Întrebare: Mulţi creştini nu cunoşteau în amănunt dogmele ortodoxe

ION VLĂDUCĂ


DESPRE IUBIRE ŞI ADEVĂR
Întrebări și răspunsuri
1. Întrebare: Ce este dragostea ?

Răspuns: „Dragostea este o dispoziție bună și afectuoasă a sufletului, datorită căreia el nu cinstește nici unul dintre lucruri mai mult decât cunoștința lui Dumnezeu. Dar este cu neputință să ajungă la deprinderea dragostei cel ce e împătimit de ceva din cele pamântești.” ¹

„Cel ce iubește pe Dumnezeu prețuiește cunoștința Lui mai mult decât toate cele făcute de El și stăruiește pe lângă ea neîncetat cu mare dor.” ²

„Cel ce iubește pe Dumnezeu nu poate să nu iubească și pe tot omul ca pe sine însuși, deși nu are plăcere de patimile celor ce nu s-au curățit încă. De aceea când vede întoarcerea și îndreptarea lor, se bucură cu bucurie mare și negrăită.”³

2. Întrebare: Cum se dobândește dragostea ?

Răspuns: „Dragostea este născută de nepătimire; nepătimirea, de nădejdea în Dumnezeu; nădejdea de răbdare și îndelungă răbdare; iar pe acestea le naște înfrânarea cea atotcuprinzătoare. Înfrânarea, la rândul ei, e născută de frica de Dumnezeu. În sfârșit frica de credința în Domnul.

Cel ce crede în Domnul se teme de chinuri; cel ce se teme de chinuri se înfrânează de la patimi; cel ce se înfrânează de la patimi rabdă necazurile; cel ce rabdă necazurile va avea nădejde în Dumnezeu, iar nădejdea în Dumnezeu desface mintea de toată împătimirea după cele pamântești; în sfârșit mintea desfăcută de acestea va avea iubirea către Dumnezeu.”⁴

3. Întrebare: Se cuvine să iubim pe toți oamenii la fel ?

Răspuns: „Precum Dumnezeu, fiind prin fire bun și fără patimă, iubește pe toți la fel, ca făpturi ale Sale, dar pe cel virtuos îl slăvește, ca pe unul ce și-a însușit cunoștința și prin aplecarea voii, iar pe cel leneș îl miluiește pentru bunătatea Sa și îl întoarce în veacul acesta prin certare, tot așa și cel bun fără patimă în aplecarea voii sale iubește pe toți oamenii la fel: pe cel virtuos pentru fire și pentru buna aplecare a voii lui, iar pe cel leneș îl miluiește pentru fire și din compătimire, ca pe un lipsit de minte ce umblă în întuneric.”⁵

„Dragostea desăvârșită nu sfâșie firea cea unică a oamenilor, luându-se după părerile și înclinările diferite ale voii lor. Ci privind pururea la ea, iubește pe toți oamenii la fel: pe cei buni și strădalnici, ca pe prieteni, iar pe cei leneși (care se lenevesc în lucrarea mântuirii – n. n.), ca pe dușmani, făcându-le bine, răbdând îndelung și suferind cele ce-i vin de la ei. Ea nu ia în seamă câtuși de puțin răul de la aceștia, ci chiar suferă pentru ei dacă vremea o cere, ca să și-i facă și pe ei prieteni de este cu putință; iar de nu se poate, cel puțin să nu cadă din dragostea proprie față de ei, arătând pururea, la fel, roadele iubirii față de toți oamenii. De aceea și Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, arătându-și dragostea Sa față de noi, a pătimit pentru toată omenirea și tuturor le-a dăruit la fel nădejdea învierii, chiar dacă atârnă pe urmă de fiecare să se facă pe sine vrednic fie de slavă, fie de chinuri.” ⁶

4. Întrebare: Sfântul Maxim Mărturisitorul spune aici că „Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, arătându-și dragostea Sa față de noi, a pătimit pentru toată omenirea și tuturor le-a dăruit la fel nădejdea învierii”. Atunci de ce Biserica Ortodoxă pune accent pe păstrarea dreptei credințe ? De ce este așa de importantă dreapta credință, dacă Dumnezeu le-a dăruit tuturor la fel nădejdea învierii ?

Răspuns: Este adevărat că Dumnezeu le-a dăruit tuturor la fel nădejdea învierii, dar Domnul nostru Iisus Hristos spune că „vor ieși cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (Ioan 5, 29). Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul spune apoi că „atârnă pe urmă de fiecare să se facă pe sine vrednic fie de slavă, fie de chinuri.”

Credința este cea care orientează viețuirea. Dreapta credință este o condiție necesară pentru dreapta viețuire.

Sfântul Paisie de la Neamț ne învață că „Dumnezeu Preamilostivul, prin credința ortodoxă și fapte bune, și darul Său, lucrează mântuirea sufletelor creștinilor ortodocși. Credința ortodoxă este aceea pe care o ține Una Sfânta Soborniceasca și Apostoliceasca Biserică a Răsăritului, iar fără ea, adică fără credința ortodoxă, nicidecum nu este cu putință nimănui a se mântui. Credința ortodoxă fără fapte bune moartă este, precum și faptele cele bune fără credința ortodoxă sunt moarte. Iar cel ce vrea să se mântuie, trebuie să unească întotdeauna credința ortodoxă cu faptele cele bune și să aibă fapte bune întru credința ortodoxă.” ⁷

5. Întrebare: Ce este adevărul și ce legătură există între dragoste și adevăr ?

Răspuns: „Nu trebuie să întrebăm ce este adevărul, ci cine este adevărul. Pilat l-a întrebat pe Hristos: «Ce este adevărul? », și nu a primit nici un răspuns. Hristos nu a vrut să răspundă la o întrebare greșită […]

Adevărul e ipostatic, nu impersonal. Adevărul e Dumnezeu, nu un lucru. Adevărul este Acela, nu acel. Acela este Adevărul, care este întotdeauna același, nu acel ce se schimbă neîncetat.”⁸

Sfântul Ioan Casian, în Convorbiri duhovnicești, are și un dialog cu Părintele Iosif. Acest Cuvios Părinte, vorbind despre adevărata dragoste, spune că „există și un fel de dragoste care nu dispare, fiindcă nu ia naștere nici din cunoștințe, nici din legăturile făurite prin îndeletnicire sau prin cele de câștig, nici din rudenie sau din alte motive, ci numai din asemănarea virtuților. Aceasta, zic, este cea pe care nici o întâmplare n-o micșorează, pe care nu numai că nu poate s-o stingă sau s-o distrugă depărtarea în timp sau spațiu, dar nici măcar moartea n-o sfărâmă.”⁹ „Dragostea poate rămâne nestricată numai în aceia care au aceleași gânduri și aceeași voință, același punct de vedere în a voi sau a nu voi ceva.” ¹⁰ Dar la această unitate statornică se poate ajunge numai întru Adevăr. Dragostea cea adevărată este cea care se sălășluiește în noi prin Duhul Adevărului. „Pentru că dragostea lui Dumnezeu este răspândită în inimile noastre prin Duhul Sfânt care locuiește în noi.” (Romani 5, 5)

Sfântul Iustin Popovici ne învață că „esența dragostei este adevărul și dragostea viază doar umblând întru adevăr. Adevărul este inima fiecărei fapte bune Dumnezeu-omenești, deci și a dragostei; și fiecare din acestea arată și binevestește pe Dumnezeu-omul, Domnul Hristos, Care singur este întruparea și întruchiparea adevărului Dumnezeiesc, adică a a-tot-adevărului. Dacă adevărul ar fi fost altceva decât Dumnezeu-omul Hristos, el ar fi fost mic, neîndestulător, trecător, muritor. Astfel ar fi fost, dacă el ar fi fost concept, sau idee, sau teorie, sau schemă, sau rațiune, sau știință, sau filosofie, sau cultură, sau om, sau omenire, sau lumea, sau toate lumile, sau orișicine, sau orișice, sau toate acestea laolaltă. Adevărul este însă chip – și anume Chipul Dumnezeu-Omului Hristos, cel de-al doilea Chip al Sfintei Treimi – și, prin urmare, el e desăvârșit, netrecător și veșnic.”¹¹

6. Întrebare: Se vorbește în ultima vreme din ce în ce mai mult despre „dialogurile dragostei” dintre ortodocși și cei de altă credință. Ce se discută la aceste dialoguri?

Răspuns: La aceste dialoguri, sub pretextul dragostei, se discută foarte mult cele care unesc și foarte puțin cele care despart, astfel încât să se creeze un sentiment fals de unire și credință comună. La Sfintele Sinoade Ecumenice, însă, Sfinții Părinți discutau totdeauna cele care despărțeau. Se cuvine ca ierarhii și preoții ortodocși să discute din dragoste cu heterodocșii pentru a le atrage atenția unde au greșeli și pentru a-i ajuta să vină la Adevăr. ¹²

Sfântul Iustin Popovici ne învață că „nu există ‹‹dialog al dragostei›› fără dialogul adevărului. Altminteri, un astfel de dialog e nefiresc și mincinos. De aceea și porunca purtătorului de Hristos Apostol cere: Dragostea să fie nefățarnică (Romani 12, 9)

Dezbinarea și despărțirea umanistă eretică între dragoste și adevăr este ea însăși o dovadă a lipsei credinței Dumnezeu-omenești și a pierderii cumpenei și gândirii sănătoase duhovnicești. În orice caz, aceasta nu a fost niciodată și nu este calea Sfinților Părinți.” ¹³

Iar Arhimandritul Epifanie Theodoropoulos se întreabă: „Este cu putință să existe dialog al iubirii fără adevăr sau dialog al adevărului fără iubire? Dumnezeu este și iubire și adevăr (I Ioan 4, 8; Ioan 14, 6). Așadar, dacă iubirea și adevărul sunt unite în mod nedespărțit în Dumnezeu, ca o consecință firească și necesitate inevitabilă sunt unite în mod nedespărțit și în ucenicii Lui. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții (Ioan 13, 35), a spus Domnul. Înnoind porunca desăvârșitei dragoste față de aproapele (orice om), a adăugat și despre adevăr: Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu și prin urmare, devine ucenicul Meu (Ioan 18, 37). Așadar cum despărțim iubirea de adevăr? Un singur Dialog este posibil să existe: sau ‹‹Dialogul iubirii în adevăr››, sau ‹‹Dialogul adevărului în iubire››.” ¹⁴

7. Întrebare: Cu ce scop s-au întrunit Sfintele Sinoade Ecumenice?

Răspuns: Învățătura ortodoxă este descoperită de Dumnezeu, nu inventată de oameni. Însă din vremuri vechi au existat eretici, oameni cuprinși de mândrie, care au născocit erezii, adică învățături potrivnice adevărului.

Atunci când apăreau erezii, Sfinții Părinți se adunau în Sfinte Sinoade Ecumenice (Sfinte Soboare a toată lumea) sau în Sfinte Sinoade Locale și luminați de harul lui Dumnezeu, apărau dreapta credință împotriva acelor erezii. Ei anatematizau (condamnau) ereziile și îi îndepărtau pe eretici de poporul binecredincios pentru ca acesta să nu se contamineze de erezii.

Când preotul eretic Arie a început să răspândească învățătura greșită că Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu ci o creatură, Sfinții Părinți s-au adunat la primul Sfânt Sinod Ecumenic de la Niceea (325), combătând erezia lui Arie și anatemizându-l pe eretic. Acolo s-a stabilit prima parte a Crezului. La acest Sfânt Sinod au participat 318 Sfinți Părinți.

În anul 381, cel de-al doilea Sfânt Sinod Ecumenic de la Constantinopol a luptat împotriva patriarhului eretic Macedonie care spunea că Sfântul Duh nu este Persoană Dumnezeiască. Acolo, Sfinții Părinți l-au anatematizat pe eretic și au completat Crezul de la Niceea, dându-i forma definitivă pe care o cunoaștem astăzi. Au participat 150 de Sfinți Părinți.

Un alt eretic a fost Nestorie, patriarh al Constantinopolului (sec. V). El considera că Hristos este împărțit în două: Fiul lui Dumnezeu și omul în care a locuit Fiul lui Dumnezeu. Și spunea că Fecioara Maria a născut doar un simplu om care s-a unit cu Dumnezeu. De aceea, nu o numea Născătoare de Dumnezeu, ci născătoare de om.

Împotriva patriarhului eretic Nestorie, două sute de Sfinți Părinți s-au adunat la cel de-al treilea Sfânt Sinod Ecumenic, care a avut loc la Efes, în anul 431. Acest Sfânt Sinod Ecumenic a anatematizat pe Nestorie și învățătura lui, mărturisind că Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, fiindcă L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. La acest Sfânt Sinod, un rol important l-a avut Sfântul Chiril al Alexandriei.

Arhimandritul Eutihie din Constantinopol a luptat împotriva ereziei lui Nestorie, dar nu sub ascultarea Sfinților Părinți luminați de Dumnezeu, ci după născocirile minții lui. De aceea, a căzut în altă erezie, considerând că firea omenească a lui Hristos a fost absorbită de cea dumnezeiască și că Hristos ar avea astfel o singură fire. Această erezie s-a numit monofizism. Erezia a fost acceptată de patriarhul Dioscor al Alexandriei.

Împotriva acestei erezii, șase sute treizeci de Sfinți Părinți s-au adunat la cel de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic, care a avut loc la Calcedon, în anul 451. Ei au anatematizat monofizismul și pe susținătorii lui. Luminați de harul lui Dumnezeu, Sfinții Părinți au arătat că Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărțire, fără despărțire. El este o singură Persoană cu două firi (dumnezeiască și omenească).

Dumnezeu a arătat în chip minunat, la Calcedon, care este mărturisirea adevărată. Punându-se cele două mărturisiri în cinstita raclă a Sfintei Mari Mucenițe Eufimia și pecetluindu-se racla, mărturisirea ortodoxă a fost găsită în mâna dreaptă a Sfintei (ca semn de acceptare), iar mărturisirea monofizită a fost găsită sub picioarele Sfintei (ca semn de lepădare și călcare în picioare).

A apărut și un „monofizism moderat”, al patriarhului eretic Sever al Antiohiei, care vorbea de două firi în Hristos, dar le considera amestecate. Sfinții Părinți au luptat și împotriva acestei erezii.

Al cincilea Sfânt Sinod Ecumenic din Constantinopol (553) a anatematizat pe cei ce încercau să folosească scrierile Sfântului Chiril al Alexandriei în favoarea monofizismului. La acest Sfânt Sinod au participat 160 de Sfinți Părinți.

Mai târziu au apărut alte două erezii care spuneau că în Hristos există o singură lucrare (monoenergism) și o singură voire (monotelism). Împotriva acestor erezii s-au adunat la Constantinopol, în anul 680, la cel de-al șaselea Sfânt Sinod Ecumenic, o sută șaizeci și cinci de Sfinți Părinți care au anatematizat pe eretici și ereziile lor. Insuflați de Dumnezeu, Sfinții Părinți au arătat că în Hristos sunt două lucrări și două voiri, corespunzătoare celor două firi. Voința omenească o urmează pe cea dumnezeiască.

Alți eretici luptau contra Sfintelor Icoane, considerându-le idoli. Ei au fost numiți iconoclaști.

La cel de-al șaptelea Sfânt Sinod Ecumenic de la Niceea, din anul 787, s-a examinat cu toată atenția problema Icoanelor în lumina Sfintei Scripturi și a Scrierilor Sfinților Părinți. Luminați de Dumnezeu, cei trei sute șaizeci de Sfinți Părinți de la Sinodul al VII-lea Ecumenic au hotărât cinstirea Icoanelor, a Sfintelor Moaște și a Sfintei Cruci. Atunci au fost anatematizaţi ereticii iconoclaști.

8. Întrebare: De ce Sfinții Părinți erau atât de atenți la amănuntele dogmatice?

Răspuns: Sfinții Părinți erau foarte atenți la amănuntele dogmatice deoarece știau că o mică abatere de la formularea dogmei poate duce la apariția unei erezii. Sfinții Părinți nu se limitau la atenția față de formulările dogmatice. Ei mărturiseau dreapta credință cu prețul vieții lor.

„Oamenii sfinți ai lui Dumnezeu, n-au vrut să trădeze credința și legea creștină nici măcar cu o iotă. Iar dacă se va fi întâmplat cândva, din viclenia prigonitorilor să săvârșească vreo trădare, cu cuvântul sau cu fapta, au fost gata să-și șteargă păcatul supunându-se la chinuri. Iată cât de strașnic țineau sfinții dreapta mărturisire. Dar creștinii de astăzi, cum sunt? – Trestii clătinate de vânt” ¹⁵

9. Întrebare: Unii spun că Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice au fost bune la vremea lor, dar acum nu mai sunt valabile, fiindcă s-au învechit. Este posibilă o astfel de învechire?

Răspuns: Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice nu au fost luate după înțelepciunea omenească. Ele nu sunt ca teoriile științifice care se învechesc și sunt înlocuite de altele noi. Prin Sfinții Părinți a grăit Sfântul Duh. De aceea nu este posibilă învechirea Hotărârilor Sfintelor Sinoade Ecumenice.

10. Întrebare: Care este învățătura ortodoxă despre cei ce se împotrivesc Sfintelor Sinoade Ecumenice?

Răspuns: „Nimenea poate a se împotrivi Sinoadelor celor Ecumenice, rămânând binecinstitor și dreptslăvitor; ci de Obște și fără osebire fiecare este dator a se supune lor. Că cel ce se împotrivește lor, se împotrivește Duhului celui Sfânt, Celui ce grăiește prin Sinoadele cele Ecumenice, și se face eretic și anatematesit.” ¹⁶

11. Întrebare: Există sfinți în afara Bisericii Ortodoxe?

Răspuns: „Nici o mărturisire a credinței creștine, afară de cea ortodoxă, nu-l poate duce pe creștin la desăvârșirea vieții creștine sau la sfințenie și la curățirea desăvârșită de păcate și la nestricăciune, pentru că celelalte confesiuni neortodoxe țin nedreptatea drept adevăr (Romani 1, 18), amestecă deșarta cugetare și minciuna cu adevărul și nu au acele mijloace dăruite de Dumnezeu pentru curățire, sfințire, naștere din nou, înnoire pe care le are Biserica Ortodoxă. Experiența veacurilor sau istoria Bisericii Ortodoxe și a altor Biserici au demonstrat și demonstrează aceasta cu o extraordinară evidență. Aduceți-vă aminte de mulțimea sfinților Bisericii noastre, din vremurile vechi și din cele de astăzi – și de lipsa lor, dacă ne raportăm la alte biserici neortodoxe, catolică, luterană, anglicană.” ¹⁷

„Biserica romano-catolică nici un sfânt nu a mai avut din momentul despărțirii de cea din Răsărit, iar Biserica Ortodoxă întotdeauna a avut și are mulți sfinți proslăviți de Dumnezeu în ea.”¹⁸

12. Întrebare: Cum se explică existența unor moaște la romano-catolici?

Răspuns: Pe teritoriul romano-catolic au rămas unele Sfinte Moaște ale Sfinților ortodocși din vechime. Iar moaștele de după Schismă sunt fabricate de papistași.¹⁹ Sfântul Ioan din Kronstadt arată că, din recunoașterea papei drept cap al Bisericii, provin dogmele false și „modul de fabricare a sfinților în biserica apuseană și a unor moaște inexistente, care nu au fost proslăvite de Dumnezeu” ²⁰

„Veniți la noi, voi cei ce vă numiți catolici ²¹ și pe noi ne-ați poreclit schismatici, să ne lămurim; să privim fără părtinire, după dreptatea lui Dumnezeu, după criteriile lui Dumnezeu, la sfinții voștri glorificați de papa, nu de Dumnezeu, și să-i comparăm cu sfinții noștri, pentru care dă mărturie Dumnezeu Însuși, prin nenumărate minuni, vindecări și felurite mângâieri pentru dreptmăritorii creștini care au alergat la ei cu credință! Ce deosebire! Cum strălucește adevărul credinței noastre și lumina ei o umbrește pe a voastră întunecată de erezii și de mincinoasă înțelepciune.” ²²

13. Întrebare: Se spune că între romano-catolicism și Ortodoxie ar exista diferențe minore. Care sunt aceste diferențe?

Răspuns: Diferențele nu sunt minore. Papistașii au născocit multe erezii, dintre care cele mai cunoscute sunt următoarele:

1. Filioque. Ei spun că Duhul Sfânt purcede „de la Tatăl și de la Fiul”, nu doar de la Tatăl.

2. Grația creată. Ei consideră că harul este creat. Noi știm de la Sfinții Părinți că harul este necreat.

3. Teoria satisfacției substitutive. Ei reduc iconomia mântuirii la o simplă satisfacere, prin jertfa lui Hristos, a onoarei lezate a Tatălui.

4. Supremația papală. Papa este considerat de ei capul Bisericii, locțiitorul lui Hristos pe pământ.

5. Infailibilitatea papală. Ei spun că papa nu poate greși în cele referitoare la credință.

6. Purgatoriul. Ei cred că între iad și rai ar fi un loc unde stă sufletul un timp și se purifică prin foc. Ei mai cred că papa poate scoate sufletele din purgatoriu.

7. Imaculata concepție. Ei consideră că Maica Domnului s-ar fi născut fără păcatul strămoșesc, în chip suprafiresc.

8. Darul supraadăugat. Ei spun că în urma căderii, firea lui Adam nu s-a vătămat, ci a pierdut doar un har supraadăugat.

9. Indulgențele papale. S-a considerat că dezlegarea de orice păcat se poate realiza în schimbul unei sume de bani.

10. Meritele prisositoare. Ei consideră că există merite prisositoare, detașabile de persoană, care se depun în tezaurul meritelor prisositoare aflat la dispoziția papei; acesta poate să le ia și să le dea altei persoane.

Mai sunt și alte rătăciri ale papistașilor: botezul prin stropire, folosirea azimei la împărtășanie, lipsa epiclezei.

14. Întrebare: Sunt grave aceste concepții ale papistașilor?

Răspuns: Da. Sunt foarte grave. Ele sunt erezii, adică blasfemii împotriva Sfântului Duh, deoarece contrazic învățătura pe care am primit-o de la Dumnezeu prin Sfânta Scriptură și prin Sfinții Părinți.

Filioque. Papistașii spun că Duhul Sfânt purcede „de la Tatăl și de la Fiul”, nu doar de la Tatăl. Ei introduc astfel două principii (cauze) în Sfânta Treime, împotriva Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții.

Grația creată. Această erezie a fost combătută de Sfântul Ierarh Grigorie Palama. Dacă harul ar fi creat, sfinții nu s-ar îndumnezei mai presus de fire. Dacă Dumnezeu ar crea în sfinți sfințenia, ce nevoie mai era de Hristos? ²³ Dacă energia dumnezeiască ar fi din rândul zidirilor, înseamnă că a existat un moment când Dumnezeu nu avea această energie. Însă energia Sa este veșnică. ²⁴

Teoria satisfacției substitutive. Ei reduc iconomia mântuirii la o simplă satisfacere, prin jertfa lui Hristos, a onoarei lezate a Tatălui. Consideră că Adam l-a jignit pe Dumnezeu, iar Hristos a plătit pentru această jignire. Aceasta este o concepție de tip juridic. Ei nu pun accent pe restaurarea firii omenești prin Întruparea, Jertfa și Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.

Supremația papală. Papistașii consideră că papa este capul Bisericii. Dar noi știm că Domnul Hristos este Capul Bisericii. Papistașii au născocit un cap nou, înjosind astfel Capul unic și real al Bisericii, pe Hristos. Cauza tuturor falsurilor papistășești este trufia și recunoașterea papei drept capul efectiv al Bisericii și încă unul infailibil. De aici vine tot caracterul opresiv al bisericii apusene (papale). ²⁵

Infailibilitatea papală. Despre aceasta, Sfântul Ioan din Kronstadt spune că „marea greșeală constă tocmai în dogma infailibilității, fiindcă papa este un om păcătos și nemernic, dacă el crede despre sine că este infailibil. Să ne gândim câte erori colosale, fatale pentru sufletele omenești a născocit biserica catolică papală, în dogme, în rituri, în dreptul canonic, în slujbele dumnezeiești, în relațiile ostile dintre catolici și ortodocși, în ponegririle și calomniile la adresa Bisericii Ortodoxe, în injuriile aduse Bisericii Ortodoxe și creștinilor ortodocși ! Și de toate vinovat este papa, pasă-mi-te infailibil și doctrina iezuiților lui, duhul falsității și duplicității lor.”²⁶

Purgatoriul. Ei spun că între iad și rai ar fi un loc unde stă sufletul un timp și se purifică prin foc. Aceasta este o curățire impersonală, automată. Ei mai consideră că papa poate scoate sufletele din purgatoriu. Au nevoie de această dogmă pentru a da mai multă putere papei.

Imaculata concepție. Sfântul Ierarh Ioan Maximovici arată că prin această rătăcire, papistașii tăgăduiesc toate virtuțile Maicii Domnului, aceștia considerând că Dumnezeu a păzit-o de tot păcatul, fără contribuția ei.²⁷

Darul supraadăugat. Papistașii spun că în urma căderii, firea lui Adam nu s-a vătămat, ci a pierdut doar un har supraadăugat. Ei nu au o înțelegere ființială a căderii, ci una juridică. În plus, dacă firea omenească nu ar fi vătămată, asceza ar fi inutilă.

Indulgențele papale. Ei consideră că dezlegarea de orice păcat se poate realiza în schimbul unei sume de bani. Această învățătură trădează tot o înțelegere juridică a mântuirii. Ea este născocită pentru a crește puterea și autoritatea papei.