Note de curs la “drept constituţional şi instituţii politice”

Vrabie, Genoveva; Balan, Marius, Organizarea politico-etatică a României, Institutul European, Iaşi, 2004;

Muraru, Ioan, Tănăsescu, Elena Simina, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a XII-a, Editura C.H. Beck, 2 vol., 2006;

Vrabie, Genoveva, Drept constituţional şi instituţii politice, 2 vol., Editura Cugetarea, Iaşi, 1999;

Drăganu, Tudor, Drept constituţional şi instituţii politice, 2 vol., Editura Lumina Lex, 1998;

Deleanu, Ion, Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura C.H. Beck, 2006;

Constantinescu, Mihai; Iorgovan, Antonie; Muraru, Ioan; Tănăsescu, Elena Simina; Constituţia României revizuită. Comentarii şi explicaţii, Editura All-Beck, Bucureşti, 2003;

Dabu, Valerică, Drept constituţional şi instituţii politice, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti, 2001;

Ionescu, Cristian, Drept constituţional şi instituţii politice, 2 vol., Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

Selejan-Guţan, Bianca, Excepţia de neconstituţionalitate, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;

Criste, Mircea, Controlul Constituţionalităţii legilor în România – aspecte istorice şi instituţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;

***

11. 
    Vida, Ioan, Manual de legistică formală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000;
    
12. 
    Duculescu, Victor; Duculescu, Georgeta; Călinoiu, Constanţa, Crestomaţie de Drept constituţional, 2 vol., Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
    
13. 
    Constantinescu, Mihai / Antonie Iorgovan / Ioan Muraru / Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii – , Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
    
14. 
    Duculescu, Victor; Duculescu, Georgeta; Călinoiu, Constanţa, Constituţia României, comentată şi adnotată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
    
15. 
    Constantinescu, Mihai; Deleanu, Ion; Iorgovan, Antonie; Muraru, Ioan; Vasilescu, Florin Bucur; Vida, Ioan, Constituţia României, comentată şi adnotată, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1992;
    
16. 
    Ionescu, Cristian, Dezvoltarea constituţională a României, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2001;
    
17. 
    Tănăsescu, Elena Simina, Deaconu, Ştefan, Drept constituţional şi instituţii politice, Caiet de seminarii, Editura All-Beck, Bucureşti, 2001;
    

1 În evul mediu ideea consimţământului celor guvernaţi la adoptarea deciziilor importante în stat nu era nici pe departe absentă. Autori de orientare iusnaturalistă au subliniat în repetate rânduri importanţa şi necesitatea acestui consimţământ. Problema era că manifestarea de voinţă a celor guvernaţi – exprinmată de regulă prin intermediul adunărilor pe stări – doar era una din condiţiile necesare adoptării unor asemenea decizii, alături de iniţiativa ori propunerea monarhului şi de condiţia conformităţii actului sau deciziei adoptate cu tradiţia şi cu obiceiurile locale (= cu dreptul cutumiar). Ideea adoptării unui act legislativ, deci a unui act care îşi propunea în mod expres să schimbe dreptul (cutumiar) existent era, în epoca respectivă, inadmisibilă şi bizară.

2 Nu însă întotdeauna: denumira oficială a Constituţiei germane din 1949 este de “Lege fundamentală a Republicii Federale Germania”.

3 Noţiunea de “lege organică” apare în doctrina constituţională franceză. Aceste legi, reprezentând o “prelungire a Constituţiei” regelmentează anumite domenii privind organizarea şi funcţionarea unor organe sau autorităţi publice. În dreptul românesc, legile organice sunt cele care reglementează un domeniu dintre cele prevăzute în art. 73, alin. (3) al Constituţiei. Lista acestor domenii fiind destul de lungă, legea organică, în concepţia constituantului român, are o accepţiune mult mai largă decât cea din doctrina franceză.

4 Cu privire la cutumă ca izvor al dreptului constituţional, vezi Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, vol. I, pp. 81-86. Lucrarea va fi citată în cele ce urmează prescurtat: T. Drăganu, Dr. const.

5 Redăm definiţia acestei autoare: “constituţia ar putea fi definită ca acel act juridic fundamnetal care se bucură de supremaţie în raport cu toate celelalte, act care reglementează principiile, modul de organizare şi funcţionare a autorităţilor publice şi raporturile dintre ele, pe de o parte precum şi raporturile dintre acestebautorităţi şi cetăţeni, prin consfinţirea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale acestora pe de altă parte”. Genoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 3-a, vol. I, Iaşi, 1999, pp. 232-233 Lucrarea va fi citată în continuare prescurtat: G, Vrabie, Dr. const.

6 În opinia acestui autor, constituţia este ”actul juridic normativ suprem, cuprinzând normele care au ca obiect de reglementare instituţionalizarea şi exercitarea puterii, norme adoptate în cursul unei proceduri specifice”. Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura Servo-Sat, Arad, 2001, p. 132. Lucrarea va fi citată în continuare prescurtat: I. Deleanu, Instituţii…,

7 Constituţia este definită de aceşti autori ca fiind “legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice, investită cu forţă juridică supremă, şi care reglementează acele relaţii sociale fundamentale, care sunt esenţiale pentru instaurarea , menţinerea şi exercitarea puterii”. Ioan Muraru şi Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, 2001, p.. Lucrarea va fi citată în continuare prescurtat: I. Muraru şi S. Tănăsescu, Dr. const.

8 T. Drăganu, Dr. const., vol. I, p. 15.

9 Putem considera, din punct de vedere al conţinutului reglementării, ca fiind constituţii şi Regulamentele organice din Ţara Românească (1831) şi Moldova (1832) precum şi Convenţia de la Paris (1858), care a permis constituirea Principatelor Unite, stabilind şi principiile organizării acestora. Reglementările respective nu constituie însă emanaţii ale voinţei unei reprezentaâte naţionale, fiind impuse din afară, şi – prin urmare – nu satisfac criteriul formal al noţiunii de constituţie.

10 Din fr. octroyer = a acorda, a concesiona.

11 T. Drăganu, Dr. const., vol. I, p. 76.

12 Trebuie să precizăm că atribuţiile parlamentului în materie de legiferare nu s-au cristalizat decât treptat. În Anglia, Parlamentul avea iniţial rolul de a stabili, ca instanţă supremă, conţinutul cert şi definitiv al „legii” (în sensul de „lege a ţării”, lege comună sau „common law”, cu caracter preponderent cutumiar), treptat hotărârile acestuia au dobândit un caracter general, statuând dincolo de limitele cazului examinat. La origine competenţa primordială a acestei adunări era eminamente judiciară. Chiar şi în prezent, Camera Lorzilor mai păstrează atribuţiile de instanţă supremă a Regatului Unit. O competenţă judiciară reziduală întâlnim şi în cazul Senatului SUA, în ceea ce priveşte procedura de „impeachment”. Vezi pentru detalii în privinţa Parlamentului englez, Charles Howard McIllwain, The High Court of Parliament and its Supremacy. An Historical Essay on the Boundaries between Legislation and Adjudication in England, New Haven: Yale University Press, London: Henry Frowde Oxford University Press, !910 (Reprint Edition 1979 by Arno Press Inc.), în special pp. 3-38, 103-104, 109-246.

13 Iar în cazul ordonanţelor de urgenţă prevăzute de art. 115, alin. (4), chiar şi în absenţa unei delegări legislative exprese.

14 Inserat în 1968 printr-o lege de revizuire a Constituţiei, aliniatul respective prevede că: “Toţi germanii au drept de rezistenţă împotriva oricui încearcă să înlăture această ordine [constituţională], atunci când nici un alt remediu nu este posibil.”

15 Este vorba de o “formă denaturată” de control al constituţionalităţii legilor. Vezi Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, pp. 171-174 (lucrarea va fi citată în continuare prescurtat: I. Deleanu, Justiţia…).

16 Problema a fost abordată încă din secolul XVII de către „părinţii fondatori” ai Statelor Unite. Astfel, Alexander Hamilton subliniază că această formă de control presupune doar că puterea poporului este superioară atât celei a instanţelor judecătoreşti cât şi celei a Congresului, iar în caz de contradicţie între voinţa legislativului, exprimată în actele Congresului şi cea a poporului, exprimată prin Constituţie, judecătorii trebuie să acorde prioritate celei din urmă. ("It only supposes, that the power of the people a superior to both [the courts and the Congress]; and that where the will of the legislature, declared in its statutes, stands in opposition to that of the people, declared in the Constitution, the Judges ought to be governed by the latter rather than the former."Alexander Hamilton, în The Federalist, nr. 78). Acest argument a fost reiterat de altfel mai târziu de către John Marshall în cazul "Marbury vs. Madison”.

17 Pentru prezentarea în detaliu a deciziei, cu ample citate din textul original, v

vezi Roxana Costache, Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii. Marbury v. Madison, 23 februarie 1803, în AUB Drept, Anul LIV, Serie Nouă, Iulie-Septembrie 2004 (III-2004), pp. 136-147.

18 Faptul că ordinul era semnat şi avea aplicat pe el sigiliul implica evidente consecinţe juridice: actul de numire era adoptat în mod valabil, iar înmânarea ordinului avea doar semnificaţia unei operaţiuni materiale la care era obligat secretarul de stat în funcţie, personal sau printr-un subordonat de-al său.

19 Contradicţia nu este evidentă la prima vedere: Legea din 1789 pe care-şi întemeia Marbury cererea conferea în secţiunea 13 în mod expres Curţii Supreme competenţa de a se pronunţa – în primă instanţă – asupra cererilor privind ordinele de injoncţiune în cazurile îndreptăţite prin principiile şi uzanţele legii, către orice curţi instituite sau persoane numite sub autoritatea Statelor Unite (“…and shall have powers to isuue … writs of mandamus, in cases warranted by the principles and usages of law, to any courts appointed, or persons holding office, under the authority of the United States.”). Art. III, secţiunea a 2-a, paragraful 2, fraza 1 din Constituţie prevedea că “[î]n toate cazurile privind ambasadori, alţi miniştri publici şi consuli (public Ministers and Consuls), precum cele în care un stat va fi parte, Curtea [Supremă] va avea jurisdicţie originară [=în primă instanţă].” Argumentaţia judecătorului Marshall viza faptul că enunţând aceste situaţii, constituantul interzicea implicit legiuitorului ordinar să stabilească vreun alt caz în care Curtea Supremă urma să aibă jurisdicţie originară. În consecinţă, legea din 1789 ce conferea o asemenea comptenţă era contrară constituţiei.

20 Un autor american nota în acest sens că “ decizia este o capodoperă de diversiune, un exemplu strălucit al capacităţii judecătorului Marshall de a evita pericolul pe care în aparenţă îl înfruntă, de a avansa într-o direcţie pe când oponenţii săi se uită în alta” (the decision is a masterwork of indirection, a brilliant example of Chief Justice Marshall’s capacity to sidestep danger while seeming to court it, to advance in one direction while his opponents are looking in another.) R. McKloskey, The American Supreme Court, 1960, p. 40, apud Geoffrey R. Stone, Louis M. Seidmann, Cass R. Sunstein, Mark V. Tushnet, Constitutional Law, Aspen Law & Business, New York, 2001, p. 31.

21 Vezi Anastasie Iordache, Legislaţia conservatoare şi criza balcanică, în Istoria Parlamentului şi a vieţii parlamentare în România (lucrare editată de Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din Bucureşti), Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1983, pp. 430-445 (=Capitolul XIV), la p. 440.

22 Georg Jellinek, Ein Verfassungsgerichtshof für Österreich, 1885.

23 Ibid., pp. 7 şi urm.

24 Friedrich Karl von Savigny, System des heutigen römischen Rechts, Berlin, Veit, Vol. I, 1840, pp. 212 şi urm.

25 Vezi în acest sens Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Simina Tănăsescu, Marian Enache şi Gheorghe Iancu, Interpretarea Constituţiei. Doctrină şi practică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pp. 72 şi urm. (citată în continuare: I. Muraru et alii, Interpretarea ...)

26 În lucrarea citată mai sus, este dat spre ilustrare art. 16 din Constituţia franceză din 1958, privind prerogativele Preşedintelui Republicii în situaţii excepţionale. Textul are în vedere ameninţarea „de o manieră gravă şi imediată” a instituţiilor Republicii. Constituantul putea încerca, ce-i drept, să enunţe cazurile de ameninţare „gravă şi imediată” avute în vedere, dar aceasta implica stânjenirea acţiunilor şefului statului în cazul survenirii unor evenimente similare, neprevăzute în text.

27 Vezi infra, § 43. V.

28 Trebuie să amintim însă că, ulterior revocării, a survenit demisia primului ministru, pe care Preşedintele a negociat-o cu acesta, probabil pentru a elimina orice discuţie privitoare la valabilitatea încetării mandatului şefului Guvernului.

29 Vezi în acest sens T. Drăganu, Dr. const. II, pp. 252-254, în care autorul, cu aproape 2 ani înainte de producerea crizei guvernamentale din decembrie 1999, a luat în discuţie problema revocării premierului de către şeful statului, admiţând constituţionalitatea unui asemenea act.

30 Vezi I. Muraru et alii, Interpretarea ..., p. 73.

31 Georges Burdeau, Francisc Hamon, Michel Troper, Droit constitutionnel, 26^ème édition, LGDJ, Paris, 1999, pp. 58-60, apud I. Muraru et alii, Interpretarea ..., pp. 73-75; Vezi şi Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, traducere de Ioana Constantin, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, pp. 409 şi urm.

32 I. Muraru et alii, Interpretarea ..., p. 75.

33 I. Muraru et alii, Interpretarea ..., pp. 90-116.

34 Pentru o prezentare critică a teoriei “Constituţiei vii”, pe baza unei ample şi minuţioase analize istorice a evoluţiei concepţiilor şi a mentalităţilor referitoare la Constituţia americană, semnificaţia şi rolul ei politic şi interpretarea sa, vezi Herman Belz, Living Constitution or Fundamental Law. American Constitution in Historical Perspective, Rowman & Littlefield Publishers Inc., Lanham, Boulder, New York, Oxford, 1998 (lucrarea, care reuneşte studii publicate de autor între anii 1969-1994, este accesibilă şi în versiune electronică la http://www.constitutions.org/cmt/belz/lcfl.html).

35 O interpretare extensivă este dată în acest sens dispoziţiilor art. I, Secţiunea a VIII-a (care enumeră limitativ atribuţiile Congresului) referitoare la „comerţul între state” (mergând de exemplu până la impunerea unor anumite reguli de protecţie a muncii sau de salarizare, pe motiv că produsele obţinute sunt destinate vânzării în afara statului) precum şi celor ale paragrafului final al secţiunii, care abilitează Congresul să adopte toate legile „proprii şi necesare” pentru îndeplinirea atribuţiilor menţionate în paragrafele precedente.

36 Este cazul dispoziţiilor art. 152 din Constituţia României, revizuită, ale art. 79 din Legea Fundamentală a Germaniei sau ale art. 89, alin. ultim din Constituţia Franţei.

37 Articolul menţionat prevede că: „Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional.”

38 Este vorba de adoptarea unor măsuri privind reforma şi strategia economică a ţării precum şi de decizii politice deosebite privind regimul general al proprietăţii publice şi private; organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului precum şi regimul general privind autonomia locală; organizarea generală a învăţământului; structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei, participarea forţelor armate la unele operaţiuni internaţionale; încheierea, semnarea sau ratificarea unor acte internaţionale pe durată nedeterminată sau pe o perioadă mai mare de 10 ani; integrarea României în structurile euroatlantice şi regimul general al cultelor.

39 Menţionăm că înainte de a promulga această lege, Preşedintele României a sesizat Curtea Constituţională în privinţa neconstituţionalităţii mai multor articole din acest act normativ. În privinţa articolului 12, în sesizare se menţiona doar litera ultimă (art. 12 alin. (1), lit. B.h), al cărei cuprins era următorul: [sunt probleme de interes naţional ...] h) alte probleme propuse Parlamentului de către Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale constituţionale.”. Prin Decizia nr. 70 / 5 mai 1999 (M.Of. I, nr. 221 / 19 mai 1999 = CCDH, 2000, pp. 21-48), Curtea a decis că dispoziţiile respective sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte expresia „propuse Parlamentului”, aderând la punctul de vedere al autorului sesizării, care propunea reformularea textului, cu eliminarea expresiei menţionate. În versiunea finală a legii însă, dispoziţia respectivă a dispărut în întregime. Dacă ar fi fost păstrată, ea ar fi jucat rolul de „clauză salvatoare”, ei subsumându-se toate celelalte cazuri în care şeful statului poate cere poporului să-şi exprime voinţa asupra unor probleme de interes naţional.

40 De exemplu, constituantul a condiţionat expres îndeplinirea unor atribuţii prezidenţiale de prevederile legii în art. 94, lit. c), cu privire la numirea funcţionarilor publici.

41 A existat şi o excepţie: Constituţia Germaniei din 1919 avea o componentă plebiscitară foarte pronunţată, iar după venirea la putere a lui Hitler, naţional-socialiştii au recurs frecvent la plebiscit pentru a-şi legitima unele decizii. Chiar şi aici trebuie să observăm că mecanismul constituţional de acaparare a puterii de către Hitler a vizat revizuirea formală a Constituţiei (prin celebra „lege de împuternicire” din 24 martie 1933) şi nu înlăturarea ei printr-un plebiscit. În privinţa unei ample şi documentate expuneri a instituţiei consultării directe a poporului în regimul Constituţiei de la Weimar, vezi Constantin C. Angelesco, La Consultation directe du peuple, en dehors de l’élection d’après la Constitution de Weimar, Paris, Librairie des Facultés Emile Muller, 1933.

42 Spre deosebire de celelalte state satelit ale URSS. Conform unei lucrări publicate în epoca comunistă (Partide şi organizaţii comuniste din ţările lumii (agendă), Editura Politică, Bucureşti, 1983), în Polonia, Partidul Muncitoresc Unit Polonez coexista cu Partidul Ţărănesc Unit şi cu Partidul Democrat; toate partidele erau reunite în „Frontul Unităţii Poporului” (propunându-se ulterior reorganizarea acestuia ca „Front al Înţelegerii Naţionale”), în Cehoslovacia, Partidul Comunist din Cehoslovacia împărţea scena politică cu Partidul, Libertaţii, Partidul Reconstrucţiei Slovace, Partidul Socialist Cehoslovac şi Partidul Poporului Cehoslovac (toate reunite în „Frontul Naţional din Republica Socialistă Cehoslovacă), în Ungaria, Partidul Muncitoresc Socialist Ungar deţinea monopolul reprezentării politice a societăţii (formând împreună cu alte organizaţii de masă „Frontul Popular Patriotic”), în fosta Republică Democrată Germană, Partidul Socialist Unit din Germania coexista cu Partidul Democrat-Ţărănesc din Germania, Uniunea Creştin-Democrată din Germania, Partidul Liberal-Democrat din Germania şi Partidul Naţional-Democrat din Germania (reunite în „Frontul Naţional”); chiar şi în privinţa Bulgariei este atestată, alături de Partidul Comunist Bulgar, Uniunea Populară Agrară din Bulgaria, partener cu organizaţiile pur comuniste în „Frontul Patriei” (vezi lucrarea citată, pp. 323, 280-281, 342, 294-295 şi respectiv 278).

43 Această asimilare este abuzivă şi irelevantă. Este abuzivă întrucât cele două organizaţii democratice anticomuniste s-au format anterior prăbuşirii regimurilor totalitare din ţările respective, la care de altfel au contribuit. Fondatorii lor nu au avut la dispoziţie nici postul de televiziune oficial şi nici presa, iar membrii lor s-au expus unor riscuri, uneori considerabile, atunci când au aderat la ele. Acestor organizaţii le revine meritul unei rezistenţe deschise faţă de regim, al unei atitudini curajoase contra unui sistem opresiv al cărui colaps nu părea a fi încă iminent în momentul creării lor. FSN a fost creat după prăbuşirea clanului Ceauşescu, intrarea în rândurile sale implica şansa de accedere rapidă în ierarhia politică şi nicidecum ostracizarea. Comparaţia FSN cu organizaţiile menţionate este şi irelevantă. Acestea din urmă au apărut în circumstanţe diferite; fondatorii lor doreau să realizeze o opoziţie faţă de regim în cadrul juridic şi instituţional permis de acesta. Apariţia unei organizaţii fără obiective manifest şi primordial politice era mai uşoară în acele împrejurări; ea se putea adresa mai uşor şi în mod direct cetăţeanului, dezamăgit de figuraţiile şi impostura de pe scena politică şi alergic la pronunţarea cuvântului „partid”, întotdeauna asociat cu comunismul; în împrejurări normale, creatorii acestor organizaţii ar fi format poate ei înşişi un partid.

44 Acest act - Decretul-Lege nr. 8 / 1989 – a fost adoptat la 31 decembrie (M. Of. I, nr. 9 / 31 decembrie 1989). Unele partide (precum Partidul Naţional-Ţărănist Creştin şi Democrat) s-au înfiinţat anterior acestei date.

45 Pentru o critică severă şi argumentată (expusă însă cam sintetic) a performanţelor autorităţilor române în privinţa exigenţelor statului de drept, vezi Corneliu Liviu Popescu, Metastaza statului de drept şi democratic în România, în RRDO nr. 29 (2005), pp. 4-11.

46 Deşi conduita Guvernului este întrucâtva justificată, mai ales în ultimii ani, datorită necesităţii alinierii rapide a legislaţiei române la aquis-ul comunitar, menţionăm că existau şi alte metode de a rezolva această problemă: procedura legislativă de urgenţă şi asumarea răspunderii Guvernului.

47 Semnată la Roma pe data de 4 noiembrie 1950. România a aderat la această convenţie prin Legea nr. 30 / 18 mai 1994, publicată în M.Of. I, nr. 135 / 31 mai 1994.

48 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cuprinde un catalog limitat de drepturi considerate esenţiale (lărgit, ce-i drept, în mod progresiv prin protocoalele adiţionale la Convenţie) şi nu epuizează domeniul drepturilor fundamentale. Mecanismele de control instituite prin Convenţie operează numai în privinţa încălcărilor drepturilor omului care au avut loc după intrarea sa în vigoare. Acest fapt nu implică nicidecum o legitimare retroactivă a încălcărilor înfăptuite anterior; repararea acestora fiind o problemă de ţinând exclusiv de jurisdicţia internă a statelor.

49 Art. 1, alin. 1 al Constituţiei din 1866 („Principatele-Unite-Române constituie un singur stat indivizibil...”); art. 1, alin. 1 al Constituţiei din 1923, identic cu art. 1, alin. 1 al Constituţiei din 1938 („Regatul României este un Stat naţional unitar şi indivizibil.”); art. 1 al Constituţiei din 1948 („Republica Populară Română este un Stat popular, unitar, independent şi suveran.”); art. 17 al Constituţiei din 1952 („Statul român democrat-popular – stat unitar, suveran şi independent: a) apără independenţa şi suveranitatea poporului român ...”); Art. 1, fraza 2 din Constituţia din 1965 („Republica Socialistă România este stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate, suveran, independent şi unitar.”) şi, în fine, Constituţia din 1991, în art. 1, alin. 1.

50 În vechea redactare din 1991, art. 119 stabilea că „[a]dministraţia publică din unităţile administrativ teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizării serviciilor publice.” Este de remarcat că prin Legea de revizuire din 2003, acestui articol (120 în urma renumerotării) i s-a adăugat un al doilea alineat, referitor la utilizarea limbilor minorităţilor naţionale. Atitudinea mai flexibilă faţă de minorităţi corespunde de altfel unei atitudini distanţate faţă de etosul statului centralizat, caracterizat prin impunerea strictă şi uniformă a unei unice limbi oficiale, tuturor autorităţilor şi pe întreg teritoriul ţării.

51 Vezi în acest sens,