzuţi multă vreme împreună...

— Ai fi putut fi urmărit?

Privi prin restaurant care începea să se umple. Păreau, după frânturile de conversaţie, să fie fermieri şi comercianţi locali. Fer­mierii se plângeau de vremea rea, ca şi cum aceasta era unică în decursul istoriei.

— Nu, replică Novak. Mi am luat măsuri de precauţie. M am în­vârtit o vreme, înainte de a mi fi parcat maşina. Apoi am străbătut, pe jos, drumul până aici. Asta e tot?

— Laboratorul în care n ai intrat niciodată. E un pasaj acoperit care duce la el dinspre Clinică. Trebuie să fi auzit ceva bîrfe în privinţa lui.

— Numai despre atombunker. Probabil ştii că elveţienii au acum o reglementare cum că orice clădire nou construită, inclu­siv locuinţele per­sonale, trebuie să includă un atombunker. Ei bine, bănuiesc că ace­la de sub laborator este enorm. O uşă uriaşă, făcută din oţel ma­siv, groasă de cincisprezece centimetri – felul în care mi a fost descrisă te duce cu gândul la intrarea unei bănci din Zürich. Trebuie să încapă toţi pacienţii şi personalul, în caz de necesitate...

Prin urmare, acest lucru putea să explice alt lucru nevinovat, pe care Newman îl considerase sinistru – pasajul acoperit din­spre labora­tor ducea, de asemenea, la atombunker. În pofida tuturor acestor în­trebări, încă nu reieşea absolut nimic necurat în privinţa Clinicii Ber­na. Îi trecu prin minte un gând întârziat: rosti întrebarea în timp ce îşi îmbrăca pardesiul:

— Deci, te ai gândit că ai fi putut fi urmărit?

— Nu prea. Kobler a spus că mi ar sugera să mi iau o seară libe­ră. M a îndemnat să mi petrec noaptea în alt loc, dacă simt nevoia... Novak se întrerupse, iar Newman aşteptă, crezând că americanul fă­cuse o legătură mentală. Ciudat lucru, spuse Novak încet, dar ultima dată când a făcut o, a fost în noaptea în care a murit Hannah Stuart...

21
Newman ieşi în aerul tăcut şi îngheţat al nopţii. Străzi pustii. Aş­teptă până ce ochii i se obişnuiră cu întunericul. Era pe punctul de a aprinde o ţigară, când se răzgândi. Nimic nu localizează mai clar o ţintă decât flacăra unei brichete. Iar el nu uitase că una dintre armele pe care Beck le declarase furate în regiunea Thun era o puşcă cu lu­ne­tă de tip militar.

Uitându se după eventuali urmăritori, porni spre Sin­nebrucke. Încă nu era convins că Novak îi spusese tot. Ameri­canul era posibil să fi fost trimis de Kobler, pentru a l atrage pe Newman în Thun. Mai târ­ziu, după prea multă băutură, Novak s ar fi putut hotărî să şi ia mă­suri de siguranţă în privinţa discuţiei cu el. Newman era convins de un lucru: nu putea avea încredere în nimeni.

Apa izvorâtă din lac clipocea pe zidul de la poalele podului. Apoi auzi apropiindu se pufăitul uşor al motorului unei şalupe. Micuţa am­barcaţiune avea chila plată. Când barca trecu pe sub lumina unui fe­linar, văzu că era propulsată de un motor exterior Yamaha. La pupa stătea ghemuit un bărbat.

Newman se retrase în umbră, nefiind sigur dacă fusese văzut. Bărbatul duse la gură un obiect plat, asemănător unei cutii. Un radio telefon. Îl supravegheaseră dinspre singura zonă pe care el o trecuse cu vederea – dinspre râu. Fusese, probabil, un fleac să i observe pe Novak şi pe Newman şezând la masa de la fereastră, în restaurantul luminat. Să fi raportat el, oare, că New­man abia părăsise restauran­tul?

Berna este asemănătoare unui uriaş transatlantic, construit din piatră şi stâncă, dominând ţinutul înconjurător. Centrul oraşului Thun este situat pe o insulă dintr un bazin. Newman privi în sus, spre ţărmul nordic, unde latura împădurită a dealurilor urca abrupt, dea­luri pe care luminile caselor străluceau aidoma unor bijuterii. Părăsi podul, traversă strada, la adăpostul uneia dintre numeroasele arcade de dimensiuni mai reduse decât ale celor din Berna.

Urmă un drum ocolitor către locul în care îşi lăsase parcată ma­şina, în Balliz. Căută un Porsche roşu, orice indiciu în privinţa lui Lee Foley, orice indiciu în privinţa altor urmăritori.

Cu reţeaua sa de canale, Thun este ca o mică Veneţie sau ca Stockholm.

Privind spre sud, văzu la capătul străzii conturul vag al unui munte impresionant, cu pantele superioare albite de zăpadă. Îşi con­tinuă, cu încetineală, drumul, ascultând. Lăsă în dreapta unul dintre bătrânele poduri acoperite şi i se dezvălui priveliştea din­spre nord. În cel mai înalt punct de deasupra oraşului se înălţau zidurile măreţe şi turlele secularului castel, o siluetă sinistră, dezvăluită pe jumătate de noaptea înstelată. Bolborositul şi plescăitul apei constituiau singurele sunete. Se hotărî.

Newman nu verificase doar prezenţa urmăritorilor: îşi reluase plimbarea singuratică în timp ce se lupta să ia o hotărâre. Nu şi putea lua gândul de la ceva ce spusese Novak. Kobler a spus că mi ar sugera să mi iau o seară liberă... ultima dată când a făcut o, a fost în noaptea în care a murit Hannah Stuart...

Se înapoie grăbit în locul în care era parcat Citroen ul, se aşeză la volan, porni motorul şi urcă pe străzile pustii, înspre Thun Nord, că­tre Clinica Berna.

Scena îngrozitoare apăru în lumina farurilor lui Newman în timp ce se afla pe coama unui deal. Venind dinspre nord vest, urmase un traseu care l conducea la poarta principală a Clinicii Berna. În dreap­ta sa, de a lungul drumului îngust, se afla gardul de sârmă ce împrej­muia terenurile întinse ale Clinicii, care, în acest loc, aveau un relief abrupt. Ceva mai devreme traversase zona zăpezilor eterne şi ştia că laboratorul era dincolo de gard, ascuns de o denivelare a reliefului.

În lumina farurilor văzu, în gardul de sârmă, o poartă larg des­chisă. În stradă, lângă poartă, erau parcate două maşini de poliţie cu luminile albastre de pe capote clipind şi rotindu se. În incinta clinicii urca în fugă panta stâncoasă, spre poartă, o femeie îmbrăcată cu un soi de robă. În spatele ei, în întuneric, sărea o formă neclară. Unul din blestemaţii de dobermani. Femeia con­tinua să alerge, o fugă împletici­tă. În lumina farurilor uneia din maşinile de poliţie stăteau doi oa­meni. Beck şi, Dumnezeule!, Nancy...

Dobermanul era pe cale să o ajungă pe femeia care alerga. Era prea departe de poarta deschisă. Hristoase! Era un coşmar. Newman opri lângă poartă în timp ce Beck îşi ridică ambele mâini, rămânând nemişcat Strângea o armă. În spatele său apăru o a treia maşină. Nu era maşină de poliţie. Frînă violent şi cineva ţâşni afară din ea. În acel moment Beck trase. Câinele se ridică vertical în noapte, păru să ră­mână în suspensie, apoi se prăbuşi la pământ. Se petreceau atâtea evenimente, încât erau greu de crezut.

Newman îşi părăsi maşina. Bărbatul care tocmai sosise era că­pitanul René Lachenal. În uniformă completă. Femeia care alerga trecu, clătinându se, de poartă şi se prăbuşi pe şosea. Halatul i se desfăcu, şi Newman văzu că pe sub veşmântul gros purta pijama, iar pantofii uşori îi erau plini de zăpadă.

Nancy era deja aplecată asupra formei inerte. Beck folosea apa­ratul său de emisie recepţie. Newman numără şase poliţişti în unifor­mă, toţi purtând jachete din piele şi pistoale automate la şoldul drept. Beck îşi strecură arma în buzunar şi îşi puse mânuşile. Închise poarta şi se opri în faţa ei, jucându se cu ceva. Newman nu putea să vadă ce făcea.

— Încălcaţi teritoriul unei zone militare, strigă furios Lachenal. Ne ocupăm noi de această femeie...

— Zonă militară? Beck îşi îndreptă ţinuta şi se îndepărtă de poar­ta care, văzu Newman acum, era încuiată cu lacătul. Despre ce dracu vorbeşti? Am cerut o ambulanţă pentru această femeie. În foar­te scurt timp va fi aici...

— Desfăşurăm manevre militare, insistă Lachenal. La intrarea pe drumul ăsta era o barieră...

Silueta sa înaltă, uscăţivă îl domina pe Beck, care privea atent în direcţia Bernei, de unde se putea auzi, apropiindu se, sunetul unei sirene, crescând treptat în intensitate.

— Da, am văzut bariera, îi spuse Beck. Am depăşit o. Şi se pare că bine am făcut. În orice caz, nu exista nici o avertizare oficială pre­liminară a vreunor manevre. Şi, am salvat o pe această femeie. Aţi văzut câinele acela...

Newman avu o serie de impresii vii, pe care mai târziu şi le rea­minti asemenea imaginilor făcute la lumina blitzului unui aparat. Un transportor blindat oprind în spatele maşinii lui Lachenal. Soldaţi îmbrăcaţi în echipament de luptă – căşti, uni­forme de camuflaj, arme automate – sărind din el şi răspândindu se în cerc. Lachenal ducând la ochi, cu o expresie gravă, un binoclu atârnat la gât şi scrutând gră­bit terenul din spatele gardului de sârmă ghimpată. Nancy, care se af­la în apropierea lui Newman, ridicându se încet şi şoptindu i lui Beck în aşa fel încât singura persoană care o mai auzi fu Newman.

— Mă tem că nu am salvat o. E moartă. Nu mi place aspectul ei. Fireşte că nu pot fi sigură, dar toate simptomele indică faptul că a mu­rit asfixiată. Şi, mai grav, am descoperit semne specifice unei for­me de otrăvire. Dacă îmi cereţi să ghicesc – ar putea fi doar o presu­pu­nere – aş diagnostica cia­nură...

— Opreşte te, îi sugeră Beck. Am toate elementele necesare.

Ambulanţa sosise. Şoferul, hotărât, îşi strecură maşina printre transportor şi maşina lui Lachenal, înaintând până ce botul maşinii sale aproape atinse Citroen ul lui Newman, trase cu spatele în zona porţii, întoarse în aşa fel, încât ambulanţa se afla cu spatele spre Berna, şi opri alături de trupul femeii de pe şosea. Uşa din spate se deschise, doi bărbaţi în alb coborâră, purtând o brancardă, şi, în acel moment, interveni Lachenal:

— Ce faceţi? întrebă el. Pot să dispun imediat să fie dusă la un spital militar pentru primul ajutor...

— E moartă, Lachenal, îi spuse pe un ton rece Beck.

Se petrecu ceva extraordinar. Silueta trufaşă a căpitanului de contrainformaţii, membru al Statului Major, era dominată acum de silueta mult mai scundă a lui Beck prin simpla forţă a per­sonalităţii. Poliţistul îşi scoase din nou pistolul automat şi îl ţinu cu ţeava spre pământ.

— Totuşi, o putem lua noi, spuse după un timp Lachenal. Poate fi o problemă de resortul contraspionajului...

— Las o baltă, Lachenal. Îmi asum răspunderea. Şi consider a­cest caz ca pe unul de omucidere suspectă. Este o problemă care cade în întregime sub jurisdicţia Poliţiei Federale. Apropo, dacă nu ordoni imediat oamenilor dumitale să şi lase jos armele, în momentul în care ajung la Berna, te voi da în judecată pentru obstrucţionarea cursului justiţiei...

— Ei nu ameninţă pe nimeni...

— Aştept.

Lachenal dădu un ordin scurt ofiţerului însărcinat cu comanda detaşamentului. Soldaţii urcară în transportor, care apoi, cu o oare­care dificultate, întoarse înainte de a se îndrepta spre Berna. Beck privi aceste operaţiuni cu o expresie îngheţată, având încă pistolul pe lângă corp. Lachenal se întoarse şi îl privi.

— Omucidere? Nu înţeleg.

— Nici eu nu înţeleg până când nu va fi efectuată autopsia. Încă ceva. Este de faţă un doctor specialist, care a examinat cadavrul. Dec­lară că femeia moartă indică simptome clare că ar fi murit datorită cianurii sau altei forme de otrăvire. Asta în caz că mai ai şi alte gân­duri. Îmi închipui că ai propriul dumitale radio tele­fon, ca să fii la curent cu desfăşurarea acestor manevre care s au ivit brusc? Bun. Haide să ne sincronizăm lungimile de undă. Doresc să rămân în le­gătură directă cu dumneata până ajungem, în siguranţă, la Berna. Poate că vei fi atât de amabil, încât să ne însoţeşti în maşina dumi­tale?

— Consider jignitoare aluzia din spatele cererii dumnea­voastră...

— Dar te vei conforma, spuse tăios Beck. Cuvântul pe care l am folosit a fost omucidere. Acesta are prioritate faţă de ori­care alte situaţii, cu singura excepţie a stării de război. De acord?

— Vă voi însoţi cu maşina mea până la periferia Bemei. Poate vreţi să fiţi primii, apoi ambulanţa, iar eu să închei coloana?

Beck încuviinţă din cap, încă ţinând situaţia sub control. Bran­cardierii transportaseră corpul femeii în ambulanţă şi închiseseră uşile. La cererea lui Newman, Beck acceptase ca unul din oamenii săi să conducă Citroen ul înapoi în Bellevue, pentru ca astfel Newman să poată călători cu Nancy în maşina lui Beck.

Înainte de a pleca, Beck ordonă celorlalţi poliţişti să se înghesuie în cealaltă maşină şi să patruleze în jurul întregului perimetru al Cli­nicii Berna. Trecând pe lângă ambulanţă, făcu semn cu mâna înmă­nuşată înspre partea geamului şoferului, pen­tru a i indica să-l urme­ze. La plecare nu mai schimbă nici un cuvânt cu Lachenal, menţinân­du şi astfel până la capăt controlul deplin asupra situaţiei.

Deschise uşa din spate a maşinii sale, o invită pe Nancy să intre şi o prezentă subordonatului său, Leupin, care i se alătură, pe cea­laltă parte. Făcu observaţia în timp ce se aşeză la volan, iar Newman luă loc lângă el.

— Nu sunt deloc mulţumit de Lachenal. Pare să aibă prea mulţi oameni la dispoziţia sa cât ai bate din palme. Îţi dai seama că trebuie să fi chemat transportorul acela blindat după ce sosise, dar înainte de a coborî din maşină?

Beck demarase când Newman arătă cu degetul spre aparatul de emisie recepţie aşezat în poala lui Beck. Butonul de comunicare era pe poziţia închis.

— Poţi să-l ţii sub observaţie cu ăsta, nu i aşa?

— Dar cu cine vorbeşte în acest moment, pe o altă lungime de un­dă? Pur şi simplu, nu ştiu. Lachenal părea foarte îngrijorat şi nesi­gur în privinţa întregii afaceri, asta e cert. Lachenal al nos­tru e un tip foarte complex, dar, în fond, e un om integru. E pre­ocupat doar de siguranţa Elveţiei...

— Şi cât de departe ar merge cu această protecţie? Militarii trăi­esc cu adevărat într o lume numai a lor.

— În mare măsură aceasta va depinde de modul în care reacţio­nează în următoarele câteva minute, înainte să ajungem la autostrada spre Berna... Dumnezeule! Cred că şi a pierdut minţile. Priveşte la acel...

În faţa lor, cum coborau dealul, blocând drumul ca un zid, se afla o maşină blindată uriaşă, cu o ţeavă de tun cât un stâlp de telegraf. Newman încremeni. Era un tanc nemţesc tip Leopard 11.

Monstrul pe şenile era imobil. Cu excepţia unei părţi aflate în miş­care. Ţeava imensă de tun, cu protuberanţa masivă din capăt, era înălţată într un unghi ascuţit. Încet, începu să coboare. Pe bancheta din spate, Nancy, îngheţată de frică, îşi muşca încheieturile degetelor, incapabilă să şi ia ochii de la ţeava care îşi începuse coborârea. În cu­rând urma să i ţintească în plin.

Beck oprise maşina. Newman avu o presimţire sumbră. Cunoştea capacitatea Leopardului. Un proiectil putea să i spulbere. Maşina va dispărea. Ambulanţa din spatele lor se va dezintegra. Va trebui să ră­zuiască resturile celor două vehicule  şi ale ocupanţilor lor de pe şo­sea. Înălţimea continua să scadă.

— Probabil că au înnebunit, spuse răguşit Beck.

Întinse mâna spre aparatul de emisie recepţie, ca sa ia legătura cu Lachenal, apoi îi dădu drumul înapoi, în poală. Newman încuviinţă din cap. Efectiv, nu era timp pentru a da de Lachenal. Asta presupu­nând că ofiţerul trecuse pe lungimea de undă stabilită.

— Nu e timp pentru Lachenal, îl avertiză Newman.

— Ştiu...

Ţeava tunului păru să se mişte cu încetinitorul, nemilos. Iniţial, fusese îndreptată spre cer. Acum, pierduse jumătate din înălţime. Mai avea doar câteva grade înainte ca ei să privească drept în faţă vârful diabolic.

Nancy se uită la Leupin, un bărbat înalt, cu o faţă prelungă. Faţa îi era udă de transpiraţie. Părea hipnotizat de coborârea inevitabilă a ţevii uriaşe. Încă privind fix în faţă, el întinse mâna stângă şi îi strân­se umărul lui Nancy, încercând să i insufle puţin curaj.

— Ţineţi vă bine! urlă deodată Beck.

Eliberă frâna şi îşi înfipse piciorul în acceleraţie. Audi ul ţâşni înainte, pe şoseaua îngheţată, recăpătându şi echilibrul sub con­trolul de fier a lui Beck, în timp ce prindeau viteză spre tancul ale cărui di­mensiuni crescuseră enorm, ca şi cum ar fi năvălit spre ei, prin par­briz. Vârful armei se afla aproape în faţa lor. Newman avu viziunea îngrozitoare a loviturii proiectilului uriaş. Încă o fracţiune de secundă şi explozia ar fi sfârtecat metalul, despicând carnea, incinerându i într un groaznic infern, sub forţa de baros a detunăturii.

Beck, cu muşchii feţei încordaţi, conduse mai departe, trecu pe sub ţeava tunului ce se întindea mult dincolo de şasiul tancu­lui. Bruscă frânele. Deşi aveau centurile de siguranţă puse, toţi ocupanţii maşinii zvâcniră înainte. Beck oprise la câţiva centimetri de şenilele masive ale tancului. Nu mai era posibil să deschidă focul. Înşfacă aparatul de emisie recepţie.

— Lachenal! Eşti acolo? Bine. Ce mama dracului ai de gând? E un nenorocit de tanc uriaş cu ţeava îndreptată spre noi. Sunt în legă­tură radio directă cu Berna. Au auzit tot. Dă la o parte din drumul meu bucata asta de fier vechi. Spune le să se dea înapoi, să elibereze drumul... M ai înţeles?

— Am încercat să te chem... Încordarea din tonul lui Lachenal răzbătu clar prin aparatul de emisie recepţie. Tu tot vorbeai. Totul e o greşeală. Kobler aşteaptă într o maşină să vă vorbească. Tancul era pentru a vă opri să-l depăşiţi. M a ajuns din urmă la ieşirea principală a Clinicii...

— Spune i lui Kobler să se arunce de la etaj, se răsti Beck în timp ce dădu câţiva centimetri în marşarier, folosind pentru aceasta o singură mână. Îţi mai spun doar o singură dată. Spune i conducăto­rului acelui tanc să dea înapoi. Va avea loc o anchetă...

— Am dat deja ordin, raportă Lachenal. Trebuie să înţelegeţi că au loc manevre...

— Manevrele doctorului Bruno Kobler?

Aceasta îl amuţi pe Lachenal. Rămaseră tăcuţi în timp ce Leopar­dul îşi începu mişcarea de răsucire, şenilele scrâşnind greoi în timp ce conducătorul dădu înapoi şi îl întoarse într o intersecţie, chiar în spa­tele lor. Beck privi în oglinda retrovizoare şi îi făcu un semn scurt şo­ferului ambulanţei, indicându i faptul că momentul critic trecuse. De îndată ce drumul fu liber, ţâşni înainte, lăsând în stânga Leopardul, şi coborî dealul, pe drumul care ducea la autostradă.

22
— Bob, cred că ar trebui să explic prezenţa doamnei doctor Ken­nedy, spuse Beck în timp ce conducea pe autostradă. Unul dintre oa­menii mei – de fapt, Leupin, care stă pe locul din spatele meu – supra­veghea Bellevue Palace când a văzut o ieşind. I a cerut să aştepte şi m a sunat. Sunt doar două minute, cu maşina, de la biroul meu – folosind sirena, adăugă cu o umbră de zâmbet.

— Nancy, ţi am spus să nu te duci nicăieri, sub nici un motiv... Începu Newman.

— Te rog! exclamă Beck. Lasă mă să termin. Ajutorul ei, acolo, la poartă, a fost nepreţuit. Mi a spus că primise un telefon urgent de la Clinica Berna. Situaţia bunicului ei se înrăutăţise. Am convins o să se întoarcă împreună cu mine la hotel, de unde l am sunat pe doctorul Kobler. Mi a spus că ei n au dat un astfel de telefon şi că Jesse Ken-nedy adormise repede. Încă nu ştim cine a vrut s o ademenească. Eram eu însumi în drum spre Clinică, iar ea a fost de acord să mă însoţească, în maşina poliţiei. Am considerat că e cel mai bine s o am sub ochi...

— Cine te a făcut să te duci la Clinică, dintre toate nopţile posi­bile, tocmai în noaptea asta?

— Am pe cineva înăuntru, replică Beck criptic.

— Pe cine?

— Tu, în calitate de corespondent străin, obişnuieşti divulgi sur­sele? Beck întrebase pe un ton batjocoritor. Am tre­cut de poarta princi­pală, până la cea de a doua poartă...

— Care era deschisă, comentă Newman.

— Eu însumi am deschis o. În portbagaj se află o pereche de cleşti puternici de tăiat sârmă, pe care am folosit o la lanţul cu lacăt. De a dreptul ilegal, desigur, dar am văzut o pe acea biată femeie aler­gând spre poartă. După aceea am încuiat o la loc, cu un lacăt identic, pe care am avut precauţia să-l iau cu mine.

— Se pare că eşti uimitor de bine organizat, remarcă New­man.

— Cunosc dosarul cu datele lui Hannah Stuart. Ţi am spus des­pre un anume martor pe care nu l pot folosi. După aceea am făcut o vizită la poarta dinspre laborator şi am observat ce tip de lacăt folo­sesc. Am mizat pe o a doua ocazie, deşi n am prevăzut că va avea con­secinţe atât de tragice.

— Ce ai de gând să faci?

— Mai întâi, trebuie să fii conştient de faptul că tot ce ţi am spus trebuie să fie strict confidenţial. Fac echilibristică pe o sârmă subţire – şi asta ţi am explicat. Acum, mergem cu ambu­lanţa la morgă. Am aler­tat o deja pe biata Anna Kleist, care va pierde încă o noapte. Dar aş vrea ca ea să audă diagnosticul doamnei doctor Kennedy. Iar tu ar trebui să i mulţumeşti că era de faţă, nu s o cerţi!

— Eşti mulţumit de ajutorul ei?

— Da! Beck se aşeză mai comod la volan. Trecuseră de inter­secţia cu Belp şi curând urma să se afle în apropierea suburbiilor oraşului Berna. Privi în oglinda retrovizoare înainte de a con­tinua. Prin diag­nos­ticarea asfixierii şi a posibilei cianoze, doamna doctor Kennedy a neutralizat complet orice autoritate pe care ar fi putut s o pretindă Lachenal. Acest lucru a sugerat o potenţială omucidere. Asta mi a cre­at o situaţie favorabilă. Asta l a făcut mat pe Lachenal...

— Bănuiesc că există o oarecare demarcaţie între tine şi con­tra­spionajul militar?

— Da De fiecare dată dificilă. Oficial, cooperăm întotdeauna. Sun­tem amândoi preocupaţi de securitatea ţării. O expresie foarte flexibilă. Dacă Lachenal l ar fi putut transforma într un caz de re­sortul contraspionajului, atunci femeia moartă i ar fi revenit lui. O dată ce a devenit omucidere, chiar şi numai o bănuială, cazul e al meu.

— Presupun că, în ceea ce o priveşte pe Nancy, ar trebui cu adevărat să ţi mulţumesc...

— Chiar ar trebui!

Newman privi în oglinda de pe aripă şi apoi se întoarse ca pentru a vorbi cu Nancy. Ambulanţa rămăsese ceva mai în spate, pentru a lăsa o distanţă acceptabilă între cele două maşini. La mică distanţă de ea se afla o dungă roşie – un Porsche. Se întrebă dacă Beck o văzuse.

— Urăsc duhoarea din locurile astea, remarcă Newman, fără să gândească, în timp ce se aflau în jurul unei mese, bând cafea. Şi sto­macul gol nu ajută...

— Iar începi, izbucni Nancy cu o furie subită. Orice e legat de at­mosfera medicală te dă gata – şi poate că asta include şi doctorii, de asemenea? sfârşi ea furioasă.

— Suntem obosiţi, interveni Beck. Strânse cu afecţiune mâna lui Nancy. Toţi am avut o serie de şocuri descurajante. Se uită la New­man. Poate cea mai bună soluţie ar fi să nu l iei cu tine când vizitezi pacienţii, îi sugeră cu umor.

Stăteau în anticamera morgii, unde fuseseră lăsaţi în caran­tină de multă vreme. Sau, cel puţin, aşa o definise Newman. Domnea obiş­nuitul miros de dezinfectant puternic. Pereţii, zugrăviţi în alb, erau golaşi. Mobilierul se reducea la strictul necesar. Singura fereastră era din sticlă translucidă, aşa că nu se putea vedea nimic pe strada de dincolo de ea.